Maria – Mama Bisericii

Pentru a schiţa misiunea Mariei în misterul mântuirii, ar trebui să urmărim figura acesteia ascunsă în textele veterotestamentare, în umbre şi simboluri (spre exemplu: Geneză III, 15, Isaia VII,14, Mihea V, 2-3) şi abia apoi în cele neotestamentare, tot ascunsă, însă de data aceasta în umbra Fiului său. Aşadar, Sfânta Scriptură nu ne oferă un discurs particular referitor la Sfânta Fecioară Maria, vorbindu-ne despre ea numai în legătură cu Hristos. În cele 27 de cărţi ale Noului Testament găsim aproximativ 200 de fragmente referitoare la Mama lui Isus, lucru explicat prin faptul că în centrul mesajului apostolic se află persoana Cuvântului Întrupat, nu cea a mamei sale.

Cu toate acestea, după extazul iniţial al ucenicilor provocat de Învierea şi Înălţarea Învăţătorului lor, Biserica primară a reuşit – pornind de la Misterul Pascal – să recitească textele scripturistice şi să interpreteze cele viitoare cu referire mai ales la venirea Mântuitorului în glorie, în calitatea sa de Judecător. Deoarece episoadele mariane participă la evenimentul Hristos, în această recitire va fi inserată şi Maria, şi astfel, poporul creştin face din Sfânta Fecioară o proprietate a credinţei sale, numindu-o Mama Domnului.

În decursul veacurilor Maria a fost invocată şi cu alte titluri ca: Mamă a lui Dumnezeu, Mama credincioşilor, sau Mama noastră, titluri care accentuau relaţia personală cu fiecare din fiii săi. Mai apoi, dându-se o mai mare atenţie misterului Bisericii şi relaţiei pe care aceasta o are cu Mama lui Isus, Mariei i s-a atribuit constant titlul de Mama Bisericii. De fapt, această titulatură reflectă profunda convingere că Maria nu este doar Mama persoanei lui Hristos, ci şi Mama credincioşilor. Aceea care deja fusese recunoscută ca Mamă a mântuirii, a harului, a vieţii, a celor răscumpăraţi, a celor vii, a fost proclamată, pe bună dreptate, Mama Bisericii.

Aşa cum deja am spus, Maria este legată în mod indiscutabil de Misterul Întrupării Cuvântului. De aceea, fiind „scară cerească pe care a coborât Dumnezeu” la oameni, ea trebuie să fie şi „punte care trece la cer pe cei de pe pământ”, aşa cum însuşi Acatistul Maicii Domnului ne dezvăluie. Maria, este Mijlocitoarea prin care Tatăl ne-a oferit cel mai mare Dar al său; însă în acelaşi timp, ea este şi Mijlocitoare a harurilor de care avem nevoie pentru a ne câştiga mântuirea. Sfânta Fecioară îl coboară pe Dumnezeu la om, iar mai apoi îl înalţă pe om la Dumnezeu, trecând sufletele din moarte la viaţă. În acest mod, Biserica subliniază misiunea Mariei de Mijlocitoare care nu împiedică unirea directă a creştinilor cu Hristos, dimpotrivă, o înlesneşte.

Biserica devine şi ea Mamă după modelul Mariei, în măsura în care îl naşte pe Hristos în inimile credincioşilor săi. Cele două mame, Maria şi Biserica, sunt esenţiale în viaţa creştină. Maternitatea Bisericii se manifestă prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin iertarea păcatelor şi prin administrarea sacramentelor; în timp ce maternitatea Mariei este manifestată prin revărsarea harului divin peste fiecare dintre fiii Fiului său. Sfânta Fecioară se bucură în Biserică de un cult special pe care teologia îl defineşte prin termenul hiperdulie, termen ce exprimă superioritatea cultului marian faţă de simpla veneraţie sau devoţiune (dulie) prin care Biserica îi cinsteşte pe sfinţi. Hiperdulia adusă Mariei este exprimată de Biserică prin: cult liturgic (sărbători, texte liturgice, iconografie, cântece), pietate populară (devoţiuni, pelerinaje la sanctuarele mariane) şi prin reflecţie teologică.

Dacă în Occident, Biserica vorbeşte în mod special de maternitatea spirituală a Mariei, de Mamă a Bisericii sau a tuturor oamenilor, ritul oriental (bizantin) o cinsteşte pe Fecioara Maria ca Mamă a lui Dumnezeu, sau simplu – Maică. Cu toate acestea, devoţiunea faţă de Maria în liturgia bizantină se manifestă în profunde şi variate expresii cu bogat conţinut teologic. Din această cauză, teologii caracterizează prezenţa Sfintei Fecioare Maria în liturgia şi pietatea bizantină prin termenul omniprezenţă, Maica Domnului fiind venerată în celebrări pe tot parcursul anului liturgic.

Pe de altă parte, nenumăratele creaţii de artă, poeziile şi textele literare care i-au fost dedicate, dovedesc interesul deosebit pe care chiar şi lumea laică i-l oferă Mariei. Merită amintite măcar poemele eminesciene închinate Fecioarei: Revars asupra mea, dar mai ales cele două capodopere ale poeziei religioase româneşti, Rugăciune şi Răsai asupra mea, imnuri mariane care încununează lirica religioasă a lui Mihai Eminescu.

Tatăl Nostru

În predica de pe munte redată de evanghelistul Matei, primim din partea Mântuitorului un cadou sublim: rugăciunea Tatăl Nostru. Aceasta este una dintre cele mai simple rugăciuni rostite vreodată şi, cu certitudine, cea mai profundă rugăciune înălţată de oameni atât în propriile cămine, cât şi în bisericile închinate lui Dumnezeu. Este aşa cum spunea Giovanni Papini: „O rugăciune fără literatură, fără teologie, fără trufie sau slugărnicie. Cea mai frumoasă, dintre toate”.

Şi chiar dacă această rugăciune este extrem de simplă, nu toţi mai reuşim să o înţelegem. De ce? Din cauza repetării mecanice, a lipsei de atenţie, a nepăsării. Astăzi vă propun să citim din nou Tatăl Nostru, cuvânt cu cuvânt, însă ca şi când ar fi întâia oară, precum odinioară ucenicii lui Isus pe munte.

Tatăl nostru. Creatorul nostru, cel ce ne iubeşti ca pe nişte copii.

Care eşti în ceruri. Cel care nu eşti materie, ci lumină, spirit, iubire. Cel care locuieşti cu îngerii şi sfinţii tăi.

Sfinţească-se numele tău. Fă-ne demni de tine. Cuvintele noastre nu sunt suficiente pentru a te lăuda aşa cum se cuvine.

Vie împărăţia ta. Să vină peste noi Împărăţia Cerurilor, a Evangheliei şi a Iubirii. Pentru ca tu, Tată, să domneşti peste noi.

Facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Intenţia ta bună să guverneze cerul şi pământul, spiritul şi materia. Să îndreptăm către tine toate energiile, toate hotărârile noastre. Să nu ofensăm pe nimeni, să ne bucurăm de binele altora ca şi când al fi al nostru.

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Nu vrem averi, pot fi primejdioase. Vrem doar puţinul care să ne permită existenţa, care să ne facă demni de viaţa veşnică. Şi îl mai vrem şi pe Fiul tău cel iubit, Pâinea Vieţii.

Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Eşti milostiv, Doamne. Iartă-ne, cel puţin, de dragul lui Isus şi al Sfintei Fecioare Maria. Şi pentru meritele tuturor sfinţilor tăi iubiţi. Învaţă-ne să fim miloşi precum eşti tu, să-i iertăm şi noi pe cei care ne insultă, să nu răspundem perfidiei tot cu perfidie.

Şi nu ne duce pe noi în ispită (sau nu lăsa să fim ispitiţi). Noi suntem slabi. Nu putem opune rezistenţă tentaţiilor evidente sau ascunse ale acestei lumi. Ajută-ne să nu fim îndepărtaţi de fericirea Paradisului tău.

Ci ne mântuieşte de cel rău. Doar tu ai putere asupra răului. Şi noi încercăm să-l învingem, însă nu vom reuşi fără susţinerea ta... Mântuieşte-ne, Tată!

Adunarea de la Cluj-Napoca din 1 octombrie 1948 (mincinoasa «revenire» a uniţilor la ortodoxie sau evenimentul sărbătorit cu fast de BOR în timpul regimului comunist)

Unirea religioasă este – sau ar fi trebuit să fie – un act de voinţă exprimat liber în primul rând de ierarhii ambelor Biserici (Ortodoxă şi Română Unită, Greco-Catolică), pentru că altfel această unire devine un act forţat. Se justifică această afirmaţie prin faptul că ierarhii greco-catolici au respins în totalitate planul episcopilor ortodocşi. Datorită acestei situaţii s-a adoptat ideea unificării religioase peste voinţa arhiereilor uniţi, de jos în sus, prin implicarea clerului de rând şi a credincioşilor, în paralel cu izolarea, negarea şi apoi eliminarea ierarhilor şi a înaltului cler unit. În acest fel s-a putut ajunge la Consfătuirea celor 38 (36) de preoţi greco-catolici din 1 octombrie 1948 de la Cluj. Iniţial s-a încercat convingerea preoţilor şi a credincioşilor de a semna adeziuni pentru trecerea la BOR, însă fără rezultate. Mai apoi s-a trecut la intimidări cu substrat politic, la convingeri extraeconomice şi apoi la privarea de libertate, mai ales în cazul episcopilor.

Instituţiile implicate în acest plan au fost Ministerul Cultelor, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, organele politice şi administrative şi poliţia. Adunarea de la Cluj, despre care se va discuta în cele ce urmează, a fost anunţată pentru 1 octombrie 1948, însă preoţii greco-catolici au fost invitaţi mai devreme (27-29 septembrie) pentru a semna un formular al Ministerului Cultelor în care se recunoştea delegarea a doi preoţi care să reprezinte parohiile judeţului în cadrul acestei adunări. Aceşti doi preoţi erau aşadar investiţi cu puterea de a semna întoarcerea la ortodoxie pe care ei (semnatarii declaraţiei) o primesc cu anticipaţie. Este uşor de înţeles faptul că aceste zile au creat confruntări şi agitaţii profunde atât în societatea rurală cât şi în cea urbană. Deoarece majoritatea covârşitoare a preoţilor greco-catolici au respins această declaraţie, autorităţile au trecut imediat la ameninţări, şantaj şi chiar la arestări (Alexandru Raţiu, Biserica Furată. Martiriu în România comunistă). Conform părintelui Ioan M. Bota, Mitropolia Română Unită avea la acea dată cca. 2.000.000 de credincioşi cuprinşi în 1.900 de parohii şi aproximativ 1.000 de filii, 1.900 de biserici servite de 1.835 de preoţi, nouă ordine călugăreşti cu 28 de case şi 424 călugări şi călugăriţe.

La 30 septembrie, deci la trei zile după lansarea formularului-declaraţie, presa procomunistă anunţa semnarea adeziunii pentru Adunarea de la Cluj de către 430 de canonici, protopopi şi preoţi uniţi, aşadar mai puţin de un sfert din preoţii uniţi de la acea dată, deci o minoritate care nu ar fi putut lua hotărâri în numele majorităţii. Trebuie totuşi adăugat şi faptul că această cifră (430) este exagerată, deoarece au fost dovedite multe falsuri, mulţi preoţi nerecunoscându-şi semnăturile.

Organizarea acestei adunări s-a făcut în grabă, sub ameninţări şi în condiţiile în care circula zvonul că Adunarea de la Cluj va fi condusă de însuşi episcopul Iuliu Hossu (Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite). În final s-a reuşit aducerea a 38 de preoţi, cei mai mulţi sub presiunea ameninţărilor şi a intimidărilor. Mulţi dintre aceştia aveau probleme care îi făceau pasibili de pedepse ce puteau merge până la privarea de libertate. Aceste probleme se datorau faptului că unii dintre aceştia au făcut parte din rândurile legionarilor sau ale fostelor partide istorice, iar alţii erau vulnerabili pentru alte motive. Este probabil că nici unul dintre aceşti preoţi nu a venit din convingeri religioase ci, cel mult, din cauza unor neîmpliniri personale, acestora alăturându-se celelalte cauze amintite.

Adunarea de le Cluj s-a ţinut în sala de gimnastică a Liceului „George Bariţiu”, sub preşedinţia protopopului Traian Belaşcu, având ca secretar pe protopopul Aurel Brumboiu şi ca membrii verificatori pe protopopii Nicolae Geangalău şi Paul Medincia. Numărul delegaţilor ar fi trebuit să fie 38, ca şi în 1698, atunci când s-a realizat Unirea religioasă cu Roma (aşadar, trebuia ca acest act să fie o replică la ceea ce se întâmplase în urmă cu 250 de ani). La locul consfătuirii însă, doi dintre delegaţi – preotul Iuliu Man din Reghin şi Clemente Plăianu, din Eparhia de Cluj-Gherla – informaţi că nu este vorba de o întrunire cu episcopul Iuliu Hossu, nu au mai dorit să participe. Protopopul Traian Belaşcu este cel care a deschis lucrările consfătuirii printr-un discurs pregătit se pare de altcineva. Au urmat trei luări de cuvânt din partea preoţilor Sabin Truţia, Nicolae Geangalău şi Virgil Moldovanul, apoi au fost citite o Proclamaţie şi un Apel pentru ca, la încheierea adunării, preşedintele ei să propună delegaţilor plecarea spre Bucureşti pentru a prezenta Sfântului Sinod şi patriarhului Iustinian Marina Proclamaţia de revenire în sânul BOR (***Biserica Română Unită, două sute cincizeci de ani de istorie).

Totul s-a derulat într-un regim de urgenţă, cu incursiuni în istorie şi acuzaţii aduse Vaticanului care „împotriva principiilor evanghelice – declara Traian Belaşcu – s-a angajat în frontul imperialismului agresiv şi aţâţător la noi războaie”. Au fost repetate şi alte slogane ca: „Noi azi nu mai vrem să primim comenzi de la Roma” sau ruperea actului de la 1700 „este un act de înţelepciune pe care conştiinţa noastră îl impune”. În acelaşi timp s-au adus elogii modului în care s-a înfăptuit actul de la Cluj: „Unirea noastră de azi cu Biserica Ortodoxă Română autocefală – declara Nicolae Geangalău – este o realizare nu numai religioasă, ci şi profund democratică, căci se porneşte de jos în sus, de la popor şi pentru popor, aşa cum totul se înfăptuieşte în Republica Populară Română”. În aceeaşi grabă, escortaţi de poliţie, în seara aceleiaşi zile, delegaţii au plecat spre Bucureşti.

Duminică, 3 octombrie, la orele nouă dimineaţa, în sala mare a Sfântului Sinod a fost citită Proclamaţia de la Cluj. Membrii delegaţiei împreună cu patriarhul Iustinian, mitropolitul Nicolae Bălan şi alţi clerici ai BOR s-au îndreptat către biserica Sfântul Spiridon unde mitropolitul Bălan a oficiat un Te Deum. S-a citit din nou Proclamaţia de la Cluj, iar preotul Gheorghe Vintilescu, directorul Cancelariei Sfântului Sinod, a citit Actul Sinodal prin care uniţii erau primiţi în rândurile BOR. Patriarhia Ortodoxă Română va sancţiona astfel, prin Actul său Sinodal, Proclamaţia de Unire de la Cluj şi va dori să o întărească mai mult printr-o manifestare de masă anunţată de patriarh tot atunci, pentru 21 octombrie 1948, la Alba-Iulia, spre a se aniversa ziua „eliberării de vrăşmaşa captivitate a Romei”, manifestare care se va şi realiza.

Nici la Cluj, nici la Bucureşti şi nici la Alba-Iulia nu a putut fi ruptă cu adevărat unirea religioasă cu Roma. În toate aceste zile episcopatul BRU a protestat împotriva hotărârilor luate la Cluj şi a sancţionării lor din partea Patriarhiei Ortodoxe Române la Bucureşti şi Alba-Iulia. Episcopii uniţi au contestat prin atitudinea lor o stare de fapt creată prin abuzuri, stare care era considerată de puterea politică şi de ierarhia ortodoxă ca fiind una de normalitate. Astfel, când delegaţia celor 36 a ajuns la Bucureşti, o parte dintre ei au fost trimişi la episcopul vicar Vasile Aftenie ca să îl convingă pentru cauză. Ierarhul unit şi-a păstrat însă demnitatea, răspunzându-le: „Dragii mei fraţi, credinţa noastră nu este o cămaşă pe care s-o îmbraci noaptea şi dimineaţa s-o dai jos. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întreagă”, drept urmare, neacceptând compromisul, PSS Vasile Aftenie va alege (ca şi toţi ceilalţi prelaţi uniţi) calea muceniciei.

Ofensiva legislativă îndreptată de statul comunist împotriva Bisericii Române Unite în 1948

Denunţarea Concordatului

În faţa prigoanei venite din partea statului, în vara lui 1948, episcopii români uniţi şi-au asumat rolul de reprezentanţi fideli ai Bisericii Catolice şi au iniţiat tipărirea de circulare şi broşuri, prin care răspundeau indirect frecventelor acuzaţii denigratoare. Toate aceste măsuri ale ierarhilor erau luate la o lună după ce la 17 iulie 1948, în şedinţa Consiliului de Miniştri, s-a adoptat decizia de denunţare a Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, concordat care fusese ratificat în iunie 1929. Hotărârea de denunţare a Concordatului va intra în vigoare la 19 iulie, atunci când Prezidiul Marii Adunări Naţionale (MAN) a emis decretul numărul 151 prin care Concordatul precum şi toate acordurile şi convenţiile intervenite ulterior în aplicarea lui erau denunţate. Ana Pauker, ministrul de Externe a motivat astfel decizia guvernului român care încălca orice uzanţe diplomatice: „Nu mai putem sta în această postură ridicolă de a ne considera legaţi de un tratat încheiat [...] cu o agentură a imperialiştilor americani. Această situaţie nepotrivită [...] trebuie să înceteze [...] prin ruperea acestui concordat” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist). La aceeaşi şedinţă, Petru Groza dezvăluia un alt motiv al denunţării Concordatului: „Procedând în acest mod, noi vom da şi Bisericii Ortodoxe posibilitatea ca să cheme îndărăt pe cei care au plecat acum 250 de ani din rândurile noastre” şi „din acest punct de vedere facem un mare pas înainte spre unificarea Bisericii noastre strămoşeşti”.

Concordatul a fost denunţat în mod unilateral şi fără nici un preaviz, măsură ce încălca dispoziţiile actului cuprinse la art. 23, dar şi regulile elementare ce trebuiau respectate în relaţiile dintre state. Oficialii comunişti au motivat adoptarea măsurii de denunţare unilaterală prin necesitatea de a respecta principiul egalităţii şi libertăţii tuturor cultelor religioase, formulă ce să regăsea în textul Constituţiei votate în aprilie 1948 de către MAN. Imediat după denunţarea Concordatului au avut loc manifestaţii ale BRU (de exemplu, la 1 august, în Lugoj a avut loc o procesiune în cadrul căreia s-a adus de la Scăiuş icoana Maicii Domnului) pe care autorităţile au căutat să le preîntâmpine. Iată cum descria PSS Vasile Aftenie starea de spirit a românilor la 31 iulie: „În toată ţara plugărimea aşteaptă şi cere războiul ca niciodată. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci vor să prindă armele şi să se răzbune pe comunişti şi prietenii lor. O vorbă sau un singur gest ar face, ar răscula toată populaţia rurală. Dar n-a sosit însă momentul care va curăţa ţara de «trădători»”.

În mod sigur denunţarea Concordatului este un moment de răscruce în istoria Bisericii Catolice deoarece, imediat, s-au înmulţit măsurile care sugerau o tot mai apropiată suprimare a BRU: organele Siguranţei (apoi ale Securităţii) şi ale SSI încep să întocmească tabele nominale cu canonicii şi preoţii greco-catolici din fiecare dieceză pe care încearcă să îi compromită, chiar şi enoriaşii vizitaţi de episcopi fiind chemaţi la interogatorii ale Siguranţei, motiv pentru care informatorii mişună din ce în ce mai mult în jurul episcopilor şi clericilor superiori.

Naţionalizarea şcolilor confesionale

Un domeniu important în care ateismul comunist şi-a făcut simţită prezenţa, în special începând din 1948, a fost şcoala şi un prim pas l-a reprezentat chiar prevederea de la art. 27 din Constituţia comunistă, care preciza că: „Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului” (Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă).

Una dintre loviturile puternice încasată de BRU din partea guvernului comunist va fi Decretul-lege nr. 175 din 3 august 1948 privind reforma învăţământului. Acest decret reafirma organizarea educaţiei pe baze democratice, populare şi realist-ştiinţifice, toate şcolile confesionale sau particulare devenind şcoli de stat. Ultima prevedere, conţinută la art. 35 al legii, lovea în principal Biserica Catolică de toate riturile care începea astfel să fie izgonită din viaţa socială. În actul normativ, inspirat de modelul educaţional sovietic, se stipulau şi pedepse cu închisoarea, până la zece ani, pentru toţi cei care nu ar pune în aplicare art. 35. Noua lege a învăţământului a fost completată cu decretul lege nr. 176 privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor Bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ. Legea enumera toate şcolile confesionale naţionalizate. Toate aceste măsuri au fost prevăzute de clerul catolic încă de la introducerea manualelor care exprimau viziunea marxistă sau prin promovarea unor profesori simpatizanţi şi supuşi ai regimului.

Numeroase frământări va produce şi o altă măsură luată de Ministerul Învăţământului în toamna anului 1948, anume aceea de a înlătura obiectele de cult din toate instituţiile şcolare. La nemulţumirile generate de această măsură se adăuga şi faptul că Religia fusese scoasă din rândul materiilor predate în şcoli. Iată cum condamna episcopul Alexandru Rusu aceste decizii: „Actuala conducere a scos crucea din toate şcolile unde copiii voştri nu vor mai învăţa rugăciuni; însă datoria voastră de părinţi care răspundeţi de odrasle este să aveţi grijă şi să-i trimiteţi acolo unde se vor face rugăciuni şi, dacă nici aşa nu se va putea, să-i învăţaţi acasă”.

Noua lege a cultelor

Nelimitându-se numai la denunţarea Concordatului sau la desfiinţarea şcolilor confesionale, la 4 august 1948, autorităţile au adoptat Decretul-lege nr. 177 privind regimul general al cultelor. Prin acest act normativ statul prelua în întregime conducerea problemelor religioase. Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, trebuiau să fie recunoscute prin decret al Prezidiului MAN, în urma recomandării ministrului cultelor. Art. 40 viza în mod special suprimarea sau cel puţin limitarea drastică a contactelor Bisericii Romano-Catolice cu Vaticanul. Articolul în cauză preciza următoarele: „Relaţiunile cultelor religioase cu străinătatea vor fi numai de natură religioasă. Nici un cult religios şi nici un reprezentant al vreunui cult nu va putea întreţine legături cu cultele religioase, instituţiuni sau persoane oficiale în afara teritoriului ţării, decât cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin Ministerul Afacerilor Externe”. Legea interzicea atât jurisdicţia Sfântului Scaun asupra credincioşilor români de orice rit, cât şi orice legătură cu Vaticanul. Câteva articole ale legii pregăteau desfiinţarea BRU deoarece reglementau modalităţile prin care se putea retrage recunoaşterea unui cult religios, precum şi procedura de trecere a unei comunităţi religioase la un alt cult (Monitorul Oficial, anul CXVI, partea I A, nr. 178, miercuri 4 august 1948).

Pentru a se ajunge la această desfiinţare însă trebuiau scoşi din funcţii episcopii români uniţi, iar în acest sens art. 22 prevedea că pentru funcţionarea unei dieceze se vor socoti aproximativ 750 de mii de credincioşi. Cum BRU avea cca. 1.500.000 de enoriaşi, acesteia i-ar fi rămas numai două eparhii. Aceste hotărâri fiind luate, înlăturarea episcopilor s-a făcut printr-un decret guvernamental: la 3 septembrie a fost depus episcopul Ioan Suciu, iar la 18 septembrie au fost puşi în retragere şi Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan. Cu speranţa că vor semna unirea cu BOR, au fost menţinuţi în funcţii numai episcopii Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie, episcopul vicar din Bucureşti. În istoriografia greco-catolică sunt amintite şi îndemnurile de a semna actul de desfiinţare a BRU pe care Petru Groza i le-ar fi făcut lui Vasile Aftenie în schimbul unei demnităţi în cadrul ierarhiei ortodoxe (pare-se că era vorba despre scaunul Mitropoliei Moldovei). În acest sens este citată o întâlnire la începutul lunii octombrie a vicarului de Bucureşti cu primul-ministru şi cu Teohari Georgescu. Atunci când cei doi i-ar fi precizat că BRU va fi interzisă din raţiuni de stat şi unită cu BOR, PSS Vasile Aftenie a spus că nu va fi părtaş la o astfel de vânzare, fiind în acelaşi timp convins că nici unul dintre episcopi nu va ceda (Gabriela Linul, „Să nu-i uităm pe martirii noştri” în Viaţa Creştină). Interesant este faptul că relaţiile existente între Petru Groza şi episcopul unit Vasile Aftenie erau dintre cele mai bune, doamna Maria Blaj, nepoată a prelatului din Bucureşti, numindu-le chiar de prietenie.

La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221, a luat fiinţă Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP) care avea în frunte cadre sovietice familiarizate cu metode represive aplicate de serviciile de securitate sovietice, inclusiv în Ucraina, pentru anihilarea cultului greco-catolic, precum Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenco), Alexandru Nicolschi sau Vladimir Mazuru (Mazurov). Rolul noii structuri represive era acela de „a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”. Începând cu luna octombrie clericii şi credincioşii care se considerau greco-catolici vor deveni de facto duşmani din interior ai regimului comunist. La puţin timp după crearea organelor de securitate a urmat depunerea celor patru episcopi greco-catolici, (pentru trei dintre aceştia: Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan invocându-se pretextul pensionării), precum şi pregătirea adunării de la Cluj-Napoca ce urma să adopte în mod «liber» hotărârea de «revenire» la ortodoxie (eveniment asupra căruia mă voi opri în proxima postare).

Unul dintre voi mă va vinde!... Eu, Doamne?

„Adevărat vă spun, unul dintre voi mă va vinde”… „Nu cumva eu sunt, Doamne!?” (Matei XXVI, 21-22). Nu cumva şi noi suntem la fel ca Iuda, trădătorul care la Cină a muşcat din trupul pe care mai apoi l-a vândut şi a băut sângele la a cărui curgere a contribuit? O, nu, sigur că nu, noi nu suntem trădători! Poate mai bine ne-ar plăcea să credem că suntem precum ceilalţi 11 ucenici. Da, da, mai bine să fim ca ceilalţi 11, decât ca Iuda! Însă, suntem siguri că aceasta este alegerea cea mai bună? Să fim precum cei care au dat bir cu fugiţii când, de fapt, Isus ar fi avut indispensabilă nevoie de susţinerea lor? Sau să fim ca Petru, spre exemplu, persoana cea mai de încredere a Mântuitorului, cel care s-a lepădat de trei ori de dânsul?…

Aşadar, noi pe cine imităm atunci când preferăm o partidă de shopping sau tolănirea în faţa ecranelor plate, în defavoarea unei participări la slujbele Săptămânii Patimilor? Probabil pe cei 11. Pe cine imităm atunci când, în loc să le facem cunoscută copiilor viaţa lui Isus, ne maimuţărim, luându-ne în serios rolul de urecheaţi drăgălaşi şi împovăraţi de pungi pline de cadouri, şi aşa trădăm semnificaţia reală a sărbătorilor? Probabil pe Iuda. Pe cine imităm atunci când evităm să le vorbim colegilor de serviciu despre relaţia noastră cu Isus şi ne lepădăm de el, căutând alte subiecte care să ne facă mai interesanţi? Probabil pe Petru.

Recent, am citit despre faptul că, la începutul anilor ’50, statul ateu cu caracter bolşevic, din România, mutase vacanţa de Crăciun cu o săptămână după sărbătoarea Naşterii Sfântului Prunc şi o rebotezase Vacanţă de Iarnă. Dar noi, cei care ne bucurăm de libertatea post-comunistă, noi cum tratăm marile praznice ale creştinismului?… Nu încercaţi să-mi răspundeţi, întrebarea era retorică. Adevărul adevărat este că nu facem nimic altceva decât să desăvârşim munca începută de regimul totalitarist al ultimei jumătăţi de secol al XX-lea, şi anume să golim aceste praznice de tot ceea ce au ele mai sfânt. Cum? Păi, am reuşit să-i oferim sărbătoarea Naşterii Domnului lui Moş Crăciun, mutând chiar şi steaua din Bethleem, tocmai în dalba Laponie; am reuşit să-i dăruim Paştele - care era numai şi numai al Domnului - unui mamifer drăgălaş cu urechi lungi şi cu coadă scurtă, probabil din cauză că preferăm pufoşenia acestui animăluţ, ororii patimilor unui Om şi Dumnezeu; şi, de fapt, am reuşit să transformăm mai toate marile sărbători creştine, hramurile bisericilor şi ale localităţilor, în matrapazlâcurile şi chermezele bâlciurilor cu iz de grătar şi muzică orientală.

Dar timpul încă nu este trecut cu totul. Noi, însă, cu cine să ne mai asemănăm?…

Fără moarte nu ar fi existat Înviere. Fără participarea la patimi, la moarte şi la înmormântare, nu putem fi vrednici de Lumina Învierii. Nu avem cum! Aşadar, mai bine ar fi să ne asemănăm cu femeia păcătoasă, cea care a prevăzut supliciul lui Isus şi care i-a uns inima Domnului prin spargerea vasului de alabastru. Să o imităm pe Veronica şi pe femeile miloase, cele care l-au urmat pe Răstignit pe calea crucii şi i-au arătat compasiunea ce i-o purtau! Să nu-l părăsim, să nu-l vindem şi noi, ci dimpotrivă, să participăm cu pietate la ceremoniile care retrăiesc ultimele momente din viaţa lui Isus! Numai în acest fel ne putem bucura şi noi de privilegiul acordat mironosiţelor: acela de a fi primii martori ai Învierii Sfinte a Mântuitorului.

Data Paştilor

În fiecare an în care Paştile sunt sărbătorite la date diferite în Orient şi în Occident, ca un refren sâcâitor, se tot aude întrebarea: de ce? De ce nu poate creştinismul să cadă de comun acord asupra unei singure date!? Pentru a încerca un răspuns, este nevoie de un scurt periplu istoric în care să amintim evenimentele care au influenţat pascalia actuală.

Încă din timpul Bisericii primare, data Paştilor a constituit un motiv de dispută între creştinii diferitelor comunităţi eurasiatice. Pentru a pune capăt controverselor existente între comunităţile creştine din primele trei secole - una dintre acestea fiind chiar stabilirea datei Paştilor - în anul 325, împăratul Constantin cel Mare a reunit primul conciliu (sinod) ecumenic. Sfinţii Părinţi ai Conciliului I Ecumenic din Niceea au hotărât principiul fixării Paştilor aşa cum făcea biserica din Alexandria (Egipt), unde astronomia era în floare. Aşadar conciliul a stabilit ca Paştile să fie sărbătorite numai duminica. Aceasta va fi prima duminică, după luna plină, de după echinocţiul de primăvară. Iar dacă această duminică va cădea odată cu Paştile evreilor (14 Nisan), atunci Paştile creştinilor vor fi serbate duminica următoare.

Data Paştilor creştine depinde deci de două fenomene naturale sau astronomice, dintre care unul cu data fixă – echinocţiul de primăvară, 21 martie -, iar altul cu dată schimbătoare legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului şi anume luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an. Însă, din cauza echinocţiului de primăvară, care nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din pricina imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, nici după Conciliul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine, în ceea ce priveşte data serbării Paştilor.

Calendarul iulian adoptat de romani făcea ca între anul calendaristic şi cel astronomic să existe o diferenţă care se cumula de la an la an de 11 minute şi 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a îndreptat în 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămăsese în urmă anul calendaristic - 5 octombrie 1582 a devenit 14 octombrie 1582 - şi restabilind echinocţiul de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat, de către toate ţările occidentale. Chiar şi Biserica Ortodoxă Română l-a adoptat, la rândul ei, în 1924, după ce statul român îl adoptase din 1919.

Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit aşadar, începând cu anul 1924, în două, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştilor: bisericile rămase la calendarul neîndreptat - numite şi stiliste sau de stil vechi - au continuat să serbeze Paştile după pascalia veche, cea a calendarului iulian, pe când bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câţiva ani Paştile (inclusiv BOR, între 1924-1927) pe stilul nou, la aceleaşi date cu Biserica Catolică. Ca să se înlăture însă dezacordul acesta incomod dintre diferitele Biserici ortodoxe şi pentru a se stabili unanimitate în toată Ortodoxia - cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine - bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit, începând cu anul 1927, prin consens general, ca Paştile să fie celebrate în toată creştinătatea ortodoxă după pascalia stilului vechi, adică odată cu bisericile rămase la calendarul neîndreptat. Aceasta hotărâre a fost întărită şi de Consfătuirea Interortodoxă de la Moscova - de tristă amintire pentru unii creştini români - din iulie 1948.

De aceea, astăzi, o parte a bisericilor răsăritene - chiar dacă au adoptat calendarul occidental (gregorian) şi au, spre exemplu, aceeaşi dată a Crăciunului, a Bobotezei, a Bunei-Vestiri sau a Adormirii Maicii Domnului cu Biserica Catolică - au hotărât ca sărbătorile legate de Paşti să ţină cont de vechiul calendar iulian, care încă nu are corectată data echinocţiului de primăvară. Singura biserică ortodoxă care a adoptat data Paştilor după calendarul gregorian şi nu sărbătoreşte Paştile după vechiul rit fiind cea finlandeză.

În ceea ce priveşte Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, aceasta şi-a luat un angajament la 1700: să respecte tradiţiile răsăritene, deci inclusiv pe cele legate de data Paştilor. Probabil că numai atunci când bisericile răsăritene ortodoxe vor celebra Paştile la aceeaşi dată cu Roma, datorită angajamentului de mai sus, şi Biserica Română Unită va celebra la fel.

Astăzi, parcă mai mult ca niciodată, cu toţii ne dorim sărbătorirea în aceeaşi zi a Învierii Sfinte a Mântuitorului, în bisericile orientale şi în cele latine. Conştient de dificultatea realizării acest lucru, Conciliul II Vatican prevede în Decretul Orientalium Ecclesiarum: „Până când toţi creştinii vor ajunge la acordul dorit cu privire la fixarea unei singure zile pentru celebrarea comună a sărbătorii Paştilor, între timp, pentru a promova unitatea dintre creştinii aflaţi în aceeaşi regiune sau naţiune, li se acordă patriarhilor sau autorităţilor bisericeşti supreme dreptul de a conveni asupra zilei de Paşti (...) cu consimţământul unanim şi cu consultarea tuturor celor interesaţi.”

Despre problema reîntregirii religioase a românilor înainte de 1948

Acceptarea condiţionată de către o parte a clerului ortodox din Transilvania, la 1700, a unirii cu Biserica Romei a condus la apariţia unei noi confesiuni, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU). De atunci, uniatismul a constituit şi constituie una din cauzele majore ale diferendelor existente între Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Catolică. În secolul al XIX-lea, deşi divergenţele confesionale nu au lipsit, românii ortodocşi şi uniţi şi-au manifestat apartenenţa la un anumit cult al naţionalităţii, Biserica şi religia devenind factori de expresie ai principiului naţional. Au existat chiar şi tentative de apropiere între uniţi şi ortodocşi, promotorii acestora mizau mai ales pe caracterul răsăritean al celor două confesiuni româneşti, găsind în rit, obiceiuri şi parţial în Dreptul Canonic elemente comune. Ei doreau o Biserică naţională care, mai mult decât catolică sau ortodoxă, să fie românească, însă nu doreau să rupă complet nici relaţia cu autoritatea supremă: Roma pentru uniţi şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pentru ortodocşi. În pofida persistenţei unei concurenţe între cele două Biserici româneşti, amândouă au rămas puncte de sprijin importante ale mişcării naţionale până în 1918, contribuind fiecare la realizarea marii uniri. Mai mult, la 1 decembrie 1918, au existat voci care au cerut pe lângă unirea politică şi unificarea bisericească deoarece atât locul de mitropolit ortodox de la Sibiu, cât şi cel greco-catolic din Blaj erau vacante. Iniţiativa a eşuat deoarece, aşa cum era de aşteptat, ierarhul unit Vasile Suciu nu concepea să se rupă de Roma.

Bineînţeles că au existat şi persoane care doreau unirea Bisericilor cu sila, precum mitropolitul ortodox de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a fost cel mai consecvent susţinător al desfiinţării cultului greco-catolic, având convingerea că uniaţia este „operă artificială care va pieri”. Nicolae Bălan şi-a pus mari speranţe în ceea ce se numea „mişcarea de trecere de la Biserica Unită la Biserica Ortodoxă” şi în anul 1928 îşi exprima satisfacţia că o asemenea mişcare este deja consolidată.

O altă personalitate ortodoxă care s-a remarcat prin elaborarea unor proiecte de unificare bisericească a fost profesorul Onisifor Ghibu. Între programul său de unificare şi cel al mitropolitului Bălan însă, au existat unele divergenţe, deoarece, Ghibu nu respingea relaţia de frăţietate cu Roma. El propunea în 1924 înfiinţarea unei Patriarhii româneşti de care să depindă atât credincioşii ortodocşi, cât şi cei catolici de rit latin sau răsăritean. Patriarhul român ar fi devenit şeful religios suprem în România, iar raporturile cu Roma ar fi fost de aceeaşi natură ca şi relaţia cu Patriarhia de la Constantinopol, păstrându-se „independenţa ierarhică faţă de ambele aceste vechi centre ale Bisericii creştine” (Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a statului român).

Speranţele, mai ales cele ortodoxe, în privinţa unificării confesionale au fost reaprinse la începutul anului 1939, în 27 februarie, cu prilejul adunării de la Alba-Iulia, adunare convocată de mitropoliţii Alexandru Nicolescu (unit) şi Nicolae Bălan (ortodox). Problema unirii celor două Biserici s-a pus din nou, iar mulţimea prezentă a aplaudat frenetic sărutarea frăţească a celor doi.

Alte două evenimente care au reactualizat problema unirii au fost convertirea la greco-catolicism a arhimandritului ortodox Teodosie Bonteanu şi cea din anul 1941 a stareţului de la mănăstirea Neamţ – Daniil Ciubotaru. Aceste convertiri veneau în contradicţie cu reţeta unificării confesionale prescrisă de mitropolitul Bălan, dovedindu-se faptul că şi printre ortodocşi exista o atracţie a Romei, iar cuvintele arhimandritului Teodosie Bonteanu din 1937 demonstrează acest fapt: „Pe deasupra acestor mari foloase şi daruri dumnezeieşti, unde vom mai pune acum şi binele şi folosul strategic şi de siguranţă a statului nostru românesc, ce s-ar putea realiza prin unire, mai sigur decât prin oricare cheltuieli de înarmare. Închipuiţi-vă că întreg neamul nostru s-ar fi lepădat de schismă şi s-ar fi unit cu Roma devenind astfel o naţiune catolică. Deodată, pe Nistru şi de-a lungul Dunărei şi a frontierei Banatului s-ar constitui o graniţă spirituală mai tare ca o fortificaţie Maginot” (Teodosie Bonteanu, O turmă şi un păstor sau problema împăcărei Bisericilor de Răsărit şi Apus).

Mai târziu, atunci când Biserica Ortodoxă Rusă încerca să-i impună BOR noi directive, un material al Prefecturii Poliţiei Capitalei din 15 februarie 1945 remarca faptul că relaţiile dintre cele două biserici ortodoxe au fost urmărite îndeaproape de către conducătorii BRU, iar pe această temă au avut loc mai multe întâlniri între preoţii uniţi şi episcopul auxiliar Vasile Aftenie, vicarul general de Bucureşti. În cadrul acestor întrevederi, episcopul Aftenie a recomandat preoţilor „să se abţină de la orice manifestare în această direcţie şi să aştepte cu încredere instrucţiunile ce vor veni de la Vatican”(ASRI, fond Documente, dosar nr. 2330, notă informativă din 31 august 1946). După cum apreciau organismele informative, episcopul Vasile Aftenie era „un fervent adept al unirii BOR cu cea Catolică”, dar fără renunţarea la legăturile cu Sfântul Scaun. Idei asemănătoare au fost susţinute şi de arhimandritul Daniil Ciubotaru în cartea sa Puncte de apropiere între ortodoxie şi catolicism, carte publicată la Blaj în vara anului 1945.

La începutul anului 1946 se poate constata o îmbunătăţire a relaţiilor dintre BOR şi Sfântul Scaun deoarece Patriarhul Nicodim îi primeşte într-o vizită pe nunţiul apostolic, Andrea Cassulo şi pe arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar; această vizită fiind privită ca un gest de apropiere între cele două Biserici. O informaţie preţioasă despre întâlnirile ierarhilor catolici şi capul BOR ne este oferită de o caracterizare făcută patriarhului Nicodim în primăvara anului 1947 de către organele siguranţei: „Faţă de congresul pan-ortodox pe care a auzit că Patriarhul Alexei are intenţia să-l convoace la Moscova, Nicodim are o atitudine şovăielnică. Lasă impresia că ar vrea să păstreze independenţa Bisericii Ortodoxe Române. Dragostea de independenţă nu l-a oprit, totuşi, ca în martie 1946, făcând o vizită fostului nunţiu papal (Andrea Cassulo, n.a.) să sărute medalia papală, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a superiorităţii Papei” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist).

Însă toate aceste tentative sau discuţii au încetat definitiv în fatidicul (şi nu doar pentru BRU) an 1948. Atunci, discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ţinut la 2 februarie 1948 cu ocazia Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc din România (PMR), a fost îndreptat violent împotriva Bisericii Catolice şi, totodată, a indicat îndreptarea politicii religioase din România către direcţia trasată de Moscova: „Cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului [...]. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au de a-i influenţa pe credincioşi pentru ca urmând directivele Vaticanului să utilizeze Biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini”. În încercarea de a-şi atrage de partea sa noi aliaţi care să ajute la suprimare Bisericii Catolice, Gheorghiu-Dej va adăuga: „Noi credem că această atitudine a clericilor catolici [...] nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii Ortodoxe şi nici pe credincioşii aparţinând Bisericii Catolice” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin…). Cum patriarhul Nicodim Munteanu părea reticent la o revenire în stil sovietic al greco-catolicilor la ortodoxie (vezi modelul din Ucraina), moartea sa (la doar o săptămână după discursul de mai sus) a venit la momentul oportun pentru comuniştii români care se pregăteau să anexeze BOR noii ordini comuniste.

Chiar dacă nu se încadrează în epoca evocată de titlul postării, un ultim moment pe care aş vrea să-l mai amintesc cu privire la chestiunea reîntregirii religioase este cel din 25 mai 2008. La acea dată, cu ocazia sfinţirii bisericii Sfânta Maria, Regina Păcii şi a Unităţii, în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşaniei, Înalt Preasfinţitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, a urcat la Altar şi a cerut permisiunea de a se împărtăşi, alături de Nunţiul Apostolic şi de Preasfinţitul Alexandru Mesian (Episcopul Unit al Lugojului), lucru pe care l-a şi făcut. Fiind totuşi vorba despre un eveniment de dată recentă, nu voi încerca să prezint care ar putea fi eventualele semnificaţii născute de acesta. Cert este că acest moment rămâne singular în întreaga istorie a bisericilor româneşti.

Borduriada de primăvară, ediţie nouă

Primăvară, ce miracol! Muguri, gâze, lumină…, viaţă! Gata cu frigul şi cu noroiul, gata şi cu anvelopele de iarnă! By the way – ce este mai nimerit să faci atunci când, spre exemplu, ai inundaţie în casă: a – înlături, cureţi şi chiar usuci umezeala sau b - îţi cumperi cizme de cauciuc pentru a evita eventuala amendă şi aştepţi să se evapore apa din sufragerie!?! Să revin: ce bine că ai venit anotimp al florilor, pot în sfârşit să îmi reiau plimbările care să-mi ridice din nou tonusul muscular!

Sunt mai pregătit decât nicicând să alerg, să zbor, să…, să mai slăbesc… barem vreo 10 kile! Şi acum am toate atuurile să o fac: e o zi minunată, mi-am găsit pantofii sport sub garniţa cu jumări din debara (de apetisanta pecie m-am ocupat înainte de lăsatul postului, aşa că… o ispită în minus), faleza este la doi paşi… Ce să mai, adio strat adipos! Însă, odată ieşit din casă, aud în apropiere stridentele sirene ale maşinilor de pompieri. Bineînţeles că nu mă înspăimânt şi mă îndrept mai dârz ca niciodată către faleză, locul prestabilit pentru duelul cu caloriile. Ajung pe malul Oltului şi să vezi arderi, că cei de la administrarea şi curăţenia domeniului public au dat foc la trestia şi stufărişul uscate!!!

Nu mai conta nici distrugerea habitatului, nici faptul că gospodinele îşi scoseseră plăpumile la aerisit şi nici că vântul purta frunze aprinse şi cenuşă, căutând parcă doar locuri inflamabile peste care să se cearnă. E clar, dacă zăpada a reuşit doar să ascundă mizeria urbană, focul cu siguranţă o poate nimici. Însă, deodată cu incinerarea stufărişului şi a deşeurilor, au ars şi cuiburile răţuştelor sălbatice care, peste iarnă, îşi găsiseră adăpost aici. Păcat că păsările expropriate silit nu au drept de vot - că tot se succed anii electorali -, aşa cum au, spre exemplu, animalele bipede care, spre deosebire de suratele lor zburătoare, au reuşit să mânuiască focul.

Îmi modific repede planul: dacă pista pentru alergători e ocupată de furtunurile pompierilor care supraveghează focurile infernului de pe faleză, pot face totuşi o plimbare până la ceas, în Centru, la fel ca în adolescenţă, nu? Şi dacă vegetaţia limitrofă apelor e scrum, îmi pot încânta ochii cu gărduleţele vii de lângă trotuare ai căror muguri stau să explodeze. Scurtez drumul prin parcarea aglomerată a unui supermarket şi, pe prima străduţă, am grijă să nu îmi luxez glezna în gropile pregătite pentru plantarea celebrelor borduri de muncitorii destoinici. Înecat de praf mă întreb: cum or fi reuşit, ca după două–trei mandate de înşirat borduri prin tot oraşul, să omită până acum această străduţă!?!

Minunându-mă în sinea mea astfel, mă apropii de barieră. Îndepărtez puţin o roabă cu mortar pentru a-mi face loc şi respir uşurat; de acum, sunt în zona centrală a Râmnicului şi îmi pot savura liniştit plimbarea. Îmi amintesc că pe strada care duce către Kilometrul 0 al municipiului se lucrează, ghiciţi la ce! Răspuns: s-au scos bordurile puse acum doi ani şi roase deja de intemperii, s-a scos şi gardul viu şi se înlocuiesc cu altele, mai trainice probabil. Evit aşadar zgomotul şi dunele de borduri de pe această stradă şi mă strecor printre blocuri. Aici, alt şantier plin de doreli! Doi sapă un şanţ cu târnăcoapele, ceilalţi şapte le ţin companie, de unde şi zicerea: unul cu sapa şi trei virgulă cinci cu mapa!

Mă jenez de faptul că îmi arde de plimbări, în timp ce pe alţii primăvara îi îmbie să muncească (cu sau fără spor, însă totdeauna pe bani publici). În sfârşit, ajung în Centru. Îmi dau seama de aceasta, recunoscând renumitul ceas. Îmi spăl ochii cu numerele care delimitau locurile comercianţilor de flori olandeze şi de mărţişoare made in PRC, la începutul lunii, de pe dalele pavate stau spoite, nu de copii şi nu cu cretă. O adiere îmi mângâie violent ochii cu nisipul şi sarea rămase pe marginea străzii din timpul iernii, dovadă evidentă că deszăpezirea a fost făcută. Frecându-mă la ochi, îmi imaginez confortul sufrageriei în care mi-am instalat bicicleta medicinală. Brusc îmi vine pofta să pedalez. Şi pentru că nu îmi pot înăbuşi pofta de mişcare, iau primul taximetru şi mă întorc acasă.

De cum ajung, mă urc pe bicicleta din faţa televizorului şi caut o emisiune care să-mi distragă atenţia de la efortul pedalării. Găsesc un film documentar despre Cernobîl, însă, imaginile cu clădiri gri şi străzi dezolante îmi par prea comune şi prea recente. Mai butonez telecomanda şi, de data aceasta, găsesc o emisiune - un fel de teleenciclopedie - despre flora şi fauna Deltei Dunării. Stufăriş, păsări, sălcii plângătoare… Îmi şterg broboniţele de sudoare de pe frunte şi îmi continui lupta cu kilogramele imaginându-mi că pedalez pe faleza unui oraş… şi european, şi civilizat…

Nu creşteţi, nu vă înmulţiţi!

Atunci când se vorbeşte despre drepturile reproductive, mai ales din partea mişcărilor feministe, se porneşte un reflex defensiv de tipul: cum poate Biserica Catolică să încerce desfiinţarea unor drepturi intangibile, obţinute după ani de lupte cu atâta dificultate!? Însă o analiză corectă a problemei demonstrează că istoria cuceririlor drepturilor femeilor în cadrul organizaţiilor politice internaţionale şi apariţia numitelor drepturi reproductive nu au origini comune. Ele s-au născut din judecăţi diferite, chiar opuse.

În momentul în care Biserica s-a încăpăţânat să accepte separarea între sexualitate şi procreare, ea a devenit în ochii lumii contemporane cea mai mare adversară a drepturilor femeilor, drepturi care se identifică tot mai mult în ultimii ani cu drepturile reproductive. Faptul că Biserica depune eforturi considerabile pentru instruirea femeilor şi pentru apărarea demnităţii acestora, nu este suficient pentru a contrabalansa imaginea Bisericii care îşi păstrează ferm poziţia de NU faţă de avort, care deja este considerat dreptul feminist prin excelenţă.

Iată însă o imagine justă a campaniilor pentru controlul naşterilor - campanie asociată cu dreptul reproductiv al femeii - în ţările din lumea a treia: în loc să se ofere femeilor oportunităţi de liberă alegere şi de emancipare, acestea, femeile, dar mai ales corpurile lor, în urma intervenţiilor contraceptive, devin banale obiecte lipsite de orice fel de drepturi sau demnitate. Într-un interviu acordat publicaţiei New York Times, medicul responsabil cu programul de sterilizare din Bombay declara: „Dacă au fost unele excese, nu mă condamnaţi. Trebuie să-l consideraţi ca pe un război… vă place sau nu, mai sunt şi morţi.”

De fapt, drepturile reproductive sunt, în mare măsură, un instrument confortabil în mâinile organismelor politice pentru a planifica creşterea demografică. În acelaşi timp însă, în lumea occidentală, infertilitatea cuplurilor devine o problemă care aduce în prim-plan o nouă formă de manipulare. După ce sexualitatea şi procrearea au fost separate, datorită noilor tehnologii ale reproducerii, se promovează şi separarea între procreare şi corpul matern (vezi FIV)!

Aşadar, lucrurile s-au schimbat. Faptul că Biserica se ambiţionează să apere viaţa umană, demnitatea individului care pare că devine doar un instrument, dar şi naturaleţea procreaţiei, face ca atacurile împotriva Bisericii Catolice să devină tot mai severe, într-un climat european de globalizare laicistă.

Pentru a înţelege mai uşor cum drepturile femeilor au devenit laitmotiv al politicilor antinataliste şi care s-au metamorfozat într-un mod stilat în drepturi reproductive, vă voi aminti de politica copilului unic în Republica Populară Chineză, politică abandonată astăzi în mod oficial. Articolul 49 al Constituţiei chineze obliga perechile căsătorite la planificare familială. Pentru a se putea căsători şi avea copii, era necesar permisul administraţiei care se acorda doar pentru prima sarcină. După prima naştere, femeii i se impunea implantarea unui IUD (Intra Uterine Device), iar dacă rămânea din nou însărcinată, era constrânsă să avorteze. Iată şi alte tipuri de sancţiuni aplicate celor care încălcau Articolul 49: amenzi, închisoare, sterilizări forţate, izolare socială completă, abandonarea copiilor în orfelinate şi uneori chiar uciderea nou-născuţilor.

Astăzi aceste fapte sunt suficient de cunoscute. Mai puţin cunoscută este complicitatea UNFPA (United Nations for Population Fund), care este o agenţie creată de ONU în 1969. Aceasta a finanţat politica coercitivă chineză, a colaborat cu aceasta, oferindu-şi propriile competenţe, iar cel mai rău lucru care i se poate imputa este faptul că nu a denunţat responsabilii acestei mari încălcări a drepturilor omului, ba chiar i-a acoperit cât a fost posibil! Pe site-ul unfpa.ro veţi găsi definiţia acestei agenţii internaţionale care „promovează dreptul la viaţă al fiecărui om” mai puţin - aş adăuga eu - al copiilor nenăscuţi din ţările considerate de lumea a doua sau a treia! Fiind presată de Statele Unite, UNFPA a întrerupt între anii 1994 şi 1998 subvenţiile către China; iar în 2002, SUA chiar au suspendat finanţarea către această agenţie.

O altă grijă a ONU este aceea de a promova un nou lexic care să ascundă, să cenzureze şi apoi să înlocuiască scopurile şi conceptele percepute ca fiind negative, cu unele considerate pozitive. Iată şi câteva exemple în acest sens: avortul nu mai este numit înrerupere voluntară a sarcinii, ci reglare menstruală (!); cu aceeaşi abilitate lingvistică, UNFPA a redenumit kit-ul de întrerupere a sarcinii - distribuit în taberele de refugiaţi - cu kit de urgenţă pentru sănătatea reproductivă; metodele abortive au devenit şi ele metode contraceptive; iar ziua de după (începutul conceperii, a se înţelege) este mai nou numită contracepţie de urgenţă.

Aşa cum deja am precizat, separarea dintre sex şi procreaţie se adânceşte tot mai mult, devenind o separare între procreaţie şi corpul femeii, şi riscând astfel să se ajungă la distrugerea semnificaţiei maternităţii şi chiar a fiinţei feminine. Dacă acest scenariu prost nu se va realiza, acest fapt se va datora şi capacităţii Bisericii de a rezista presiunilor internaţionale şi de a-şi menţine refuzul categoric în faţa oricărei forme de manipulare a maternităţii; iar imaginea Bisericii, aceea de inamic de temut, cel mai probabil va fi revizuită şi substituită de cea corectă: a unui aliat devotat al femeii.

*Celor care sunt interesaţi de această temă, le recomand: Împotriva creştinismului, ONU şi Uniunea Europeană ca nouă ideologie – Lucetta Scaraffia şi Eugenia Rocella, Editura Presa Universitară Clujeană, 2007.

Floare de Colţ

Floare de Colţ, Floare de Colţ,

Să duci sărutul meu iubitei, dacă vrei şi poţi;

Să îi şopteşti că o iubesc mai mult decât chiar viaţa mea,

Dar şi că lângă ea să stau, tot restul zilelor aş vrea!

Spune-i că pe petale-ţi eu buzele mi-am pus,

Că-n timpul când ea e departe, sufăr nespus,

Că aş vrea fruntea să-mi mângâie cu buzele ei dulci

Şi că-mi doresc, în noapte, să-mi tulbure visele-adânci.

Pentru osteneală, Nobleţe Albă, eu îţi mulţumesc,

Dar nu vreau să închei, vreau încă să-ţi cerşesc

Să-i mai şopteşti, floare-ocrotită, dacă vrei şi dacă poţi,

Că am aflat – ea e Prinţesa voastră… a florilor de colţ!