Iubiţi-vă duşmanii!

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac... Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca VI, 31-36)

Câţi dintre noi nu rămân cu gura căscată citind textul evanghelic de mai sus? Câţi nu se zăpăcesc de-a dreptul puşi în faţa cuvintelor spuse răspicat în predica lui Hristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri!”? Cum să-i iubim!? Indiferenţi faţă de ei şi de problemele pe care le au putem fi, dar să-i iubim? Nici chiar aşa! Şi de ce să o facem!? Ei sunt cei care ne calomniază şi ne fac rău ori de câte ori au ocazia; sau cei care ne-au luat din drepturile noastre de moştenitori; sau cei care ne-au părăsit după atâţia ani petrecuţi împreună; sau cei care nu gândesc asemenea nouă şi au alte viziuni politico-sociale etc. Pentru ce să-i iubim!?

Pentru Hristos! Pentru că asta ne cere El. Pentru că El ne-a oferit iertarea, chiar înainte ca noi să-i greşim. Pentru că El este primul care ne iartă şi, mai ales, primul care ne iubeşte, înainte ca noi măcar să-l fi cunoscut. Pentru că într-o lume în care conflictele şi războaiele mocnesc sau chiar sunt aprinse, singura cale de a reinstaura pacea devine iubirea duşmanilor. Tocmai la acest lucru ne cheamă evanghelia duminicii care vine: imitându-l pe Mântuitor, şi noi să fim primii care iubim şi primii care iertăm, atunci când ne aflăm în vreun conflict!

Şi totuşi, cum vom putea vreodată să întoarcem şi celălalt obraz, atunci când suntem pălmuiţi? Chiar şi Hristos, când a fost pălmuit de slujitorul arhiereului, a cerut socoteală: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan XVIII, 23). Cum să trecem peste astfel de ofense, mai ales atunci când ştim că iertarea adversarului nu înseamnă neapărat şi îndreptarea lui? Cum vom consimţi să-i dăm cămaşa de pe noi inamicului nostru de temut, însuşi celui care ne-a furat haina? Cum!?!

De data aceasta, pentru a putea răspunde, va trebui să ţinem seama de cine este vrăşmaşul nostru. În primul rând, dacă duşmanul nostru este cel pe care noi îl urâm, atunci nu-l vom putea ierta vreodată, dar nici nu suntem demni de a ne numi creştini. Dacă, în schimb, duşmanul este el cel care ne urăşte, atunci e o cu totul altă poveste. Este evident faptul că nu putem controla modul în care alte persoane ne privesc, însă putem controla modul în care le privim noi, modul în care ne comportăm noi cu acestea.

Experienţa ne-a învăţat că răzbunarea, ura sau justiţia umană nu pot fi remedii care să ne aducă pacea, niciodată! Şi pentru că tot este un subiect de actualitate, îi putem întreba pe foştii deţinuţi politici cum au reuşit să treacă peste suferinţele provocate de torţionarii temniţelor bolşevice. Răspunsul lor - al celor care au fost victimele schingiuirilor de neimaginat - nu va fi, nicidecum, răzbunarea sau pedeapsa, ci iertarea, iertarea şi iubirea. Căci adevăratul leac, singurul care ne poate transforma în „fiii Celui Preaînalt”, rămâne iubirea, chiar şi atunci când vine vorba de duşmani...

De fapt, cred că acesta este răspunsul celor care, contrar uzanţei, reuşesc încă să ne uimească iertându-şi duşmanii: iubirea şi milostivirea, pentru că şi Tatăl nostru este milostiv.

În timpul amânării… încă!

În fiecare seară ce precedă un nou termen de judecată, chiar şi după mai bine de cinci ani, acelaşi lucru: un trac enervant îmi întârzie somnul până dincolo de miezul nopţii. Noaptea trecută a fost la fel. Contrar aşteptărilor, în ziua judecăţii mă trezesc devreme, nerăbdător şi uşor… naiv. Oare, la fel de nerăbdător voi fi şi în Ziua Judecăţii (in the real Judgement Day)? Deşi sunt conştient că partea adversă îşi va atinge şi astăzi cu uşurinţă ţelul – acela de a obţine un alt termen, cât mai îndepărtat – încă mai sper la o decizie inopinată a completului de judecată. Aaa, că tot veni vorba de judecători, credeţi că e păcat grav dacă uneori mă rog să avem parte de un complet format din judecători atei? Cei creştini, creştini majoritari, mi-au demonstrat în anii trecuţi că nu se pot debarasa absolut deloc de partizanatul confesional. Dacă totuşi e păcat să îmi doresc judecători necredincioşi, sper ca acesta să fie doar un păcat venial.

Singur în maşină, în drum către Curtea de Apel din Piteşti, rememoram etapele procesului de retrocedare a bisericuţei greco-catolice din Brezoi. Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte, apoi, din nou, aceeaşi Curte de Apel. Iar până acum, nu ştiu ce a fost mai iritant: faptul că din hotărârea tribunalului vâlcean reieşea că orice locaţie sfinţită de BOR, devine bun imobil al acesteia (şi sincer, de la această hotărâre, nu am mai avut curajul să-l primesc pe preotul ortodox ca să-mi sfinţească apartamentul), sau faptul că Înalta Curte ne-a ţinut dosarul blocat timp de aproape doi ani, scuzându-se că noi nu constituim o prioritate pentru dânşii?

În Piteşti, aceleaşi străzi blocate de luni de zile şi aceeaşi problemă a locurilor de parcare. Ajung la uşa instituţiei. Blocată. Şi-au schimbat (pentru a câta oară?) locaţia. Îmi fac drum printre jurnaliştii care vânau un cadru cu Cioacă şi intru în sala de judecată la timp. La timp să văd satisfacţia întipărită pe faţa reprezentantului Arhiepiscopiei Râmnicului. Ştrengarul obţinuse, aşa cum era de aşteptat, o nouă amânare! Dănuţ, apărătorul nostru încearcă să-i convingă pe cei trei judecători că o nouă amânare este lipsită de temei. În zadar! Frustrarea-mi se mai micşorează o ţârică când reuşim să obţinem noul termen peste trei săptămâni, nu peste şase, aşa cum dorise iniţial completul. Ies din sală cu capul plecat, am lăsat cu mult timp în urmă aroganţa întemeiată pe veridicitatea documentelor depuse de noi la dosar. Şi totuşi, am învăţat ceva în tot acest timp petrecut prin sălile de judecată: accept din ce în ce mai voios să gust umilinţa. Oare cui să-i mulţumesc pentru aceasta?

Fiecare an scurs de la începutul acţiunii noastre îmi conturează din ce în ce mai bine ce înseamnă cu adevărat zicala: să mori cu dreptatea în mână. Şi aici nu mă refer la înţelesul propriu, la acela că o parte dintre cei care au muncit la ridicarea bisericuţei dispar treptat dintre noi, fără a mai apuca să participe la vreun hram, de Sfântul Gheorghe; ci la un alt înţes. La cel predat nouă de Fericitul Vladimir Ghika şi de ceilalţi mărturisitori şi martiri ai Bisericii, şi anume că este mai fericit să mori cu dreptatea în mână, decât să trăieşti cu nedreptatea! Iar timpul, acest premiu pe care credeţi că l-aţi câştigat astăzi, domnilor din partida adversă, mai are şi o calitate teologică - aceea de a fi… relativ!

"Rugăciune când pleacă copilul să înveţe carte"

Nu am mai scris de ceva vreme, nu? Asta însemnează că am avut ceva de lucru în ultimul timp. Păi, desigur, că am avut: zile minunate petrecute cu nepoţii, înainte ca aceştia să se întoarcă în Italia la şcoală, pelerinajul cu ocazia beatificării Monseniorului şi unde mai pui că a început sezonul nunţilor cu tot cu catehezele aferente. Poate că totuşi, aş fi avut timp şi pentru acest jurnal, însă, nu puteam refuza nici invitaţiile prietenilor de a ne petrece în natură timpul liber şi puţin – pe malul Latoriţei sau prin grădini diverse. Dar acum, când Pedeapsa macului cântată de Maestru nu mai e însoţită de arşiţa verii, inevitabil am intrat în toamnă.

Aceste ultime dimineţi, mai revene decât m-aş fi aşteptat, îmi amintesc de începutul anilor şcolari din trecut. Nu vă aşteptaţi ca aici să găsiţi vreuna din confesiunile mele din liceu, nicidecum! Pentru că a mai rămas puţin timp până când clopoţelul va zbârnâi din nou, duminica viitoare, la sfârşitul Sfintei Liturghii, îi vom invita pe elevi ca peste o săptămână, înainte de a intra în clasele şcolii, să vină la biserică şi să participe la rugăciunea începutului de an şcolar, ori, cum o mai numeşte Euhologhionul (Molitfelnicul) din 1940, Rugăciune când pleacă copilul să înveţe carte:

„Dumnezeule, Dumnezeul nostru, cel ce cu chipul tău ne-ai cinstit pe noi oamenii şi ne-ai îmbrăcat cu voinţă de sine stătătoare, cel ce la înjumătăţirea praznicului, intrând în biserică, i-ai învăţat pe oameni, încât se mirau mulţimile şi ziceau: De unde ştie acesta scripturile, fără să fi învăţat? Cel ce şi prin gura lui David ne-ai chemai, zicând: Veniţi fiilor, luminaţi-vă, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa! Cel ce i-ai dat înţelepciune lui Solomon, Dumnezeule al tuturor, Cuvinte atotstăpânitorule, deschide sufletul şi inima, gura şi mintea servului tău (numele elevului) ca să priceapă şi să înveţe şi să facă voia ta; şi-l scapă de toată ispita diabolică, păzindu-l în toate zilele vieţii lui şi făcându-l să sporească pururi în poruncile tale; cu rugăciunile preacuratei Maicii tale şi ale tuturor sfinţilor tăi!”

N.B.: Mai târziu vom reveni, probabil, pentru a discuta despre „ispita diabolică” cu care se confruntă elevii în prezent, mai ales cei din licee; ce părere aveţi despre aceasta?

Adormirea şi Ridicarea la Cer a Maicii Domnului

Tot ceea ce cunoaştem despre ultimii ani din viaţa Sfintei Fecioare sau despre adormirea şi ridicarea sa la Cer aparţine tradiţiei sau scrierilor unor sfinţi părinţi precum: Simeon Metafrastul şi Maxim Mărturisitorul (abia pomenit în calendarul oriental, pe 13 august). O altă sursă a acestor evenimente este şi scrierea apocrifă din secolul al II-lea, Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice. Din aceste surse, reiese că după Învierea şi Înălţarea Fiului său, Fecioara Maria a mai trăit câţiva ani în Ierusalim, în mijlocul comunităţii creştine, iar apoi, datorită unei prigoane îndreptată împotriva creştinilor, în deceniul al cincilea, s-a mutat împreună cu ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul, la Efes, în Asia Mică (în Turcia de astăzi).

Maica Domnului a rămas la Efes până când şi-a simţit aproape sfârşitul acestei vieţi, probabil în jurul vârstei de 60-70 de ani. Atunci, Maria s-a reîntors cu Ioan la Ierusalim, în casa unor rude, loc unde a şi adormit şi unde astăzi se înalţă biserica Adormirii Maicii Domnului. Sursele apocrife ne informează şi că Arhanghelul Gabriel a fost retrimis la Sfânta Fecioară, cu trei zile înainte de moarte, pentru a-i vesti apropierea acestui moment care, aşa cum deja am spus, fusese presimţit de Maria în Efes.

Deoarece în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, Trupul Fecioarei a fost dus şi aşezat într-un mormânt din apropierea Grădinii Măslinilor, în Valea Cedronului. Deasupra acestui loc, în secolul al cincilea s-a construit o bazilică sub care, în 1972, în urma unor lucrări de restaurare, s-a găsit şi cripta mormântului, datat de arheologi ca aparţinând primului secol. Arheologii au mai constat şi faptul că în acea criptă a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul acestei persoane nu a rămas pentru mult timp în mormânt. Referitor la ziua adormirii şi înmormântării Sfintei fecioare, Maxim Mărturisitorul scria:

„Şi iarăşi, toţi apostolii i-au însărcinat pe Petru şi Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei şi îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici-colo plini de evlavie şi hotărâre, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt… Iar martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi acest lucru, şi el este vrednic de crezare şi sigur, că din adunarea sfinţilor apostoli la moartea Împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înştiinţat împreună cu ceilalţi… A treia zi însă a sosit şi apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilalţi prieteni ai săi gata să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psalmodia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul mărit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Spiritului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul mărit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei.” (Naşterea, Viata şi Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieţi bizantine, S. Maxim Mărturisitorul, S. Simeon Metafrastul şi Monahul Epifanie)

Acest praznic este celebrat de toţi creştinii în aceeaşi zi, pe 15 august, el fiind cunoscut în Orient ca Adormirea Maicii Domnului, iar în Biserica Catolică, mai ales, ca Adormirea şi Înălţarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului. Dogma Înălţării Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la Cer a fost definită la 1 noiembrie 1950 de către Papa Pius al XII-lea: “Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria, odată terminată călătoria vieţii sale pământeşti, a fost primită cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească” (Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus); după ce, cu un secol înainte, un alt Papă Pius (al IX-lea) definise dogma Neprihănitei Zămisliri, conform căreia, din prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de păcatul strămoşesc, a fost umplută şi de harul sfinţitor.

Civilizaţie urbană

Nu am mai scris de ceva vreme. Nu ştiu din ce motive, poate e plictisul verii sau poate plictisul oraşului. Şi despre ce-ar mai trebui să scriu? Poate, despre verdele crud din Cheile Latoriţei care ne-au răcorit duminica şi care contrastează agasant cu cojile de seminţe scuipate pe asfaltul în clocot din oraş. Gata, ştiu despre ce să scriu! E dimineaţă, mă îndrept către biserică şi o iau razna. (Avea dreptate rectorul când mă caracteriza ca fiind coleric; mare drepate avea!) Coji de seminţe şi câini. Haite de câini sălbăticiţi de betoanele cartierelor. Nu mă întrebaţi ce-i de făcut cu haitele de cotârle din oraş, că ar însemna să-mi pun în cap toate organizaţiile de protecţie a animalelor. Merg pe faleză şi sub tălpi îmi trosnesc cojile dungate de floarea-soarelui sau cele de dovleac. Din 20 în 20 de metri, bancă, coş de gunoi şi iar bancă. În jurul acestora, covoare de coji împletite parcă peste noapte de oameni opăriţi de bloc. Pungi aruncate şi peturi de cola. Coşurile de gunoi, bineînţeles, stau goale.

Poate din cauza dogorii, poate din cauza irascibilităţii, încep să fierb în propriu-mi suc. Îmi ridic capul în zare spre turla ascuţită a bisericii şi mârâitul unei căţele cu zgardă roşie mă avertizează să măresc pasul. Are ţâţele pline cu lapte, deci are şi pui. Înseamnă că îşi apără teritoriul. Nu mai este al omului, a devenit al ei. Păşesc cu grijă pe lângă căţea şi îmi amintesc de felicitările prietenilor care se bucurau că mă mut lângă faleza Oltului. Spuneau că, de acum, am unde să alerg şi că dacă nu voi reuşi să mai slăbesc, barem să-mi ţin sub control greutatea actuală. Am încercat de două-trei ori joggingul pe faleză, însă, aşa rotofei cum sunt, am avut impresia că doar le-am aţâţat javrelor apetitul. Fiind o pradă uşoară, am renunţat la jogging şi chiar e mai bine. Acum am o scuză plauzibilă că nu pot alerga.

Îmi continui drumul către biserică. După câţiva paşi, trec pe lângă un pechinez de apartament ce se răhăţeşte în mijlocul potecii. O fi constipat, că prea îi ies ochii din orbite. Doamna îl încurajează: Aşa mami, fă căcuţ… Bravo mami, acum hai acăsică! Fierb atât de tare că îmi ies aburi pe urechi. Îmi continui drumul peste preşul de coji de seminţe, printre pungi, peturi şi nelipsiţii răhăţei. Îmi mai aduc aminte şi de păţania unor prieteni care locuiesc la parter şi care şi-au găsit ghivecele cu flori pline cu resturi de mâncare aruncate de vecinii de mai sus. Iubitori de animale care, decât să-şi mişte oasele până la tomberonul dintre blocuri, preferă să azvârle resturile pe fereastră. Recompensa şi-o primesc în faţa blocului când vreo potaie vagabondă dă din coadă şi se aciuiează la picioarele lor când îi recunoaşte. Ce bucurie de nedescris! Câtă inteligenţă animalică! Ce suflete vibrânde!… Cât de lesne şi… cât de convenabil!

Mai am puţin şi dau în clocot, însă, din fericire, nu mai e mult până să ajung la răcoarea bisericuţei. Aici, o scurtă discuţie cu un domn, pe băncuţa din faţa bisericii şi din jurul căreia abia fuseseră măturate nelipsitele coji dungate. Domnul îmi spune că un oraş mizerabil şi plin de haite este un oraş necivilizat. Confirm. Intru în biserică şi, aşa cum e firesc, îmi găsesc tihna… Dar, ce mi-o fi venit mai înainte!?

Vladimir Ghika şi Biserica Unită, vocaţii îngemănate

Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii mai, în Catedrala Notre Dame din Paris, au fost elogiaţi, dimpreună, martirii români ai Bisericii Catolice: episcopii greco-catolici ucişi în temniţele bolşevice şi Monseniorul Vladimir Ghika, cel care a împărtăşit şi el aceeaşi soartă şi care va fi beatificat în luna august, la Bucureşti. Acest eveniment nu a fost însă o premieră, el fiind anticipat de o serie de alte colocvii sau conferinţe naţionale şi internaţionale dedicate monseniorului şi episcopilor martiri uniţi. De fapt, aproape de fiecare dată când s-a vorbit de cauza episcopilor martiri greco-catolici, s-a vorbit şi de cea a Monseniorului Vladimir Ghika şi viceversa, deoarece, datorită destinelor îngemănate ale acestora, nici nu se putea altfel! Lăsând deoparte alte momente deosebite şi însemnate ale biografiei sale (precum: opera literară, opera caritabilă sau pe cea misionară), în cele ce urmează, voi face referire tocmai la această îngemănare a vieţii Monseniorului Ghika cu viaţa Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

Născut într-o familie ortodoxă, chiar în ziua de Crăciun, Monseniorul a devenit catolic mărturisind: „Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”! Iată o cugetare care, dacă mai e cazul, poate lămuri şi momentul unirii religioase de la 1700; o cugetare în care eu însumi, fost ortodox, mă regăsesc. Desigur că îmbrăţişarea catolicismului i-a adus lui Vladimir Ghika şi dezaprobarea din partea mai multor personalităţi ale epocii; însă, pentru cei care cunosc reacţiile virulente apărute după Unirea făcută de Atanasie Anghel cu Biserica Romei, condamnarea gestului făcut de Monsenior nu poate fi surprinzătoare. Ca unul care nu a trăit conform standardelor şi aşteptărilor epocii, alegerile Prinţului Vladimir Ghika au fost întotdeauna pătrunse de dorinţa de a îndeplini voia sfântă a lui Dumnezeu.

Datorită activităţii desfăşurate mai ales la biserica vicarială „Sfântul Vasile cel Mare” din Strada Polonă (la a cărei târnosire, în anul 1909, participase ca laic) şi aşa cum remarca şi istoricul Cristian Vasile, putem afirma şi noi că dacă Monseniorul de iure aparţinea Arhidiecezei de Paris, de facto era parte integrantă a Bisericii Române Unite. Un argument în plus care să întărească această părere este şi faptul că Vladimir Ghika a fost primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cum altfel îşi putea respecta mai bine angajamentul de „a fi un ortodox mai bun”, decât săvârşind Sfânta Liturghie şi celelalte taine şi în ritul oriental. Şi pentru a fi înţeles deplin, revin la îngemănarea, la asemănările dintre Biserica Română Unită şi Monseniorul Ghika. Profesiunea de credinţă făcută Sfântului Scaun, apostolatul rodnic făcut în slujba Bisericii, a culturii şi a umanităţii şi, desigur, martiriul suferit sub acelaşi sistem totalitarist şi ateu sunt argumentele care îmi întăresc convingerea că destinele acestor două entităţi sunt fără doar şi poate corespondente.

Numit de Papa Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”, graţie dificilelor călătorii misionare întreprinse la Sidney, Tokyo, Buenos Aires, Manila, Dublin, Copenhaga, Bruxelles sau Varşovia, în India şi chiar în China, călătorii deosebit de extenuante chiar şi în zilele noastre, Monse (aşa îl numeau tinerii greco-catolici din Bucureşti) îşi merita pe deplin renumele. Datorită împrejurărilor istorice (începutul celui de-al Doilea Război Mondial), Monseniorul Vladimir Ghika şi-a început cu adevărat activitatea sacerdotală în România, abia la 66 de ani; activitate care, după refuzul categoric al îmbarcării în trenul regal din 3 ianuarie 1948, va culmina cu jertfa supremă, cu decesul în infirmeria temniţei Jilava, în 16 mai 1954; aproximativ în aceeaşi perioadă în care îşi primeau cununa muceniciei la Sighet sau la Văcăreşti şi episcopii uniţi.

Din mărturiile membrilor ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), dar şi din documentele serviciilor de informaţii reiese şi strânsa legătură pe care Monseniorul Vladimir Ghika o avea cu tinerii ardeleni sau bucureşteni greco-catolici. Astfel, începând cu anul 1946, Monseniorul a ţinut şi a prezidat cu regularitate conferinţe la sediul ASTRU din Strada Polonă. Din notele SSI (Seviciile Speciale de Informaţii) se mai subînţelege şi intenţia Monseniorului Ghika de a merge la Cluj „pentru a iniţia studenţimea din acest centru universitar pentru crearea unei asociaţii similare” (Monseniorul Vladimir Ghika în atenţia serviciilor de informaţii, 1945-1948, Cristian Vasile). Însă, în toamna anului 1947, datorită măsurilor luate de Guvernul Petru Groza împotriva cercurilor maniste (în bună parte greco-catolice), Monseniorul a decis să-şi suspende conferinţele ţinute la sediul Vicariatului greco-catolic din Bucureşti. Totuşi, din aceleaşi note ale SSI rezultă că Nunţiatura încuraja continuarea acestor conferinţe misionare. Cu toate acestea, datorită suferinţei fizice, dar şi datorită terorii care se aşternuse peste ţară, Monse nu şi-a mai putut continua acţiunea pentru unirea tuturor românilor sub o singură credinţă; mai ales după ce Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică (modelul unităţii propuse de Monsenior în conferinţele sale) a fost şi ea desfiinţată.

Într-o perioadă în care autorităţile comuniste din România pregăteau desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice, era de aşteptat ca acest tip de activitate a Monseniorului să fie privită drept o înfruntare a regimului politic totalitarist abia instalat. Profund mâhnit, datorită suprimării Bisericii Unite, în toamna anului 1948, Prinţul Vladimir Ghika îi scria fratelui său Dimitrie: „Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie, în persecuţie decât oricând” şi „Cât despre Biserica Unită, persecuţia e în toi. Cei cinci episcopi sunt la închisoare, peste 1000 de preoţi la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, Părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; iar preoţi în civil celebrează liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici buni. (…) Cel puţin, în toată această persecuţie nu mai există măcar nici un pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu” (Fratelui meu din exil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Putem lesne descoperi în această ultimă frază, la ce se aştepta sau ce anticipa, ce prevestea cu seninătate Monseniorul în acele momente: suferinţa pentru Dumnezeu.

Dovadă incontestabilă a faptului că (foarte curând) Fericitul Vladimir Ghika a iubit Biserica Universală şi, în mod deosebit, Biserica românească, stă decizia sa definitivă de a rămâne în ţară atunci când putea să plece şi să evite astfel întemniţarea şi suferinţa. Cu toată libertatea primită de umanitate de la Creator, la cei 79 de ani ai săi, Prinţul Bisericii şi al românilor a ales să-şi apere crezul şi să îmbrăţişeze acelaşi tragic destin cu ceilalţi mărturisitori români ai credinţei din închisorile bolşevice (printre care s-au aflat şi foşti învăţăcei ai conferinţelor ţinute în Strada Polonă); şi, chiar mai mult, pe cât a mai avut putere, să le aducă acestora linişte şi speranţă în suflet.

Acum, când ne apropiem de cei 60 de ani de când a trecut la cele veşnice, Biserica, prin capul ei văzut, Sfântul Părinte Papa Francisc, îl beatifică pe Prinţul, Monseniorul şi Martirul Vladimir Ghika ca semn al speranţei că persecuţiile suferite pentru credinţă nu sunt inutile, ci dimpotrivă, rodesc postum în viaţa credincioşilor. Vom participa cu toţii la Sfânta Liturghie care va marca acest eveniment, la 31 august, purtând speranţa că nu peste mult timp de la beatificarea Monseniorului vom putea fi şi martorii ridicării la cinstirea altarelor a episcopilor uniţi morţi în faimă de martiri sub acelaşi regim de tip totalitarist.

Sfinţii Petru şi Pavel, unitatea varietăţii

Vă mai amintiţi istorioara cu tatăl care atunci când se afla pe patul morţii şi-a chemat fii şi i-a pus să rupă un mănunchi gros de nuiele? Niciunul nu a reuşit să le rupă pe toate deodată, însă, la sfatul bătrânului, după ce au desfăcut mănunchiul, le-au frânt una câte una. Concluzia? Unitatea fraţilor aduce şi trăinicie, rezistenţă. Dezacordul, orgoliile şi neînţelegerile nu aduc nimic bun Bisericii lui Hristos. Încă din antichitatea creştină acestea au slăbit unitatea Bisericii. Unii se declarau urmaşi ai lui Apollo, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui Petru, uitând prea uşor că, de fapt, împreună, cu toţii aparţineau singurului şi aceluiaşi Domn. Noi, ortodocşii, protestanţii sau catolicii contemporani, cărui domn îi aparţinem?

Vieţile şi chemările apostolilor Petru şi Pavel nu sunt identice. Petru a fost unul dintre primii ucenici chemaţi de Mântuitorul, cel căruia i s-a încredinţat o misiune mai deosebită faţă de a celorlalţi ucenici: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI). Pavel, în schimb, probabil că nu l-a întâlnit niciodată pe Isus faţă către faţă. Un persecutor convertit. Vizionarismul său era diferit de pragmatismul lui Petru. Unul este numit apostolul iudeilor, iar celălalt al neamurilor. Şi chiar dacă între aceşti doi stâlpi ai Bisericii au existat şi dezacorduri - privitoare la amestecarea la masă a creştinilor evrei cu cei din alte neamuri -, iconografia îi înfăţişează împreună, susţinând cu mâinile aceeaşi biserică.

Serbându-i în aceeaşi zi (29 iunie) pe Petru şi pe Pavel, Biserica ne invită să reflectăm la forţa unităţii în Hristos, la rezistenţa mănunchiului de nuiele. Astăzi, parcă mai mult decât în vremea bisericii primare, varietatea confesiunilor creştine reprezintă călcâiul lui Ahile din trupul Bisericii lui Hristos. Şi în tot acest timp, în care nu reuşim să recunoaştem autoritatea incontestabilă a unui singur lider spiritual, creştinii se aseamănă cu nuielele fragile desprinse din mănunchi. Misiunea aparte, aceea de a păstori turma şi de a consolida credinţa fraţilor, nu i-a fost încredinţată în mod fortuit lui Petru. Din acest motiv, Mântuitorul i s-a şi destăinuit individual: „Simone (…) m-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu piară. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Luca XXII).

Este adevărat şi faptul că precum are nevoie de primatul instituţional al apostolului Petru, Biserica are nevoie şi de energia, viziunea şi harurile Sfântului Pavel; iar unitatea Bisericii are drept model unitatea diversităţii acestor doi corifei care - aşa cum spuneam - nu au avut tot timpul o gândire uniformă. Însă, pentru a putea predica iubirea şi această unitate a varietăţii, liderii creştini, dar şi noi - cei care ne situăm pe aceeaşi poziţie ca şi aceştia, adică aceea de membre vii ale trupului Bisericii lui Hristos - va trebui să predicăm mai întâi iertarea şi împăcarea.

România din Străinătate

Atunci când călătoreşti sau trăieşti într-unul din statele Occidentului, în primul rând, în mod irezistibil, începi să faci comparaţii între România şi locul în care te afli. De aici încep şi durerile de cap, neliniştile, temerile; toate acestea fiind consecinţa întrebărilor la care nu găseşti răspuns. De aici se naşte, pentru cei mai sensibili la dificultăţile prin care Patria trece, o adevărată obsesie. De ce a rămas atât de mult în urmă această Grădină a Maicii Domnului? De ce atât de bătută de soartă? Când, în ce moment nefast al istoriei şi, mai ales, cine a provocat acest handicap care stă între România şi Occident? Câte generaţii vor mai trebui sacrificate pentru a fi şi noi, finalmente, asemenea popoarelor vestice? Vom apuca acest moment?

Cu toate acestea, ştiu (mai ales de la rudele dragi plecate afară) că numai când îţi lipseşte, realizezi cât de mult îţi iubeşti ţara. Însă, această iubire de ţară se poate transforma şi în atitudini de neînţeles. Astfel, din prea mare iubire de Patrie, bănui eu, unii încep să deteste şi să critice Patria adoptivă.

Şi pentru că am ajuns unde îmi propusesem, şi sperând ca astfel să-mi alin din of, deschid… foc încrucişat. Ce fel de preot sau ce fel de om poţi fi atunci când, deşi slujeşti într-o biserică ce ţi-a fost pusă la dispoziţie cu toată gratuitatea, uiţi de tine şi de starea ta şi predici împotriva binefăcătorului tău? Ce fel de preot şi ce fel de om poţi fi atunci când, în cadrul întrunirilor ecumenice, linguşeşti biserica şi programele catolice care vin în sprijinul emigrantului creştin român (pentru care tu veşnic nu ai mijloacele necesare să-l ajuţi), iar apoi, abia ieşit în stradă, îţi atenţionezi conaţionalii să refuze şi să nu-şi vândă sufletele organizaţiilor catolice de asistenţă socială pentru emigranţi pentru că, machea, ar avea scopul ascuns de a-i dezrădăcina de neam şi de credinţă. Ce fel de preot sau de părinte eşti atunci când ameninţi cu pieirea şi cu Iadul copii care au participat la cateheze sau au primit Sacramente în Biserica Catolică şi cărora, în schimb, tu nu le-ai oferit niciodată nici un fel de asistenţă religioasă sau culturală? Ce hal de popă ai ajuns pe-acolo, departe de rădăcinile-ţi duhovniceşti, părinţele? Pentru că în urmă cu doar câţiva ani, atunci când ai implorat ajutorul străinătăţii, păreai mai altfel, păreai mai, hmmm…, servil!?

Acum, revin la prăpastia, aparent de netrecut, dintre noi, românii, şi ei, străinii. Tot timpul am crezut că infuziile semestriale, primite de la românii întorşi să-şi petreacă vacanţele în ţară, vor grăbi scurtarea acestei prăpastii. Însă, privind la vulgaritatea pe care şi-o asumă doar pe-acasă unii dintre aceştia, dar şi la mitocănia şi josnicia pe care alţii, chiar lideri religioşi, şi le asumă pe-afară, încep să am mari dubii…

Însă tu, Doamne, nu mă lăsa!

Constantin cel Mare, însă, şi Sfânt?

Provenind dintr-o familie care avea sărbătoriţi de seamă pe 21 mai (tata – Constantin, mama şi bunica paternă - Elene), era firesc să cercetez şi să cunosc cât mai multe date despre împăratul Constantin şi despre mama sa Elena. Însă, cu cât mă documentam mai mult, cu atât eram mai indignat (mai ales în perioada cursurilor de Istorie Antică a Imperiului Roman sau de Istorie Bizantină). Una peste alta, mâine ar trebui măcar să îngân câteva cuvinte despre sfinţii zilei; dar, încă nu ştiu ce să spun, de aceea, scriind aceste rânduri, cuviincios, vă cer să-mi veniţi în ajutor.

Aşadar, despre ce ar fi vorba? Păi, întâmpin dificultăţi în a alege datele biografice cele mai potrivite pentru a-l caracteriza cu toată obiectivitatea pe Împăratul Constantin (din fericire, Sfânta sa mamă, Elena, nu-mi creează astfel de inconveniente). Pe de o parte, aş putea aminti de viziunea împăratului din 312, atunci când, în ajunul unei lupte, Constantin a văzut pe cer o cruce şi inscripţia hoc signo victor eris (ori in hoc signo vinces); sau despre renumitul Edict de la Milano, din 313 (de fapt, era vorba despre o scrisoare prin care Liciniu, cumnatul şi colegul imperial al lui Constantin, le cerea guvernatorilor să înceteze orice persecuţie a creştinilor şi să le returneze proprietăţile); sau despre convocarea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), cel care a condamnat erezia ariană; sau despre bisericile ridicate de marele împărat la Roma şi în Orient; sau chiar despre botezul primit pe patul morţii şi, deci, iertarea păcatului strămoşesc, dar şi a tuturor celorlalte păcate (practică neîncurajată de Biserică, dar întâlnită frecvent în secolele al IV-lea şi al V-lea), argument ferm în favoarea canonizării sale etc., etc.

Însă, pe de altă parte, pentru a fi obiectiv, ar trebui să amintesc şi de o altă latură a vieţii lui Constantin cel Mare. Cum care latură!?  Cea… mai puţin ortodoxă! Cea datorită căreia o seamă de istorici (fie ei antici, fie moderni), dar şi Biserica Romano-Catolică, par îndreptăţiţi să tăgăduiască sfinţenia împăratului, dar, mai ales, titlul de isapostolos (egal sau întocmai cu apostolii). Fără dorinţa de a ofensa vreun Costică sau vreo Constanţă, suntem datori să amintim faptul că marele împărat a murit (ehe, ce castane o să scot din foc cu propriile-mi mânuţe după această afirmaţie!!) cu mâinile pătate de sânge. Când fac această afirmaţie, nu iau în calcul miile de oameni ucişi în războaiele de cucerire ale neînfrântului împărat (cică, prin ororile războiului, ar fi adus binecuvântarea păcii!), ci moartea unor persoane apropiate lui.

Astfel, Constantin este vinovat de moartea celor doi colaboratori apropiaţi, ambii numiţi Liciniu (tată şi fiu şi, în acelaşi timp, cumnat şi nepot ai împăratului însuşi) din primăvara lui 325 (anul convocării conciliului nicean); dar mai ales de uciderea lui Crispos (fiul lui Constantin şi al iubitei sale Minervina) şi, la scurt timp, chiar a soţiei sale Fausta, mama celorlalţi cinci copii ai împăratului (Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Helena), în anul 326! Mai mult decât atât, biografi remarcabili ai lui Constantin cel Mare afirmau că acesta a rămas toată viaţa străin de marile valori ale credinţei creştine (spre exemplu, aranjamentele îndrăzneţe, dacă nu chiar blasfematorii, făcute pentru propria înmormântare). La toate acestea aş mai adăuga şi propriul crez, anume acela că împăratul Constantin cel Mare este cel care, plin implicarea sa activă (dar şi binevoitoare, este adevărat) în problemele Bisericii, a lipsit-o pe aceasta, din acel moment, de independenţă, subordonându-o puterii guvernamentale (aşadar, stimabili cititori, nimic nou sub soare!).

În încheiere, revin la solicitarea făcută în debutul acestei postări: despre ce credeţi că ar trebui să le vorbesc mâine, în predică, credincioşilor (câţiva dintre ei fiind, probabil, Constantini)? Să urmez dulcele stil clasic: despre… sfinţi numai de bine şi să prezint doar faptele sfinţitoare ale lui Constantin; să fiu obiectiv şi să prezint ambele aspecte ale vieţii sale (precum am făcut aici), cu riscul de a-i indigna pe oameni; sau să tac mâlc şi, mai mult, chiar să şterg această postare?… Acum să vă văd (în fine, să vă citesc) punctul de vedere!

Hristos a înviat?

Ştiţi care cred eu că ar fi cel mai potrivit răspuns dat salutului creştinesc Hristos a înviat!, în această perioadă a Penticostarului?… Fugi, mă, de-aici! Da, da, ce vă miraţi? Acesta ar trebui să fie răspunsul dat de toţi creştinii care au participat la Slujba Învierii şi care, mai apoi, aşteaptă hramul ca să mai vină la biserică. Pentru că, dacă ar fi crezut cu adevărat că a înviat, nu ar mai fi putut sta acasă în nici o duminică!

Este adevărat că nimeni nu deţine o credinţă perfectă, este adevărat că suntem un amalgam de credinţă şi îndoială, însă, de ce să ne lăsăm pradă tocmai îndoielii? De ce, după ce am afirmat exaltaţi în noaptea sfântă a Paştilor: Adevărat a înviat!, lăsăm îndoiala să ne cuprindă!?!… Eu cred cu tărie că cei care reuşesc să scape de dubii şi să se lase dominaţi de credinţa lor - imperfectă, repet - sunt aceia care continuă să vină la biserică şi între marile praznice.

În aceste zile post-prazniceşti trăim o perioadă aparent liniştită. Însă, doar aparent. Cum poate avea linişte Biserica, atunci când, cel puţin jumătate dintre fii săi care au trăit bucuria Învierii, nu reuşesc să retrăiască aceeaşi bucurie şi în duminica următoare? Ce diferenţă de participare de la o duminică la alta! Ce mod sacadat de experimentare a Dumnezeirii din partea creştinului: într-o zi purtăm lumânări aprinse în biserici şi credem cu licăriri în ochi că Domnul a înviat, iar în cealaltă, când lumânările deja s-au stins, ezităm şi să ne mai salutăm colegii de serviciu cu „Hristos a înviat!”.

Cu toate acestea, preaiubiţi cititori, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa pentru noi sunt imuabile. Să fim voioşi ştiind că, la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, El ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţă. Aşadar, dragi creştini practicanţi ai marilor praznice religioase, să nu uitaţi că Biserica se bucură să o onoraţi cu prezenţa domniilor voastre şi cu alte ocazii, nu numai de Paşte. Rămâne, deci, să ne vedem şi la Crăciun!