Adormirea şi Ridicarea la Cer a Maicii Domnului

Tot ceea ce cunoaştem despre ultimii ani din viaţa Sfintei Fecioare sau despre adormirea şi ridicarea sa la Cer aparţine tradiţiei sau scrierilor unor sfinţi părinţi precum: Simeon Metafrastul şi Maxim Mărturisitorul (abia pomenit în calendarul oriental, pe 13 august). O altă sursă a acestor evenimente este şi scrierea apocrifă din secolul al II-lea, Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice. Din aceste surse, reiese că după Învierea şi Înălţarea Fiului său, Fecioara Maria a mai trăit câţiva ani în Ierusalim, în mijlocul comunităţii creştine, iar apoi, datorită unei prigoane îndreptată împotriva creştinilor, în deceniul al cincilea, s-a mutat împreună cu ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul, la Efes, în Asia Mică (în Turcia de astăzi).

Maica Domnului a rămas la Efes până când şi-a simţit aproape sfârşitul acestei vieţi, probabil în jurul vârstei de 60-70 de ani. Atunci, Maria s-a reîntors cu Ioan la Ierusalim, în casa unor rude, loc unde a şi adormit şi unde astăzi se înalţă biserica Adormirii Maicii Domnului. Sursele apocrife ne informează şi că Arhanghelul Gabriel a fost retrimis la Sfânta Fecioară, cu trei zile înainte de moarte, pentru a-i vesti apropierea acestui moment care, aşa cum deja am spus, fusese presimţit de Maria în Efes.

Deoarece în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, Trupul Fecioarei a fost dus şi aşezat într-un mormânt din apropierea Grădinii Măslinilor, în Valea Cedronului. Deasupra acestui loc, în secolul al cincilea s-a construit o bazilică sub care, în 1972, în urma unor lucrări de restaurare, s-a găsit şi cripta mormântului, datat de arheologi ca aparţinând primului secol. Arheologii au mai constat şi faptul că în acea criptă a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul acestei persoane nu a rămas pentru mult timp în mormânt. Referitor la ziua adormirii şi înmormântării Sfintei fecioare, Maxim Mărturisitorul scria:

„Şi iarăşi, toţi apostolii i-au însărcinat pe Petru şi Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei şi îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici-colo plini de evlavie şi hotărâre, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt… Iar martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi acest lucru, şi el este vrednic de crezare şi sigur, că din adunarea sfinţilor apostoli la moartea Împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înştiinţat împreună cu ceilalţi… A treia zi însă a sosit şi apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilalţi prieteni ai săi gata să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psalmodia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul mărit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Spiritului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul mărit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei.” (Naşterea, Viata şi Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieţi bizantine, S. Maxim Mărturisitorul, S. Simeon Metafrastul şi Monahul Epifanie)

Acest praznic este celebrat de toţi creştinii în aceeaşi zi, pe 15 august, el fiind cunoscut în Orient ca Adormirea Maicii Domnului, iar în Biserica Catolică, mai ales, ca Adormirea şi Înălţarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului. Dogma Înălţării Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la Cer a fost definită la 1 noiembrie 1950 de către Papa Pius al XII-lea: “Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria, odată terminată călătoria vieţii sale pământeşti, a fost primită cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească” (Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus); după ce, cu un secol înainte, un alt Papă Pius (al IX-lea) definise dogma Neprihănitei Zămisliri, conform căreia, din prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de păcatul strămoşesc, a fost umplută şi de harul sfinţitor.

Civilizaţie urbană

Nu am mai scris de ceva vreme. Nu ştiu din ce motive, poate e plictisul verii sau poate plictisul oraşului. Şi despre ce-ar mai trebui să scriu? Poate, despre verdele crud din Cheile Latoriţei care ne-au răcorit duminica şi care contrastează agasant cu cojile de seminţe scuipate pe asfaltul în clocot din oraş. Gata, ştiu despre ce să scriu! E dimineaţă, mă îndrept către biserică şi o iau razna. (Avea dreptate rectorul când mă caracteriza ca fiind coleric; mare drepate avea!) Coji de seminţe şi câini. Haite de câini sălbăticiţi de betoanele cartierelor. Nu mă întrebaţi ce-i de făcut cu haitele de cotârle din oraş, că ar însemna să-mi pun în cap toate organizaţiile de protecţie a animalelor. Merg pe faleză şi sub tălpi îmi trosnesc cojile dungate de floarea-soarelui sau cele de dovleac. Din 20 în 20 de metri, bancă, coş de gunoi şi iar bancă. În jurul acestora, covoare de coji împletite parcă peste noapte de oameni opăriţi de bloc. Pungi aruncate şi peturi de cola. Coşurile de gunoi, bineînţeles, stau goale.

Poate din cauza dogorii, poate din cauza irascibilităţii, încep să fierb în propriu-mi suc. Îmi ridic capul în zare spre turla ascuţită a bisericii şi mârâitul unei căţele cu zgardă roşie mă avertizează să măresc pasul. Are ţâţele pline cu lapte, deci are şi pui. Înseamnă că îşi apără teritoriul. Nu mai este al omului, a devenit al ei. Păşesc cu grijă pe lângă căţea şi îmi amintesc de felicitările prietenilor care se bucurau că mă mut lângă faleza Oltului. Spuneau că, de acum, am unde să alerg şi că dacă nu voi reuşi să mai slăbesc, barem să-mi ţin sub control greutatea actuală. Am încercat de două-trei ori joggingul pe faleză, însă, aşa rotofei cum sunt, am avut impresia că doar le-am aţâţat javrelor apetitul. Fiind o pradă uşoară, am renunţat la jogging şi chiar e mai bine. Acum am o scuză plauzibilă că nu pot alerga.

Îmi continui drumul către biserică. După câţiva paşi, trec pe lângă un pechinez de apartament ce se răhăţeşte în mijlocul potecii. O fi constipat, că prea îi ies ochii din orbite. Doamna îl încurajează: Aşa mami, fă căcuţ… Bravo mami, acum hai acăsică! Fierb atât de tare că îmi ies aburi pe urechi. Îmi continui drumul peste preşul de coji de seminţe, printre pungi, peturi şi nelipsiţii răhăţei. Îmi mai aduc aminte şi de păţania unor prieteni care locuiesc la parter şi care şi-au găsit ghivecele cu flori pline cu resturi de mâncare aruncate de vecinii de mai sus. Iubitori de animale care, decât să-şi mişte oasele până la tomberonul dintre blocuri, preferă să azvârle resturile pe fereastră. Recompensa şi-o primesc în faţa blocului când vreo potaie vagabondă dă din coadă şi se aciuiează la picioarele lor când îi recunoaşte. Ce bucurie de nedescris! Câtă inteligenţă animalică! Ce suflete vibrânde!… Cât de lesne şi… cât de convenabil!

Mai am puţin şi dau în clocot, însă, din fericire, nu mai e mult până să ajung la răcoarea bisericuţei. Aici, o scurtă discuţie cu un domn, pe băncuţa din faţa bisericii şi din jurul căreia abia fuseseră măturate nelipsitele coji dungate. Domnul îmi spune că un oraş mizerabil şi plin de haite este un oraş necivilizat. Confirm. Intru în biserică şi, aşa cum e firesc, îmi găsesc tihna… Dar, ce mi-o fi venit mai înainte!?

Vladimir Ghika şi Biserica Unită, vocaţii îngemănate

Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii mai, în Catedrala Notre Dame din Paris, au fost elogiaţi, dimpreună, martirii români ai Bisericii Catolice: episcopii greco-catolici ucişi în temniţele bolşevice şi Monseniorul Vladimir Ghika, cel care a împărtăşit şi el aceeaşi soartă şi care va fi beatificat în luna august, la Bucureşti. Acest eveniment nu a fost însă o premieră, el fiind anticipat de o serie de alte colocvii sau conferinţe naţionale şi internaţionale dedicate monseniorului şi episcopilor martiri uniţi. De fapt, aproape de fiecare dată când s-a vorbit de cauza episcopilor martiri greco-catolici, s-a vorbit şi de cea a Monseniorului Vladimir Ghika şi viceversa, deoarece, datorită destinelor îngemănate ale acestora, nici nu se putea altfel! Lăsând deoparte alte momente deosebite şi însemnate ale biografiei sale (precum: opera literară, opera caritabilă sau pe cea misionară), în cele ce urmează, voi face referire tocmai la această îngemănare a vieţii Monseniorului Ghika cu viaţa Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

Născut într-o familie ortodoxă, chiar în ziua de Crăciun, Monseniorul a devenit catolic mărturisind: „Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”! Iată o cugetare care, dacă mai e cazul, poate lămuri şi momentul unirii religioase de la 1700; o cugetare în care eu însumi, fost ortodox, mă regăsesc. Desigur că îmbrăţişarea catolicismului i-a adus lui Vladimir Ghika şi dezaprobarea din partea mai multor personalităţi ale epocii; însă, pentru cei care cunosc reacţiile virulente apărute după Unirea făcută de Atanasie Anghel cu Biserica Romei, condamnarea gestului făcut de Monsenior nu poate fi surprinzătoare. Ca unul care nu a trăit conform standardelor şi aşteptărilor epocii, alegerile Prinţului Vladimir Ghika au fost întotdeauna pătrunse de dorinţa de a îndeplini voia sfântă a lui Dumnezeu.

Datorită activităţii desfăşurate mai ales la biserica vicarială „Sfântul Vasile cel Mare” din Strada Polonă (la a cărei târnosire, în anul 1909, participase ca laic) şi aşa cum remarca şi istoricul Cristian Vasile, putem afirma şi noi că dacă Monseniorul de iure aparţinea Arhidiecezei de Paris, de facto era parte integrantă a Bisericii Române Unite. Un argument în plus care să întărească această părere este şi faptul că Vladimir Ghika a fost primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cum altfel îşi putea respecta mai bine angajamentul de „a fi un ortodox mai bun”, decât săvârşind Sfânta Liturghie şi celelalte taine şi în ritul oriental. Şi pentru a fi înţeles deplin, revin la îngemănarea, la asemănările dintre Biserica Română Unită şi Monseniorul Ghika. Profesiunea de credinţă făcută Sfântului Scaun, apostolatul rodnic făcut în slujba Bisericii, a culturii şi a umanităţii şi, desigur, martiriul suferit sub acelaşi sistem totalitarist şi ateu sunt argumentele care îmi întăresc convingerea că destinele acestor două entităţi sunt fără doar şi poate corespondente.

Numit de Papa Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”, graţie dificilelor călătorii misionare întreprinse la Sidney, Tokyo, Buenos Aires, Manila, Dublin, Copenhaga, Bruxelles sau Varşovia, în India şi chiar în China, călătorii deosebit de extenuante chiar şi în zilele noastre, Monse (aşa îl numeau tinerii greco-catolici din Bucureşti) îşi merita pe deplin renumele. Datorită împrejurărilor istorice (începutul celui de-al Doilea Război Mondial), Monseniorul Vladimir Ghika şi-a început cu adevărat activitatea sacerdotală în România, abia la 66 de ani; activitate care, după refuzul categoric al îmbarcării în trenul regal din 3 ianuarie 1948, va culmina cu jertfa supremă, cu decesul în infirmeria temniţei Jilava, în 16 mai 1954; aproximativ în aceeaşi perioadă în care îşi primeau cununa muceniciei la Sighet sau la Văcăreşti şi episcopii uniţi.

Din mărturiile membrilor ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), dar şi din documentele serviciilor de informaţii reiese şi strânsa legătură pe care Monseniorul Vladimir Ghika o avea cu tinerii ardeleni sau bucureşteni greco-catolici. Astfel, începând cu anul 1946, Monseniorul a ţinut şi a prezidat cu regularitate conferinţe la sediul ASTRU din Strada Polonă. Din notele SSI (Seviciile Speciale de Informaţii) se mai subînţelege şi intenţia Monseniorului Ghika de a merge la Cluj „pentru a iniţia studenţimea din acest centru universitar pentru crearea unei asociaţii similare” (Monseniorul Vladimir Ghika în atenţia serviciilor de informaţii, 1945-1948, Cristian Vasile). Însă, în toamna anului 1947, datorită măsurilor luate de Guvernul Petru Groza împotriva cercurilor maniste (în bună parte greco-catolice), Monseniorul a decis să-şi suspende conferinţele ţinute la sediul Vicariatului greco-catolic din Bucureşti. Totuşi, din aceleaşi note ale SSI rezultă că Nunţiatura încuraja continuarea acestor conferinţe misionare. Cu toate acestea, datorită suferinţei fizice, dar şi datorită terorii care se aşternuse peste ţară, Monse nu şi-a mai putut continua acţiunea pentru unirea tuturor românilor sub o singură credinţă; mai ales după ce Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică (modelul unităţii propuse de Monsenior în conferinţele sale) a fost şi ea desfiinţată.

Într-o perioadă în care autorităţile comuniste din România pregăteau desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice, era de aşteptat ca acest tip de activitate a Monseniorului să fie privită drept o înfruntare a regimului politic totalitarist abia instalat. Profund mâhnit, datorită suprimării Bisericii Unite, în toamna anului 1948, Prinţul Vladimir Ghika îi scria fratelui său Dimitrie: „Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie, în persecuţie decât oricând” şi „Cât despre Biserica Unită, persecuţia e în toi. Cei cinci episcopi sunt la închisoare, peste 1000 de preoţi la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, Părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; iar preoţi în civil celebrează liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici buni. (…) Cel puţin, în toată această persecuţie nu mai există măcar nici un pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu” (Fratelui meu din exil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Putem lesne descoperi în această ultimă frază, la ce se aştepta sau ce anticipa, ce prevestea cu seninătate Monseniorul în acele momente: suferinţa pentru Dumnezeu.

Dovadă incontestabilă a faptului că (foarte curând) Fericitul Vladimir Ghika a iubit Biserica Universală şi, în mod deosebit, Biserica românească, stă decizia sa definitivă de a rămâne în ţară atunci când putea să plece şi să evite astfel întemniţarea şi suferinţa. Cu toată libertatea primită de umanitate de la Creator, la cei 79 de ani ai săi, Prinţul Bisericii şi al românilor a ales să-şi apere crezul şi să îmbrăţişeze acelaşi tragic destin cu ceilalţi mărturisitori români ai credinţei din închisorile bolşevice (printre care s-au aflat şi foşti învăţăcei ai conferinţelor ţinute în Strada Polonă); şi, chiar mai mult, pe cât a mai avut putere, să le aducă acestora linişte şi speranţă în suflet.

Acum, când ne apropiem de cei 60 de ani de când a trecut la cele veşnice, Biserica, prin capul ei văzut, Sfântul Părinte Papa Francisc, îl beatifică pe Prinţul, Monseniorul şi Martirul Vladimir Ghika ca semn al speranţei că persecuţiile suferite pentru credinţă nu sunt inutile, ci dimpotrivă, rodesc postum în viaţa credincioşilor. Vom participa cu toţii la Sfânta Liturghie care va marca acest eveniment, la 31 august, purtând speranţa că nu peste mult timp de la beatificarea Monseniorului vom putea fi şi martorii ridicării la cinstirea altarelor a episcopilor uniţi morţi în faimă de martiri sub acelaşi regim de tip totalitarist.

Sfinţii Petru şi Pavel, unitatea varietăţii

Vă mai amintiţi istorioara cu tatăl care atunci când se afla pe patul morţii şi-a chemat fii şi i-a pus să rupă un mănunchi gros de nuiele? Niciunul nu a reuşit să le rupă pe toate deodată, însă, la sfatul bătrânului, după ce au desfăcut mănunchiul, le-au frânt una câte una. Concluzia? Unitatea fraţilor aduce şi trăinicie, rezistenţă. Dezacordul, orgoliile şi neînţelegerile nu aduc nimic bun Bisericii lui Hristos. Încă din antichitatea creştină acestea au slăbit unitatea Bisericii. Unii se declarau urmaşi ai lui Apollo, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui Petru, uitând prea uşor că, de fapt, împreună, cu toţii aparţineau singurului şi aceluiaşi Domn. Noi, ortodocşii, protestanţii sau catolicii contemporani, cărui domn îi aparţinem?

Vieţile şi chemările apostolilor Petru şi Pavel nu sunt identice. Petru a fost unul dintre primii ucenici chemaţi de Mântuitorul, cel căruia i s-a încredinţat o misiune mai deosebită faţă de a celorlalţi ucenici: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI). Pavel, în schimb, probabil că nu l-a întâlnit niciodată pe Isus faţă către faţă. Un persecutor convertit. Vizionarismul său era diferit de pragmatismul lui Petru. Unul este numit apostolul iudeilor, iar celălalt al neamurilor. Şi chiar dacă între aceşti doi stâlpi ai Bisericii au existat şi dezacorduri - privitoare la amestecarea la masă a creştinilor evrei cu cei din alte neamuri -, iconografia îi înfăţişează împreună, susţinând cu mâinile aceeaşi biserică.

Serbându-i în aceeaşi zi (29 iunie) pe Petru şi pe Pavel, Biserica ne invită să reflectăm la forţa unităţii în Hristos, la rezistenţa mănunchiului de nuiele. Astăzi, parcă mai mult decât în vremea bisericii primare, varietatea confesiunilor creştine reprezintă călcâiul lui Ahile din trupul Bisericii lui Hristos. Şi în tot acest timp, în care nu reuşim să recunoaştem autoritatea incontestabilă a unui singur lider spiritual, creştinii se aseamănă cu nuielele fragile desprinse din mănunchi. Misiunea aparte, aceea de a păstori turma şi de a consolida credinţa fraţilor, nu i-a fost încredinţată în mod fortuit lui Petru. Din acest motiv, Mântuitorul i s-a şi destăinuit individual: „Simone (…) m-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu piară. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Luca XXII).

Este adevărat şi faptul că precum are nevoie de primatul instituţional al apostolului Petru, Biserica are nevoie şi de energia, viziunea şi harurile Sfântului Pavel; iar unitatea Bisericii are drept model unitatea diversităţii acestor doi corifei care - aşa cum spuneam - nu au avut tot timpul o gândire uniformă. Însă, pentru a putea predica iubirea şi această unitate a varietăţii, liderii creştini, dar şi noi - cei care ne situăm pe aceeaşi poziţie ca şi aceştia, adică aceea de membre vii ale trupului Bisericii lui Hristos - va trebui să predicăm mai întâi iertarea şi împăcarea.

România din Străinătate

Atunci când călătoreşti sau trăieşti într-unul din statele Occidentului, în primul rând, în mod irezistibil, începi să faci comparaţii între România şi locul în care te afli. De aici încep şi durerile de cap, neliniştile, temerile; toate acestea fiind consecinţa întrebărilor la care nu găseşti răspuns. De aici se naşte, pentru cei mai sensibili la dificultăţile prin care Patria trece, o adevărată obsesie. De ce a rămas atât de mult în urmă această Grădină a Maicii Domnului? De ce atât de bătută de soartă? Când, în ce moment nefast al istoriei şi, mai ales, cine a provocat acest handicap care stă între România şi Occident? Câte generaţii vor mai trebui sacrificate pentru a fi şi noi, finalmente, asemenea popoarelor vestice? Vom apuca acest moment?

Cu toate acestea, ştiu (mai ales de la rudele dragi plecate afară) că numai când îţi lipseşte, realizezi cât de mult îţi iubeşti ţara. Însă, această iubire de ţară se poate transforma şi în atitudini de neînţeles. Astfel, din prea mare iubire de Patrie, bănui eu, unii încep să deteste şi să critice Patria adoptivă.

Şi pentru că am ajuns unde îmi propusesem, şi sperând ca astfel să-mi alin din of, deschid… foc încrucişat. Ce fel de preot sau ce fel de om poţi fi atunci când, deşi slujeşti într-o biserică ce ţi-a fost pusă la dispoziţie cu toată gratuitatea, uiţi de tine şi de starea ta şi predici împotriva binefăcătorului tău? Ce fel de preot şi ce fel de om poţi fi atunci când, în cadrul întrunirilor ecumenice, linguşeşti biserica şi programele catolice care vin în sprijinul emigrantului creştin român (pentru care tu veşnic nu ai mijloacele necesare să-l ajuţi), iar apoi, abia ieşit în stradă, îţi atenţionezi conaţionalii să refuze şi să nu-şi vândă sufletele organizaţiilor catolice de asistenţă socială pentru emigranţi pentru că, machea, ar avea scopul ascuns de a-i dezrădăcina de neam şi de credinţă. Ce fel de preot sau de părinte eşti atunci când ameninţi cu pieirea şi cu Iadul copii care au participat la cateheze sau au primit Sacramente în Biserica Catolică şi cărora, în schimb, tu nu le-ai oferit niciodată nici un fel de asistenţă religioasă sau culturală? Ce hal de popă ai ajuns pe-acolo, departe de rădăcinile-ţi duhovniceşti, părinţele? Pentru că în urmă cu doar câţiva ani, atunci când ai implorat ajutorul străinătăţii, păreai mai altfel, păreai mai, hmmm…, servil!?

Acum, revin la prăpastia, aparent de netrecut, dintre noi, românii, şi ei, străinii. Tot timpul am crezut că infuziile semestriale, primite de la românii întorşi să-şi petreacă vacanţele în ţară, vor grăbi scurtarea acestei prăpastii. Însă, privind la vulgaritatea pe care şi-o asumă doar pe-acasă unii dintre aceştia, dar şi la mitocănia şi josnicia pe care alţii, chiar lideri religioşi, şi le asumă pe-afară, încep să am mari dubii…

Însă tu, Doamne, nu mă lăsa!

Constantin cel Mare, însă, şi Sfânt?

Provenind dintr-o familie care avea sărbătoriţi de seamă pe 21 mai (tata – Constantin, mama şi bunica paternă - Elene), era firesc să cercetez şi să cunosc cât mai multe date despre împăratul Constantin şi despre mama sa Elena. Însă, cu cât mă documentam mai mult, cu atât eram mai indignat (mai ales în perioada cursurilor de Istorie Antică a Imperiului Roman sau de Istorie Bizantină). Una peste alta, mâine ar trebui măcar să îngân câteva cuvinte despre sfinţii zilei; dar, încă nu ştiu ce să spun, de aceea, scriind aceste rânduri, cuviincios, vă cer să-mi veniţi în ajutor.

Aşadar, despre ce ar fi vorba? Păi, întâmpin dificultăţi în a alege datele biografice cele mai potrivite pentru a-l caracteriza cu toată obiectivitatea pe Împăratul Constantin (din fericire, Sfânta sa mamă, Elena, nu-mi creează astfel de inconveniente). Pe de o parte, aş putea aminti de viziunea împăratului din 312, atunci când, în ajunul unei lupte, Constantin a văzut pe cer o cruce şi inscripţia hoc signo victor eris (ori in hoc signo vinces); sau despre renumitul Edict de la Milano, din 313 (de fapt, era vorba despre o scrisoare prin care Liciniu, cumnatul şi colegul imperial al lui Constantin, le cerea guvernatorilor să înceteze orice persecuţie a creştinilor şi să le returneze proprietăţile); sau despre convocarea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), cel care a condamnat erezia ariană; sau despre bisericile ridicate de marele împărat la Roma şi în Orient; sau chiar despre botezul primit pe patul morţii şi, deci, iertarea păcatului strămoşesc, dar şi a tuturor celorlalte păcate (practică neîncurajată de Biserică, dar întâlnită frecvent în secolele al IV-lea şi al V-lea), argument ferm în favoarea canonizării sale etc., etc.

Însă, pe de altă parte, pentru a fi obiectiv, ar trebui să amintesc şi de o altă latură a vieţii lui Constantin cel Mare. Cum care latură!?  Cea… mai puţin ortodoxă! Cea datorită căreia o seamă de istorici (fie ei antici, fie moderni), dar şi Biserica Romano-Catolică, par îndreptăţiţi să tăgăduiască sfinţenia împăratului, dar, mai ales, titlul de isapostolos (egal sau întocmai cu apostolii). Fără dorinţa de a ofensa vreun Costică sau vreo Constanţă, suntem datori să amintim faptul că marele împărat a murit (ehe, ce castane o să scot din foc cu propriile-mi mânuţe după această afirmaţie!!) cu mâinile pătate de sânge. Când fac această afirmaţie, nu iau în calcul miile de oameni ucişi în războaiele de cucerire ale neînfrântului împărat (cică, prin ororile războiului, ar fi adus binecuvântarea păcii!), ci moartea unor persoane apropiate lui.

Astfel, Constantin este vinovat de moartea celor doi colaboratori apropiaţi, ambii numiţi Liciniu (tată şi fiu şi, în acelaşi timp, cumnat şi nepot ai împăratului însuşi) din primăvara lui 325 (anul convocării conciliului nicean); dar mai ales de uciderea lui Crispos (fiul lui Constantin şi al iubitei sale Minervina) şi, la scurt timp, chiar a soţiei sale Fausta, mama celorlalţi cinci copii ai împăratului (Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Helena), în anul 326! Mai mult decât atât, biografi remarcabili ai lui Constantin cel Mare afirmau că acesta a rămas toată viaţa străin de marile valori ale credinţei creştine (spre exemplu, aranjamentele îndrăzneţe, dacă nu chiar blasfematorii, făcute pentru propria înmormântare). La toate acestea aş mai adăuga şi propriul crez, anume acela că împăratul Constantin cel Mare este cel care, plin implicarea sa activă (dar şi binevoitoare, este adevărat) în problemele Bisericii, a lipsit-o pe aceasta, din acel moment, de independenţă, subordonându-o puterii guvernamentale (aşadar, stimabili cititori, nimic nou sub soare!).

În încheiere, revin la solicitarea făcută în debutul acestei postări: despre ce credeţi că ar trebui să le vorbesc mâine, în predică, credincioşilor (câţiva dintre ei fiind, probabil, Constantini)? Să urmez dulcele stil clasic: despre… sfinţi numai de bine şi să prezint doar faptele sfinţitoare ale lui Constantin; să fiu obiectiv şi să prezint ambele aspecte ale vieţii sale (precum am făcut aici), cu riscul de a-i indigna pe oameni; sau să tac mâlc şi, mai mult, chiar să şterg această postare?… Acum să vă văd (în fine, să vă citesc) punctul de vedere!

Hristos a înviat?

Ştiţi care cred eu că ar fi cel mai potrivit răspuns dat salutului creştinesc Hristos a înviat!, în această perioadă a Penticostarului?… Fugi, mă, de-aici! Da, da, ce vă miraţi? Acesta ar trebui să fie răspunsul dat de toţi creştinii care au participat la Slujba Învierii şi care, mai apoi, aşteaptă hramul ca să mai vină la biserică. Pentru că, dacă ar fi crezut cu adevărat că a înviat, nu ar mai fi putut sta acasă în nici o duminică!

Este adevărat că nimeni nu deţine o credinţă perfectă, este adevărat că suntem un amalgam de credinţă şi îndoială, însă, de ce să ne lăsăm pradă tocmai îndoielii? De ce, după ce am afirmat exaltaţi în noaptea sfântă a Paştilor: Adevărat a înviat!, lăsăm îndoiala să ne cuprindă!?!… Eu cred cu tărie că cei care reuşesc să scape de dubii şi să se lase dominaţi de credinţa lor - imperfectă, repet - sunt aceia care continuă să vină la biserică şi între marile praznice.

În aceste zile post-prazniceşti trăim o perioadă aparent liniştită. Însă, doar aparent. Cum poate avea linişte Biserica, atunci când, cel puţin jumătate dintre fii săi care au trăit bucuria Învierii, nu reuşesc să retrăiască aceeaşi bucurie şi în duminica următoare? Ce diferenţă de participare de la o duminică la alta! Ce mod sacadat de experimentare a Dumnezeirii din partea creştinului: într-o zi purtăm lumânări aprinse în biserici şi credem cu licăriri în ochi că Domnul a înviat, iar în cealaltă, când lumânările deja s-au stins, ezităm şi să ne mai salutăm colegii de serviciu cu „Hristos a înviat!”.

Cu toate acestea, preaiubiţi cititori, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa pentru noi sunt imuabile. Să fim voioşi ştiind că, la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, El ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţă. Aşadar, dragi creştini practicanţi ai marilor praznice religioase, să nu uitaţi că Biserica se bucură să o onoraţi cu prezenţa domniilor voastre şi cu alte ocazii, nu numai de Paşte. Rămâne, deci, să ne vedem şi la Crăciun!

Scurtă biografie a episcopului martir Vasile Aftenie

Vasile Aftenie s-a născut la 14 iunie 1899 în satul Lodroman, comuna Valea Lungă, nu departe de Blaj, într-o familie fruntaşă de ţărani. Părinţii săi, Petru şi Agafia Aftenie, au avut patru copiii (trei băieţi şi o fată), al doilea dintre aceştia va avea să fie primul episcop martir al BRU.

Şi-a început şcoala primară la Lodroman dar, după un obicei din Ardeal prin care părinţii din sate îşi înscriau copiii în ultima clasă primară din cel mai apropiat oraş, şi-a terminat-o în Blaj. Tot la Blaj a urmat şi liceul: primele şase clase ca elev ordinar la cursuri de zi, iar clasele a şaptea şi a opta (azi a XI-a şi a XII-a) ca elev particular, la fără frecvenţă, promovându-le în scurtele permisii militare obţinute de pe fronturile de luptă din Galiţia şi Italia (fusese mobilizat la începutul anului 1917 şi trimis pe front la 18 ani). În 1918 a promovat examenul de maturitate (bacalaureatul) şi s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, instituţie pe care o va părăsi în vara anului 1919 pentru a urma teologia în Blaj. La Blaj Vasile Aftenie a fost primit în clerul tânăr arhidiecezan şi trimis la studii teologice superioare la Roma, la Colegiul Grecesc Sfântul Atanasie, de unde a urmat cursurile la Institutul Angelicum. După şase ani de studii, în 1925, Vasile Aftenie a revenit în ţară – obţinuse doctoratul în filosofie şi teologie.

La 1 ianuarie 1926, Vasile Aftenie a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor ÎPSS dr. Vasile Suciu, mentorul său spiritual. Peste numai o lună de la hirotonire, la 1 februarie 1926, proaspătul preot este numit titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc în cadrul Academiei de Teologie Unită din Blaj. La 14 iunie 1934, preotul dr. Vasile Aftenie a fost numit protopop la Bucureşti, iar mai târziu, la 21 decembrie 1937, avea să fie promovat canonic al Capitlului Arhiepiscopesc din Blaj. Vasile Aftenie nu va părăsi capitala după această promovare decât la 1 octombrie 1939, dată după care avea să fie numit şi rector al Academiei de Teologie.

Numărul din 20-30 aprilie 1940 al semi-oficiosului Vaticanului L’Osservatore Romano a adus vestea că preotul Vasile Aftenie, prin decretul nr. 1114/40 al Congregaţiei Orientale a Sfântului Scaun, a fost numit episcop titular de Ulpiana şi desemnat auxiliar al mitropolitului Alexandru Nicolescu. Solemnitatea consacrării de arhiereu a canonicului Vasile Aftenie a avut loc în catedrala din Blaj, la sărbătoarea Înălţării Domnului, în 5 iunie 1940, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Nicolescu, asistat de episcopii Alexandru Rusu al Maramureşului şi Ioan Bălan al Lugojului.

Deoarece noul episcop a fost investit de mitropolitul Nicolescu ca arhiereu al Vicariatului Bucureştilor şi Vechiului Regat, lui Vasile Aftenie i s-a menţinut calitatea de canonic arhidiecezan, mitropolitul rostindu-i în acest sens: „Vei avea să continui misiunea ce-ai avut-o ca protopop al Bucureştilor, de a desăvârşi organizarea credincioşilor noştri din această vastă diasporă, de astă dată însă investit cu caracter episcopal şi cu puteri de vicar general, pe care ţi le deleg şi cu care te investesc cu dragă inimă”. În aceeaşi cuvântare rostită, mitropolitul Alexandru Nicolescu a mai adăugat: „Voinţa Romei şi dorinţa mea te-au vrut episcop auxiliar în Arhidieceza Română Unită de Alba-Iulia şi Făgăraş. Nu eşti, deci, un Episcop periodeut revocabil la discreţie, nici simplu Episcop titular fără jurisdicţie, ci un Episcop auxiliar, în sensul adevărat şi canonic al cuvântului, care va avea în grija lui, mai ales soarta fiilor noştri din Vechiul Regat al României [...] fără de nici o intenţie de agresivitate faţă de cei de alte credinţe, mai ales de fraţii de acelaşi sânge cu noi, cu care împreună vom realiza mărirea Sionului românesc” (Unirea, Blaj, nr. 20 din 8 iunie 1940).

Suflet comunicativ şi întreprinzător, episcopul Vasile Aftenie a cucerit la Bucureşti stima şi respectul celorlalţi. Aşa se explică pătrunderea lui la deţinuţii politici din Văcăreşti, pentru a le acorda asistenţă spirituală. „A fost un act de curaj în acea vreme (când teroarea stalinistă se dezlănţuise peste România) din partea unei înalte feţe bisericeşti să vină în mijlocul unor «duşmani ai poporului», deţinuţi politici [...]. Era în primăvara anului 1947 în preajma Sărbătorii Învierii Domnului”. Pătrunderea episcopului în închisoarea Văcăreşti a fost un act de curaj nu numai pentru el, ci şi pentru directorul închisorii care fusese cucerit de bunătatea şi comportamentul ierarhului. „Nici nu se putea o prezenţă mai dorită [...]. După Slujbă s-a întreţinut câteva clipe cu fiecare din cei prezenţi, îmbărbătându-i cu cuvintele: «Biserica este alături de voi. Biserica se roagă pentru voi.» În cadrul predicii din timpul Sfintei Liturghii şi-a axat tema pe rolul suferinţei în viaţa omului, a creştinului, mai ales [...]. Lotul de deţinuţi politici care au luat parte la Slujba amintită îl avea în frunte pe generalul Aurel Aldea, împreună cu generalul Eftimiu, colonelul Evolceanu, căpitanul Mircea Criveanu, prof. Ioan Vulcănescu [...]” (Nicolae Păleancu, Episcopul Vasile Aftenie, în Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, nr. 19, septembrie 1990).

Episcopul Vasile Aftenie a simţit problemele cu care se va confrunta Biserica şi a încercat să apere interesele instituţiei eclesiastice în fruntea căreia se afla, declarând unui prieten că ei, catolicii, „nu fac nici o tranzacţiune cu guvernul democratic al României, ci îşi continuă drumul trasat de Vatican, drum comun pentru toţi catolicii din lume. În consecinţă, spunea dânsul, vor duce lupta categorică contra guvernului român şi contra comunismului, cu mijloacele şi tactul indicate de împrejurări” (ASRI, fond Documente, dosar nr. 2322). Ca şi răspuns la aceste afirmaţii, toate notele informative care surprind atitudinea BRU converg spre concluzia că aceasta era antiguvernamentală şi anticomunistă.

Neîncântat de primirea, de loc prietenoasă, de care au avut parte episcopii uniţi în noiembrie 1947, în audienţa care a avut loc la Petru Groza, Vasile Aftenie a mai declarat că: „Oricum ar fi, episcopii catolici nu se sperie de măsurile Guvernului Groza”. Această declaraţie va mai fi făcută în decembrie 1947 atunci când episcopul şi-a exprimat dorinţa ca toţi românii să treacă la catolicism putând scăpa astfel de sub influenţa ruşilor şi de la pieire. A fost arestat la 28 octombrie 1948, apoi dus la Dragoslavele şi la mănăstirea-lagăr Căldăruşani, cu ceilalţi episcopi uniţi. Pentru că a refuzat scaunul de mitropolit al Moldovei, oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei, în mai 1949, a fost izolat în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost crunt torturat.

Iată câteva frânturi din atitudinea şi crezul episcopului Vasile Aftenie. Nu a fost niciodată judecat, însă, a fost schingiuit şi ucis de către conducerea democrată din acea perioadă, la 10 mai 1950, în închisoarea Văcăreşti. A fost înmormântat la cimitirul Bellu catolic din Bucureşti, iar la căpătâi, cineva i-a pus o cruce simplă pe care a fost prinsă o tăbliţă rotundă cu iniţialele „A. V.” şi sub ele „1950”, anul morţii. Moartea PSS Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii BRU în condiţii încă necunoscute în întregul lor tragism. Pe 20 iunie 2010, osemintele PSS Vasile Aftenie au fost depuse în biserica de pe Strada Sirenelor, Adormirea Maicii Domnului, din Bucureşti.

Icoană realizată de Elena Murariu, © Vicariatul Greco-Catolic de Bucureşti

Ajută-ţi aproapele!

Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică, din Râmnicu Vâlcea, împreună cu lanţul de magazine Annabella din oraş, au iniţiat campania Ajută-ţi aproapele, acţiune în care suntem invitaţi să donăm alimente greu perisabile. Această campanie se desfăşoară în majoritatea magazinelor Annabella din oraş, iar alimentele donate vor ajunge la cca. 50 de familii care se află în dificultate, lista şi situaţia acestora fiindu-ne puse la dispoziţie de către Direcţia de Protecţie Socială din Râmnicu Vâlcea. Conştienţi fiind de faptul că gesturile noastre mici pot deveni adevărate miracole pentru cei nevoiaşi, vă invităm să vă alăturaţi acestei acţiuni şi să transmiteţi mai departe această informaţie.

Vă mulţumim anticipat!

Scurt istoric al bisericii şi comunităţii greco-catolice din Brezoi

Oraşul Brezoi este situat pe Valea Lotrului, în Ţara Loviştei (judeţul Vâlcea), şi este menţionat documentar pentru întâia dată la 4 decembrie 1575. În ultimele două secole, ocupaţia principală a locuitorilor săi (parte din ei transilvăneni) a fost strâns legată de industria de exploatare şi prelucrare a lemnului; mai multe societăţi cu capital străin înfiinţându-se aici, încă din secolul al XIX-lea. Mai ales la începutul secolului al XX-lea, aceste societăţi au adus muncitori străini catolici (italieni şi austrieci), mulţi dintre ei rămânând şi stabilindu-se chiar în Brezoi. Însă, printre muncitorii specializaţi în industria lemnului, aduşi pe Valea Lotrului, s-au aflat şi câteva sute de ardeleni veniţi din zona Dejului. Aceştia din urmă, în mare parte greco-catolici, au înfiinţat la începutul secolului trecut Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică din Brezoi.

Această parohie nou înfiinţată, avea la început peste 300 de credincioşi care, ajutaţi fiind şi de patronii societăţii Carpatina, dar şi de alţi comercianţi, au contribuit atât material, cât şi prin muncă efectivă, la construcţia bisericii parohiale. Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe a fost construită între anii 1938 şi 1942, acesta din urmă fiind şi anul în care a fost sfinţită de P.S. Sa Dr. Vasile Aftenie, la 25 octombrie. În această bisericuţă s-au ţinut servicii religioase pentru românii uniţi, greco-catolici, de la sfinţirea sa, până în fatidicul an 1948, atunci când, prin decretul stalinist 358/1948, autorităţile bolşevice din România au dispus forţat şi abuziv „revenirea la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic unit cu Roma”!

Din acel moment, bisericuţa şi terenul pe care fusese construită au fost confiscate abuziv şi oferite în mod gratuit unei alte instituţii care, spre deosebire de Biserica Română Unită cu Roma, a catadicsit să se încline în faţa regimului comunist ateu, instaurat în România acelor vremi. Sub ameninţarea temniţelor sau a destrămării familiilor, unii greco-catolici din Brezoi au plecat din oraş, alţii au început să frecventeze slujbele parohiei romano-catolice, iar alţii, cei mai mulţi, precum lapşii din antichitatea creştină, au cedat şantajului şi au devenit ortodocşi.

La sfârşitul anului 2000, părintele Viorel Catană, căruia i s-au alăturat puţinii creştini greco-catolici rămaşi în localitate, a reînfiinţat Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică din Brezoi, care a fost înscrisă în Registrul Special pentru regimul cultelor al Primăriei Brezoi, în 21 noiembrie 2000.

La 1 februarie 2008, am primit cu drag misiunea încredinţată de P.F. Sa Lucian Cardinal Mureşan, aceea de a administra această parohie. În anul 2009 am început demersurile pentru a recupera biserica despre care am făcut referire mai sus şi terenul pe care aceasta a fost construită (cca. 2000 m.p.). În acest sens, am invitat de două ori parohia ortodoxă, care ocupă şi în prezent această proprietate, să ne întâlnim pentru a rezolva în spirit frăţesc şi pe cale amiabilă această spinoasă realitate a retrocedării propriilor noastre bunuri, aflate, deocamdată, în posesia sa nelegitimă. Ca urmare a refuzului repetat la invitaţiile făcute, în acelaşi an, am apelat la instanţele civile pentru soluţionarea acestui litigiu. Din păcate, dar nu surprinzător, şi în prezent, dosarul nostru este plimbat sau, după caz, blocat prin feluritele instanţe civile ale statului.

Merită consemnată aici şi bunăvoinţa părintelui Gilbert-Sebastian Iavorschi şi a credincioşilor pe care îi păstoreşte, care ne-au îngăduit desfăşurarea activităţii liturgice în biserica cu hramul Sfântul Anton a Parohiei Romano-Catolice din Brezoi, în toţi aceşti ani. Le mulţumim cu acest prilej şi pentru compasiunea şi sprijinul pe care, încă, ni le oferă în mod spontan şi cu totală gratuitate.

N.B.: Articolul prezentat mai sus este extras din: "Unirea poporului", Blaj, 8 noiembrie 1942 (Anul XXIV, nr. 45).