Ajută-ţi aproapele!

Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică, din Râmnicu Vâlcea, împreună cu lanţul de magazine Annabella din oraş, au iniţiat campania Ajută-ţi aproapele, acţiune în care suntem invitaţi să donăm alimente greu perisabile. Această campanie se desfăşoară în majoritatea magazinelor Annabella din oraş, iar alimentele donate vor ajunge la cca. 50 de familii care se află în dificultate, lista şi situaţia acestora fiindu-ne puse la dispoziţie de către Direcţia de Protecţie Socială din Râmnicu Vâlcea. Conştienţi fiind de faptul că gesturile noastre mici pot deveni adevărate miracole pentru cei nevoiaşi, vă invităm să vă alăturaţi acestei acţiuni şi să transmiteţi mai departe această informaţie.

Vă mulţumim anticipat!

Scurt istoric al bisericii şi comunităţii greco-catolice din Brezoi

Oraşul Brezoi este situat pe Valea Lotrului, în Ţara Loviştei (judeţul Vâlcea), şi este menţionat documentar pentru întâia dată la 4 decembrie 1575. În ultimele două secole, ocupaţia principală a locuitorilor săi (parte din ei transilvăneni) a fost strâns legată de industria de exploatare şi prelucrare a lemnului; mai multe societăţi cu capital străin înfiinţându-se aici, încă din secolul al XIX-lea. Mai ales la începutul secolului al XX-lea, aceste societăţi au adus muncitori străini catolici (italieni şi austrieci), mulţi dintre ei rămânând şi stabilindu-se chiar în Brezoi. Însă, printre muncitorii specializaţi în industria lemnului, aduşi pe Valea Lotrului, s-au aflat şi câteva sute de ardeleni veniţi din zona Dejului. Aceştia din urmă, în mare parte greco-catolici, au înfiinţat la începutul secolului trecut Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică din Brezoi.

Această parohie nou înfiinţată, avea la început peste 300 de credincioşi care, ajutaţi fiind şi de patronii societăţii Carpatina, dar şi de alţi comercianţi, au contribuit atât material, cât şi prin muncă efectivă, la construcţia bisericii parohiale. Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe a fost construită între anii 1938 şi 1942, acesta din urmă fiind şi anul în care a fost sfinţită de P.S. Sa Dr. Vasile Aftenie, la 25 octombrie. În această bisericuţă s-au ţinut servicii religioase pentru românii uniţi, greco-catolici, de la sfinţirea sa, până în fatidicul an 1948, atunci când, prin decretul stalinist 358/1948, autorităţile bolşevice din România au dispus forţat şi abuziv „revenirea la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic unit cu Roma”!

Din acel moment, bisericuţa şi terenul pe care fusese construită au fost confiscate abuziv şi oferite în mod gratuit unei alte instituţii care, spre deosebire de Biserica Română Unită cu Roma, a catadicsit să se încline în faţa regimului comunist ateu, instaurat în România acelor vremi. Sub ameninţarea temniţelor sau a destrămării familiilor, unii greco-catolici din Brezoi au plecat din oraş, alţii au început să frecventeze slujbele parohiei romano-catolice, iar alţii, cei mai mulţi, precum lapşii din antichitatea creştină, au cedat şantajului şi au devenit ortodocşi.

La sfârşitul anului 2000, părintele Viorel Catană, căruia i s-au alăturat puţinii creştini greco-catolici rămaşi în localitate, a reînfiinţat Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică din Brezoi, care a fost înscrisă în Registrul Special pentru regimul cultelor al Primăriei Brezoi, în 21 noiembrie 2000.

La 1 februarie 2008, am primit cu drag misiunea încredinţată de P.F. Sa Lucian Cardinal Mureşan, aceea de a administra această parohie. În anul 2009 am început demersurile pentru a recupera biserica despre care am făcut referire mai sus şi terenul pe care aceasta a fost construită (cca. 2000 m.p.). În acest sens, am invitat de două ori parohia ortodoxă, care ocupă şi în prezent această proprietate, să ne întâlnim pentru a rezolva în spirit frăţesc şi pe cale amiabilă această spinoasă realitate a retrocedării propriilor noastre bunuri, aflate, deocamdată, în posesia sa nelegitimă. Ca urmare a refuzului repetat la invitaţiile făcute, în acelaşi an, am apelat la instanţele civile pentru soluţionarea acestui litigiu. Din păcate, dar nu surprinzător, şi în prezent, dosarul nostru este plimbat sau, după caz, blocat prin feluritele instanţe civile ale statului.

Merită consemnată aici şi bunăvoinţa părintelui Gilbert-Sebastian Iavorschi şi a credincioşilor pe care îi păstoreşte, care ne-au îngăduit desfăşurarea activităţii liturgice în biserica cu hramul Sfântul Anton a Parohiei Romano-Catolice din Brezoi, în toţi aceşti ani. Le mulţumim cu acest prilej şi pentru compasiunea şi sprijinul pe care, încă, ni le oferă în mod spontan şi cu totală gratuitate.

N.B.: Articolul prezentat mai sus este extras din: "Unirea poporului", Blaj, 8 noiembrie 1942 (Anul XXIV, nr. 45).

Râmnicu Vâlcea - Cascia (Italia), înfrăţire în credinţă şi pace

Sâmbătă, 13 aprilie, Parohia Română Unită cu Roma, greco-catolică, din Râmnicu Vâlcea a fost gazda unui eveniment deosebit de emoţionant – Înfrăţirea în credinţă şi în pace cu Sanctuarul Sfintei Rita din Cascia (Italia). La aproape opt ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii parohiale ce urma să o aibă ca hram secundar şi, deci, protectoare pe Sfânta din Cascia (22 mai 2005, sărbătoarea Sfintei Rita), comunitatea românilor uniţi din Râmnic a trăit cu deosebită încântare acest eveniment.

Bucuria credincioşilor a fost deplină şi datorită prezenţei Prea Sfinţiei Sale Mihai Frăţilă, episcopul vicar al Bucureştilor. La celebrarea Sfintei Liturghii, în jurul Prea Sfinţiei Sale, au stat preoţii: Marian Stoicănescu - parohul din Râmnicu Vâlcea şi gazda evenimentului, Mario de Santis - rectorul Sanctuarului din Cascia, Don Vincenzo - paroh în Roccaporena, dar şi ceilalţi preoţi care au acceptat invitaţia parohiei nostre – Gilbert-Sebastian Iavorschi (Brezoi), Victor Tudor (Pesceana), Emil Moldoveanu (Braşov), Andrei Mărcuş (Bucureşti) şi Victor Ostropel (Brezoi).

La finalul Sfintei Liturghii la care au participat peste 120 de credincioşi, printre care şi o delegaţie a autorităţii civile din Cascia, însoţită de domnul Emilian Frâncu, primarul  Râmnicului Vâlcea, părintele rector Mario de Santis a oferit Parohiei din Râmnic o relicvă „ex ossibus” a Sfintei Rita, în numele maicilor augustiniene din Cascia. În cuvântul ţinut cu acest prilej, părintele rector Mario spunea: „Acesta este scopul înfrăţirii noastre: vrem şi sperăm ca prin întrmediul Sfintei Rita să se poată stabili între noi raporturi trainice de pace, de promovare a adevăratelor valori umane şi de respectare a oricărei confesiuni sau diversităţi de opinii”.

Această înfrăţire în pace şi credinţă, a Râmnicului Vâlcea cu Cascia, are ca motivaţie strânsa legătură care s-a format în istoria recentă între cele două comunităţi; iar un merit deosebit, în acest sens, îi revine, desigur, părintelui Marian Stoicănescu, cel care a prezentat-o pe Sfântă comunităţii care i-a fost încredinţată şi împreună cu care o venerează pe Rita, Sfânta din Cascia.

O, Doamne Isuse, cel care le-ai recomandat ucenicilor să  iubească 

şi să respecte, chiar şi atunci când sunt ofensaţi, fă astfel încât, 

în fiecare din noi, să fie onorată imaginea iubirii tale milostive; 

sub ocrotirea cerească a Sfintei Rita, femeie a păcii şi a iertării!...

(Fragment din Rugăciunea de predare a sfintelor moaşte)

Prima şi a doua aflare a capului sfântului Ioan Botezătorul

Duminică, 24 februarie 2013, pe lângă faptul că începe perioada Triodului (premergătoare Învierii), Biserica, an de an, ne aminteşte de Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul (dubioasă denumire, nu-i aşa?). Aceasta, fiind una din cele şase sărbători dedicate într-un an calendaristic Botezătorului (23 septembrie – zămislirea sa, 24 iunie – naşterea, 7 ianuarie – serbarea sa, 29 august – tăierea capului, 24 fabruarie – prima şi a doua aflare a capului său, 25 mai – a treia aflare a capului sfântului).

Să vedem, aşadar, ce spune tradiţia Bisericii despre această sărbătoare care poartă o denumire, să recunoaştem, uşor lugubră. Despre cum s-a întâmplat uciderea lui Ioan Botezătorul (eveniment prăznuit la 29 august), cunoaştem din evanghelii. Irod, la un banchet (la cererea Irodiadei şi a fiicei acesteia, Salomeea) a poruncit ca sfântului să-i fie tăiat capul. În urma execuţiei, corpul Botezătorului a fost dat ucenicilor săi care l-au îngropat, se pare, în Sevastia; iar capul a fost îngropat de Irodiada, în curtea castelului din Maherus (locul asasinatului), la mare adâncime.

Tradiţia spune că Sfânta Ioana, soţia unui dregător de-al lui Irod, ştiind unde fusese îngropat capul sfântului, în secret, l-a luat din acel loc şi l-a îngropat în Ierusalim, în Muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta ar fi, deci, prima aflare a capului lui Ioan Botezătorul. În acel loc ar fi rămas capul Botezătorului până în timpul împăratului Constantin cel Mare, când, doi călugări l-ar fi găsit şi l-ar fi dus în Emesa (Siria). De atunci, mai mult de un secol, capul sfântului a trecut prin mâinile mai multor proprietari, până când, în 453, episcopul Uranie, găsindu-l, l-a pus în biserica cetăţii Emesa. Aceasta este, de fapt, cea de-a doua aflare a capului Botezătorului.

Păi, bine, veţi zice, şi se mai află acolo? Mmm, nu. Spun Proloagele că, după ceva vreme, capul a fost dus în Constantinopol (Istanbulul de azi), unde a stat până în timpul crizei iconoclaste (lupta împotriva cultului icoanelor şi a relicvelor), când a fost luat şi ascuns la Comane (graniţa Imperiului cu Armenia). În anul 860, patriarhul Ignatie al Constantiopolului a readus capul sfântului în capitala Imperiului Bizantin, aceasta fiind cea de-a treia aflare a cinstitului cap, cea serbată pe 25 mai.

În 1204, în timpul cruciadelor, o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost luată şi dusă în Franţa, într-o biserică din Amiens (la cca. 100 de kilometri de Paris), unde se află şi astăzi, în Catedrala Notre Dame (cea mai înaltă biserică terminată din Franţa) care a devenit loc de pelerinaj al creştinilor din toate colţurile lumii.

Decizia Papei sau şocul firescului

ANUNŢ INCREDIBIL!!! SENZAŢIONAL!!! PAPA RENUNŢĂ LA FUNCŢIE DIN CAUZA VÂRSTEI!!! SHOCK! SHOCK! SHOCK! Iată cum ne-a fost prezentat un fapt care, dacă ţinem cont de vârsta Suveranului Pontif, de mobilitatea redusă a acestuia, aparţine, în definitiv, firescului, nicidecum incredibilului. Acest gest aparţine, aşadar, normalităţii şi trebuie privit ca fiind unul absolut responsabil. Doar în acest mod trebuie privită renunţarea la ministerul de episcop al Romei.

Poate că vă veţi întreba dacă m-a uimit sau nu vestea renunţării la, probabil, cea mai puternică funcţie de pe Terra… Da, desigur că am fost uimit. Cum să nu fiu, dacă trăiesc într-o ţară în care suntem obişnuiţi să-i vedem pe ierarhi, părăsindu-şi scaunele arhiereşti, doar cu picioarele înainte, într-o ţară în care înalţii demnitari ţin la funcţii şi onoruri ca la ochii din cap şi într-o societate îmbătată de mirajul puterii. În toate aceste condiţii, nu puteam să nu fiu şocat de gestul natural al unui Om responsabil.

Cred ca acesta ar fi şi cuvântul care ar caracteriza întreg pontificatul Papei Benedict al XVI-lea – RESPONSABILITATEA. Responsabilitate în ceea ce priveşte apărarea vieţii sau a instituţiei căsătoriei; responsabilitate în privinţa dialogului interreligios; responsabilitate prin contestarea războiului şi susţinerea păcii în Orientul Mijlociu; responsabilitate în ceea ce priveşte consumul resurselor planetei; responsabilitate dovedită prin îndemnul adresat clericilor, de a reveni la esenţa mesajului lui Isus.

Ce mai relevă acest gest de renunţare? Cu siguranţă BĂRBĂŢIE sau curajul de a-ţi recunoaşte resursele şi capacităţile. Apoi, UMILINŢĂ sau capacitatea de a redeveni supus (cel puţin supusul celui ce va fi ales în locul vacant din 28 februarie). Aşadar: responsabilitate, bărbăţie şi umilinţă. Iată lecţia pe care ne-o predă cel care este prin excelenţă TEOLOGUL ultimelor decenii.

Vatileaks, criza economico-financiară sau scandalurile sexuale din Biserică rămân simple supoziţii sau doar subiecte efemere pentru presa tabloidă, dacă ţinem cont de toate dificultăţile peste care Biserica a trecut în întreaga sa istorie, încă de la începuturi. Toate acestea nu se vor opri aici, vor continua să fie readuse în discuţie şi în pontificatul ce va urma, aşa cum s-a vorbit de ele şi în cele anterioare.

În altă ordine de idei, pe lângă faptul că Sfântul Părinte Papa Benedict ni l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român şi că a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de Arhiepiscopie Majoră (echivalentul Patriarhiei), faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă. Caracterul său franc, dar şi loialitatea faţă de Biserică, dovedite, mă fac să nu am nici cel mai mic dubiu privitor la motivele invocate în declaraţia de renunţare la ministerul petrin de ieri a Suveranului Pontif. Recomand să acceptăm în rugăciune şi în tăcere decizia acestuia, ca mai apoi, în martie (sper) să ne putem bucura, rostind împreună: „Habemus Papam!”.

Întâmpinarea Domnului și a mântuirii noastre

După legea lui Moise, atunci când împlinea 40 de zile de la naştere, întâiul născut de parte bărbătească trebuia adus la templu. Această îndatorire avea o dublă semnificaţie. Mai întâi, mama era datoare să aducă această jertfă pentru curăţirea ei. În al doilea rând, primul băieţel născut în familie trebuia răscumpărat cu preţul unui miel sau al unei perechi de porumbei, deoarece întâiul născut de parte bărbătească era considerat ca aparținând lui Dumnezeu, după evenimentele care au dus la eliberarea israeliților din Egipt.

Maria şi Iosif s-au supus şi ei acestor prescripții şi la 40 de zile după naşterea sa sfântă l-au dus pe pruncul Isus la templul din Ierusalim. Nu cred că mai e cazul să insist asupra faptului că Maria nu avea nevoie de purificare, pentru că născându-l pe Mântuitorul era fără pată. Totuși, ea s-a supus legii vechi. Pe de altă parte, Mântuitorul, Dumnezeu însuși, supunându-se la rândul său și împlinind legea poporului lui Israel, ne eliberează pe noi – noul popor al lui Dumnezeu – de prescripțiile legii lui Moise, dar mai ales din sclavia păcatului, cea din care legea veche nu ne putea elibera. Iar puterea aceasta nouă de eliberare din robia păcatului și de mântuire este puterea jertfei de pe cruce, cea care ne-a răscumpărat și care ne-a împăcat cu Dumnezeu. Aceasta este și vestea bună pe care Dreptul Simeon – cel căruia Spiritul Sfânt îi făgăduise că nu va vedea moartea până ce nu-l va vedea în trup pe Hristos Domnul – ne-o dă în cântarea sa: "Acum eliberează-l pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta".

Sărbătoarea ne propune cel puțin trei puncte de reflecție.

1. Deși se putea sustrage prevederilor legii vechi – fiind nascută fără pată, evident că nu avea nevoie de purificare –, Maria nu o face și îndeplinește ritualul curățirii. La fel și Isus, fiind liber în fața legii mozaice, se supune totuși acesteia. Aceasta este prima lecție pe care o găsim în capitolul doi din manualul lui Luca, cel care descrie sărbătoarea de astăzi. Noi ne mai supunem prescripțiilor religioase – poruncilor bisericești, spre exemplu – sau le considerăm pe acestea perimate și inutile?

2. A doua lecție este cea referitoare la rolul educativ al părinților. Maria și Iosif l-au dus pe Isus în mod repetat la Templu, în special atunci când legea veche prevedea acest lucru. Noi unde ne ducem copiii duminica, spre exemplu, atunci când învățătura creștină prevede și ea participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie? La meditații, la cursuri de pian sau de înot, la fotbal, la cinema, la mall, ori pe pârtie, la săniuș? Sau, poate, îi mai lăsăm să doarmă câteva ore în plus, pentru ca bieții de ei să recupereze nopțile pierdute în fața computerelor și a telefoanelor?

3. Simeon și Ana, fără a mai avea o vedere prea ageră din cauza vârstei înaintate, au reușit să-l vadă pe Dumnezeu în bebelușul unei familii atât de modeste, încât nu și-a permis să-și cumpere nici măcar mielul care trebuia oferit ca jertfă la templu pentru fiul lor întâi născut. Noi, cei cu vederea ageră, reușim să-l mai vedem pe Isus în marginalizații acestei lumi? Sau preferăm să stăm cu ochii ațintiți pe spoturile publicitare care ne îndeamnă să căutăm doar propriul confort?

Să nu uităm totuși de avantajul pe care îl avem faţă de Dreptul Simeon – în timp ce el l-a primit în braţe pe Mântuitorul pentru doar câteva clipe, abia la sfârșitul unei lungi vieți de așteptare, noi putem să ne bucurăm de intimitatea lui Isus ori de câte ori dorim, la fiecare Sfântă Liturghie.

Rugăciunea sfântului Francisc de Assisi

O, Stăpâne,

fă din mine un mijlocitor al păcii Tale.

Unde este ură, eu să aduc iubire;

unde este jignire, eu să aduc iertare;

unde este dezbinare, eu să aduc unire;

unde este îndoială, eu să aduc credinţă;

unde este greşeală, eu să aduc adevărul;

unde este disperare, eu să aduc speranţă;

unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;

unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne,

fă ca eu să nu caut cu tot dinadinsul
 să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui ce dă, i se va da;

celui ce iartă, i se va ierta;

cel ce moare, va învia pentru viaţa veşnică.

Amin!

Idioţi necesari

Aproape reuşisem să îmi respect promisiunea de a nu scrie aici despre atitudinea grosolană a politicienilor sau, spre exemplu, despre poliţiştii care, precum haiducii, sunt trimişi să facă pândă. Aproape de un an, chiar reuşisem… Până ieri, când mi s-au întâmplat şi am decis să vă relatez următoarele.

Plecând din parcarea, oarecum aglomerată, a unui supermarket, m-am văzut forţat să opresc pentru ca un mare (la propriu) parlamentar al judeţului să-şi termine discuţia pe care o avea chiar în mijlocul drumului. Nu-i voi da numele, tocmai pentru că acel tip de comportament sfidător este caracteristic aproape întregii clase politice a ţării. Oricum, este vorba de unul dintre acei politicieni-traseişti (pare-mi-se că a ajuns deja la al patrulea partid) fără doctrină sau ideologie (nici chiar personală). Văzându-mă iritat de faptul că a trebuit să opresc maşina, domnul deputat şi-a tras lent şi ostentativ burdihanul din mijlocul drumului, privindu-mă ameninţător şi cu dispreţ prin ochii mici, aproape înghiţiţi de fălcile-i enorme.

Cei care mă cunosc ştiu că nu puteam să plec pur şi simplu. M-am apropiat încet, am deschis geamul portierei din dreapta şi i-am mulţumit pentru că s-a îndurat de pauperul de mine şi că mi-a permis, din prea-mare mila lui, să-mi continui drumul care era, repet, carosabil. Mi-a zâmbit de sus, fără cea mai mică consideraţie şi m-a îndemnat să-mi văd de ale mele. Am plecat. Însă, nu pot uita dispreţul întipărit pe chipul uriaş al deputatului.

De ce nu? Pentru că este vorba de acelaşi chip pe care l-am văzut afişat prin tot satul, când mergeam la mamaie şi care, atunci, îmi părea blajin. Pentru că este vorba de acelaşi om care cerşea umil voturi şi le promitea sătenilor că le va fi cel mai fidel servitor dacă îl vor vota. Pentru că se cobora din înălţimea sa pentru a se lăsa pupat de toate bătrânele fericite să-i umple obrajii groşi de amprentele buzelor lor roase de vremuri şi pentru că, la fiecare ventuză, domnul parlamentar (fost şi actual) tresărea. Mă întreb, însă, dacă de plăcere.

Ce comportament cameleonic! Cât de uşor îi este politicianului să treacă de la un comportament servil, linguşitor, de campanie electorală, la unul postelectoral, de gangster. Iar masa majoritară a votanţilor, chiar şi în ultimii 23 de ani, a demonstrat că nu are rolul de a selecta, ci de a perpetua acest tip de conduită. Această masă preferă conflicte televizate în locul proiectelor politice concrete şi acceptă, şi îşi schimbă partizanatul, fie el de dreapta, fie de centru sau de stânga, la fel de uşor precum ar primi o eşarfă cu însemne electorale sau o pungă cu mălai. Iar durerea este că noi ne pierdem, ne lăsăm înghiţiţi de această masă numită, de Lenin, pare-mi-se, de idioţi necesari.

Sunt şi eu de părere că schimbarea în bine nu poate veni decât de la fiecare dintre noi în parte; decât crescător, de jos în sus; dinspre noi - idioţii necesari, către ei - aleşii idioţilor. În ce fel? Dacă pot fi şi manierat, atunci să fiu! Dacă mi se oferă posibilitatea să fac un bine, să-l fac! Dacă pot să-mi exprim gândurile bune, să mi le exprim! Iar dacă aştept ca binele să vină la mine dinspre o clasă de politruci versatili, atunci… să aştept.

Postboboteaza

Senzaţii stranii ne încearcă în aceste zile de după sărbătorile iernii: uşurare, destindere, linişte, chiar pace. De ce stranii? Păi, pentru că tocmai senzaţiile amintite ar fi trebuit să fie caracteristice perioadei Crăciun-Bobotează şi nu perioadei Postbobotează! Dacă perioada sărbătorilor a fost pentru noi una agitată, încordată, aglomerată sau chiar agasantă, înseamnă că am greşit din nou! Înseamnă că petrecerile, pocnitorile, excesul de discuţii fără noimă, de alcool sau de cărnuri, de comercial şi, în general, lipsa cumpătării, au stat paravan - pentru a câta oară!? - în faţa Întrupării, gestul de umilinţă oferit nouă de Dumnezeu.

Dumnezeu s-a făcut om, nu pentru a-şi satisface un moft, ci pentru ca oamenii să fie îndumnezeiţi. Însă, spre deosebire de alte filosofii şi credinţe, splendoarea creştinismului constă în faptul că omul deţine libertatea de a accepta sau nu îndumnezeirea. Iar Dumnezeu - şi viaţa fiecăruia dintre noi o poate demonstra - respectă această libertate! La fel cum a respectat şi libertatea îngerilor care au rămas fideli ori a celor care s-au răzvrătit. Câţi dintre noi putem afirma ferm că, în perioada care tocmai s-a încheiat, am rămas fideli numai Întrupării Domnului? Câţi dintre noi îi vom rămâne fideli doar lui şi în perioada aceasta de după Bobotează?

Eventualele păreri de rău pot fi tardive şi inutile, dacă nu suntem capabili să ne îmbunătăţim relaţia pe care o avem sau nu prea cu Biserica, de fapt, cu Dumnezeu. Încă suntem la început de an şi de drum şi încă ne mai putem lua angajamente. Mai sunt peste 50 de duminici în acest an nou şi avem şansa de a nu pierde nici măcar una din Sfintele Liturghii care se vor celebra în fiecare dintre ele! De asemenea, anul acesta mai are încă mai bine de 350 de zile. Ar fi minunat ca nici una dintre aceste zile să nu se piardă fără ca noi să fi avut barem un mic dialog cu Dumnezeu. Desigur, acestor promisiuni le putem adăuga încă multe altele: mărturisiri şi apoi cuminecări frecvente, perioade de post, de diferite alte renunţări, opere de caritate etc. Numai în acest fel am putea vorbi despre noul an ca fiind unul mai bun! Numai în acest fel, noul an civil ar putea fi unul în care şi noi să fim, cu adevărat, mai buni!

Oricare ar fi angajamentele pe care ni le vom lua, îmi doresc să trăim toate zilele acestui nou an ca şi când am trăi într-o perpetuă sărbătoare a Naşterii. Iar la Crăciunul care va urma, după aproape un an de exerciţii, vom şti să înlăturăm orice tip de paravane care ar putea să ne împiedice să-l privim limpede pe Pruncul născut la Betleem, în iesle.

Sfinţirea caselor în ajunul Bobotezei

Zilele în care - datorită Pruncului Isus coborât printre noi - am fost puţin mai buni, puţin mai răbdători sau poate puţin mai milostivi, sunt aproape trecute. Chiar în aceste zile începem să despodobim ieslele şi brazii de Crăciun, colindele sunt înlocuite şi ele cu binecunoscutele ritmuri orientale şi deja ne comportăm ca şi cum Pruncul Sfânt ne-ar părăsi definitiv sau pentru încă cel puţin un an… Mai avem foarte puţin timp şi vom reveni la vechiul nostru mod de a trăi: vom reîncepe să ţipăm la cei din jur, să ne luptăm şi să ne rănim unii pe ceilalţi şi chiar să ne urâm.

Însă, înainte de toate acestea, cu ocazia Botezului în apa Iordanului, Mântuitorul ne mai oferă încă 2-3 zile de purificare a sufletului şi de bucurie. Această sărbătoare - Boboteaza - mai este numită şi Arătarea Domnului sau Epifania şi ne aminteşte de evenimentele petrecute în urmă cu două milenii, atunci când Isus avea vreo 30 de ani şi a venit la Ioan pentru a fi botezat. Botezul Domnului se număra printre marile sărbători creştine încă din secolul al IV-lea, alături de Paşti şi Crăciun. În cele ce urmează voi rezuma cum trebuie să ne pregătim pentru a primi vizita preotului care ne sfinţeşte casa.

Agheasma Mare este apa sfinţită la Bobotează şi, printre altele, are ca efect şi sfinţirea caselor. De aceea - în ajunul sau imediat după această sărbătoare - se obişnuieşte ca preoţii să ne viziteze pentru a ne sfinţi căminul familial. Pentru aceasta, va trebui să-l aşteptăm pe preot cu casa curată şi cu uşile larg deschise, ca să ne fie sfinţite toate încăperile căminului. În mijlocul casei, pe o masă, ar trebui să avem o lumânare aprinsă şi un vas în care preotul ne va lăsa puţină apă sfinţită. După ce preotul sfinţeşte căminul familiei, sărutăm Sfânta Cruce şi ne lăsăm şi noi botezaţi - stropiţi pe cap cu agheasmă - în amintirea Tainei Botezului pe care am primit-o în copilărie. Acest gest are, deci, menirea de a ne reînnoi botezul, de a ne aminti că am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi şi că, de fapt, prin botez, nu ne mai aparţinem nouă, ci lui Dumnezeu, cel care ne-a înfiat!

Iar dacă Dumnezeu Tatăl, la Botezul în apa Iordanului, l-a numit pe Mântuitorul, datorită supunerii sale: „Acesta este Fiul meu cel iubit…”, suntem datori să fim şi noi supuşi voinţei sale sfinte, pentru a deveni cu adevărat fii preaiubiţi şi fiice preaiubite ale Tatălui Ceresc!