Despre problema reîntregirii religioase a românilor înainte de 1948

Acceptarea condiţionată de către o parte a clerului ortodox din Transilvania, la 1700, a unirii cu Biserica Romei a condus la apariţia unei noi confesiuni, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU). De atunci, uniatismul a constituit şi constituie una din cauzele majore ale diferendelor existente între Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Catolică. În secolul al XIX-lea, deşi divergenţele confesionale nu au lipsit, românii ortodocşi şi uniţi şi-au manifestat apartenenţa la un anumit cult al naţionalităţii, Biserica şi religia devenind factori de expresie ai principiului naţional. Au existat chiar şi tentative de apropiere între uniţi şi ortodocşi, promotorii acestora mizau mai ales pe caracterul răsăritean al celor două confesiuni româneşti, găsind în rit, obiceiuri şi parţial în Dreptul Canonic elemente comune. Ei doreau o Biserică naţională care, mai mult decât catolică sau ortodoxă, să fie românească, însă nu doreau să rupă complet nici relaţia cu autoritatea supremă: Roma pentru uniţi şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol pentru ortodocşi. În pofida persistenţei unei concurenţe între cele două Biserici româneşti, amândouă au rămas puncte de sprijin importante ale mişcării naţionale până în 1918, contribuind fiecare la realizarea marii uniri. Mai mult, la 1 decembrie 1918, au existat voci care au cerut pe lângă unirea politică şi unificarea bisericească deoarece atât locul de mitropolit ortodox de la Sibiu, cât şi cel greco-catolic din Blaj erau vacante. Iniţiativa a eşuat deoarece, aşa cum era de aşteptat, ierarhul unit Vasile Suciu nu concepea să se rupă de Roma.

Bineînţeles că au existat şi persoane care doreau unirea Bisericilor cu sila, precum mitropolitul ortodox de la Sibiu, Nicolae Bălan, care a fost cel mai consecvent susţinător al desfiinţării cultului greco-catolic, având convingerea că uniaţia este „operă artificială care va pieri”. Nicolae Bălan şi-a pus mari speranţe în ceea ce se numea „mişcarea de trecere de la Biserica Unită la Biserica Ortodoxă” şi în anul 1928 îşi exprima satisfacţia că o asemenea mişcare este deja consolidată.

O altă personalitate ortodoxă care s-a remarcat prin elaborarea unor proiecte de unificare bisericească a fost profesorul Onisifor Ghibu. Între programul său de unificare şi cel al mitropolitului Bălan însă, au existat unele divergenţe, deoarece, Ghibu nu respingea relaţia de frăţietate cu Roma. El propunea în 1924 înfiinţarea unei Patriarhii româneşti de care să depindă atât credincioşii ortodocşi, cât şi cei catolici de rit latin sau răsăritean. Patriarhul român ar fi devenit şeful religios suprem în România, iar raporturile cu Roma ar fi fost de aceeaşi natură ca şi relaţia cu Patriarhia de la Constantinopol, păstrându-se „independenţa ierarhică faţă de ambele aceste vechi centre ale Bisericii creştine” (Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a statului român).

Speranţele, mai ales cele ortodoxe, în privinţa unificării confesionale au fost reaprinse la începutul anului 1939, în 27 februarie, cu prilejul adunării de la Alba-Iulia, adunare convocată de mitropoliţii Alexandru Nicolescu (unit) şi Nicolae Bălan (ortodox). Problema unirii celor două Biserici s-a pus din nou, iar mulţimea prezentă a aplaudat frenetic sărutarea frăţească a celor doi.

Alte două evenimente care au reactualizat problema unirii au fost convertirea la greco-catolicism a arhimandritului ortodox Teodosie Bonteanu şi cea din anul 1941 a stareţului de la mănăstirea Neamţ – Daniil Ciubotaru. Aceste convertiri veneau în contradicţie cu reţeta unificării confesionale prescrisă de mitropolitul Bălan, dovedindu-se faptul că şi printre ortodocşi exista o atracţie a Romei, iar cuvintele arhimandritului Teodosie Bonteanu din 1937 demonstrează acest fapt: „Pe deasupra acestor mari foloase şi daruri dumnezeieşti, unde vom mai pune acum şi binele şi folosul strategic şi de siguranţă a statului nostru românesc, ce s-ar putea realiza prin unire, mai sigur decât prin oricare cheltuieli de înarmare. Închipuiţi-vă că întreg neamul nostru s-ar fi lepădat de schismă şi s-ar fi unit cu Roma devenind astfel o naţiune catolică. Deodată, pe Nistru şi de-a lungul Dunărei şi a frontierei Banatului s-ar constitui o graniţă spirituală mai tare ca o fortificaţie Maginot” (Teodosie Bonteanu, O turmă şi un păstor sau problema împăcărei Bisericilor de Răsărit şi Apus).

Mai târziu, atunci când Biserica Ortodoxă Rusă încerca să-i impună BOR noi directive, un material al Prefecturii Poliţiei Capitalei din 15 februarie 1945 remarca faptul că relaţiile dintre cele două biserici ortodoxe au fost urmărite îndeaproape de către conducătorii BRU, iar pe această temă au avut loc mai multe întâlniri între preoţii uniţi şi episcopul auxiliar Vasile Aftenie, vicarul general de Bucureşti. În cadrul acestor întrevederi, episcopul Aftenie a recomandat preoţilor „să se abţină de la orice manifestare în această direcţie şi să aştepte cu încredere instrucţiunile ce vor veni de la Vatican”(ASRI, fond Documente, dosar nr. 2330, notă informativă din 31 august 1946). După cum apreciau organismele informative, episcopul Vasile Aftenie era „un fervent adept al unirii BOR cu cea Catolică”, dar fără renunţarea la legăturile cu Sfântul Scaun. Idei asemănătoare au fost susţinute şi de arhimandritul Daniil Ciubotaru în cartea sa Puncte de apropiere între ortodoxie şi catolicism, carte publicată la Blaj în vara anului 1945.

La începutul anului 1946 se poate constata o îmbunătăţire a relaţiilor dintre BOR şi Sfântul Scaun deoarece Patriarhul Nicodim îi primeşte într-o vizită pe nunţiul apostolic, Andrea Cassulo şi pe arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar; această vizită fiind privită ca un gest de apropiere între cele două Biserici. O informaţie preţioasă despre întâlnirile ierarhilor catolici şi capul BOR ne este oferită de o caracterizare făcută patriarhului Nicodim în primăvara anului 1947 de către organele siguranţei: „Faţă de congresul pan-ortodox pe care a auzit că Patriarhul Alexei are intenţia să-l convoace la Moscova, Nicodim are o atitudine şovăielnică. Lasă impresia că ar vrea să păstreze independenţa Bisericii Ortodoxe Române. Dragostea de independenţă nu l-a oprit, totuşi, ca în martie 1946, făcând o vizită fostului nunţiu papal (Andrea Cassulo, n.a.) să sărute medalia papală, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a superiorităţii Papei” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist).

Însă toate aceste tentative sau discuţii au încetat definitiv în fatidicul (şi nu doar pentru BRU) an 1948. Atunci, discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ţinut la 2 februarie 1948 cu ocazia Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc din România (PMR), a fost îndreptat violent împotriva Bisericii Catolice şi, totodată, a indicat îndreptarea politicii religioase din România către direcţia trasată de Moscova: „Cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului [...]. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au de a-i influenţa pe credincioşi pentru ca urmând directivele Vaticanului să utilizeze Biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini”. În încercarea de a-şi atrage de partea sa noi aliaţi care să ajute la suprimare Bisericii Catolice, Gheorghiu-Dej va adăuga: „Noi credem că această atitudine a clericilor catolici [...] nu poate lăsa indiferent nici clerul Bisericii Ortodoxe şi nici pe credincioşii aparţinând Bisericii Catolice” (Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin…). Cum patriarhul Nicodim Munteanu părea reticent la o revenire în stil sovietic al greco-catolicilor la ortodoxie (vezi modelul din Ucraina), moartea sa (la doar o săptămână după discursul de mai sus) a venit la momentul oportun pentru comuniştii români care se pregăteau să anexeze BOR noii ordini comuniste.

Chiar dacă nu se încadrează în epoca evocată de titlul postării, un ultim moment pe care aş vrea să-l mai amintesc cu privire la chestiunea reîntregirii religioase este cel din 25 mai 2008. La acea dată, cu ocazia sfinţirii bisericii Sfânta Maria, Regina Păcii şi a Unităţii, în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşaniei, Înalt Preasfinţitul Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, a urcat la Altar şi a cerut permisiunea de a se împărtăşi, alături de Nunţiul Apostolic şi de Preasfinţitul Alexandru Mesian (Episcopul Unit al Lugojului), lucru pe care l-a şi făcut. Fiind totuşi vorba despre un eveniment de dată recentă, nu voi încerca să prezint care ar putea fi eventualele semnificaţii născute de acesta. Cert este că acest moment rămâne singular în întreaga istorie a bisericilor româneşti.

Borduriada de primăvară, ediţie nouă

Primăvară, ce miracol! Muguri, gâze, lumină…, viaţă! Gata cu frigul şi cu noroiul, gata şi cu anvelopele de iarnă! By the way – ce este mai nimerit să faci atunci când, spre exemplu, ai inundaţie în casă: a – înlături, cureţi şi chiar usuci umezeala sau b - îţi cumperi cizme de cauciuc pentru a evita eventuala amendă şi aştepţi să se evapore apa din sufragerie!?! Să revin: ce bine că ai venit anotimp al florilor, pot în sfârşit să îmi reiau plimbările care să-mi ridice din nou tonusul muscular!

Sunt mai pregătit decât nicicând să alerg, să zbor, să…, să mai slăbesc… barem vreo 10 kile! Şi acum am toate atuurile să o fac: e o zi minunată, mi-am găsit pantofii sport sub garniţa cu jumări din debara (de apetisanta pecie m-am ocupat înainte de lăsatul postului, aşa că… o ispită în minus), faleza este la doi paşi… Ce să mai, adio strat adipos! Însă, odată ieşit din casă, aud în apropiere stridentele sirene ale maşinilor de pompieri. Bineînţeles că nu mă înspăimânt şi mă îndrept mai dârz ca niciodată către faleză, locul prestabilit pentru duelul cu caloriile. Ajung pe malul Oltului şi să vezi arderi, că cei de la administrarea şi curăţenia domeniului public au dat foc la trestia şi stufărişul uscate!!!

Nu mai conta nici distrugerea habitatului, nici faptul că gospodinele îşi scoseseră plăpumile la aerisit şi nici că vântul purta frunze aprinse şi cenuşă, căutând parcă doar locuri inflamabile peste care să se cearnă. E clar, dacă zăpada a reuşit doar să ascundă mizeria urbană, focul cu siguranţă o poate nimici. Însă, deodată cu incinerarea stufărişului şi a deşeurilor, au ars şi cuiburile răţuştelor sălbatice care, peste iarnă, îşi găsiseră adăpost aici. Păcat că păsările expropriate silit nu au drept de vot - că tot se succed anii electorali -, aşa cum au, spre exemplu, animalele bipede care, spre deosebire de suratele lor zburătoare, au reuşit să mânuiască focul.

Îmi modific repede planul: dacă pista pentru alergători e ocupată de furtunurile pompierilor care supraveghează focurile infernului de pe faleză, pot face totuşi o plimbare până la ceas, în Centru, la fel ca în adolescenţă, nu? Şi dacă vegetaţia limitrofă apelor e scrum, îmi pot încânta ochii cu gărduleţele vii de lângă trotuare ai căror muguri stau să explodeze. Scurtez drumul prin parcarea aglomerată a unui supermarket şi, pe prima străduţă, am grijă să nu îmi luxez glezna în gropile pregătite pentru plantarea celebrelor borduri de muncitorii destoinici. Înecat de praf mă întreb: cum or fi reuşit, ca după două–trei mandate de înşirat borduri prin tot oraşul, să omită până acum această străduţă!?!

Minunându-mă în sinea mea astfel, mă apropii de barieră. Îndepărtez puţin o roabă cu mortar pentru a-mi face loc şi respir uşurat; de acum, sunt în zona centrală a Râmnicului şi îmi pot savura liniştit plimbarea. Îmi amintesc că pe strada care duce către Kilometrul 0 al municipiului se lucrează, ghiciţi la ce! Răspuns: s-au scos bordurile puse acum doi ani şi roase deja de intemperii, s-a scos şi gardul viu şi se înlocuiesc cu altele, mai trainice probabil. Evit aşadar zgomotul şi dunele de borduri de pe această stradă şi mă strecor printre blocuri. Aici, alt şantier plin de doreli! Doi sapă un şanţ cu târnăcoapele, ceilalţi şapte le ţin companie, de unde şi zicerea: unul cu sapa şi trei virgulă cinci cu mapa!

Mă jenez de faptul că îmi arde de plimbări, în timp ce pe alţii primăvara îi îmbie să muncească (cu sau fără spor, însă totdeauna pe bani publici). În sfârşit, ajung în Centru. Îmi dau seama de aceasta, recunoscând renumitul ceas. Îmi spăl ochii cu numerele care delimitau locurile comercianţilor de flori olandeze şi de mărţişoare made in PRC, la începutul lunii, de pe dalele pavate stau spoite, nu de copii şi nu cu cretă. O adiere îmi mângâie violent ochii cu nisipul şi sarea rămase pe marginea străzii din timpul iernii, dovadă evidentă că deszăpezirea a fost făcută. Frecându-mă la ochi, îmi imaginez confortul sufrageriei în care mi-am instalat bicicleta medicinală. Brusc îmi vine pofta să pedalez. Şi pentru că nu îmi pot înăbuşi pofta de mişcare, iau primul taximetru şi mă întorc acasă.

De cum ajung, mă urc pe bicicleta din faţa televizorului şi caut o emisiune care să-mi distragă atenţia de la efortul pedalării. Găsesc un film documentar despre Cernobîl, însă, imaginile cu clădiri gri şi străzi dezolante îmi par prea comune şi prea recente. Mai butonez telecomanda şi, de data aceasta, găsesc o emisiune - un fel de teleenciclopedie - despre flora şi fauna Deltei Dunării. Stufăriş, păsări, sălcii plângătoare… Îmi şterg broboniţele de sudoare de pe frunte şi îmi continui lupta cu kilogramele imaginându-mi că pedalez pe faleza unui oraş… şi european, şi civilizat…

Nu creşteţi, nu vă înmulţiţi!

Atunci când se vorbeşte despre drepturile reproductive, mai ales din partea mişcărilor feministe, se porneşte un reflex defensiv de tipul: cum poate Biserica Catolică să încerce desfiinţarea unor drepturi intangibile, obţinute după ani de lupte cu atâta dificultate!? Însă o analiză corectă a problemei demonstrează că istoria cuceririlor drepturilor femeilor în cadrul organizaţiilor politice internaţionale şi apariţia numitelor drepturi reproductive nu au origini comune. Ele s-au născut din judecăţi diferite, chiar opuse.

În momentul în care Biserica s-a încăpăţânat să accepte separarea între sexualitate şi procreare, ea a devenit în ochii lumii contemporane cea mai mare adversară a drepturilor femeilor, drepturi care se identifică tot mai mult în ultimii ani cu drepturile reproductive. Faptul că Biserica depune eforturi considerabile pentru instruirea femeilor şi pentru apărarea demnităţii acestora, nu este suficient pentru a contrabalansa imaginea Bisericii care îşi păstrează ferm poziţia de NU faţă de avort, care deja este considerat dreptul feminist prin excelenţă.

Iată însă o imagine justă a campaniilor pentru controlul naşterilor - campanie asociată cu dreptul reproductiv al femeii - în ţările din lumea a treia: în loc să se ofere femeilor oportunităţi de liberă alegere şi de emancipare, acestea, femeile, dar mai ales corpurile lor, în urma intervenţiilor contraceptive, devin banale obiecte lipsite de orice fel de drepturi sau demnitate. Într-un interviu acordat publicaţiei New York Times, medicul responsabil cu programul de sterilizare din Bombay declara: „Dacă au fost unele excese, nu mă condamnaţi. Trebuie să-l consideraţi ca pe un război… vă place sau nu, mai sunt şi morţi.”

De fapt, drepturile reproductive sunt, în mare măsură, un instrument confortabil în mâinile organismelor politice pentru a planifica creşterea demografică. În acelaşi timp însă, în lumea occidentală, infertilitatea cuplurilor devine o problemă care aduce în prim-plan o nouă formă de manipulare. După ce sexualitatea şi procrearea au fost separate, datorită noilor tehnologii ale reproducerii, se promovează şi separarea între procreare şi corpul matern (vezi FIV)!

Aşadar, lucrurile s-au schimbat. Faptul că Biserica se ambiţionează să apere viaţa umană, demnitatea individului care pare că devine doar un instrument, dar şi naturaleţea procreaţiei, face ca atacurile împotriva Bisericii Catolice să devină tot mai severe, într-un climat european de globalizare laicistă.

Pentru a înţelege mai uşor cum drepturile femeilor au devenit laitmotiv al politicilor antinataliste şi care s-au metamorfozat într-un mod stilat în drepturi reproductive, vă voi aminti de politica copilului unic în Republica Populară Chineză, politică abandonată astăzi în mod oficial. Articolul 49 al Constituţiei chineze obliga perechile căsătorite la planificare familială. Pentru a se putea căsători şi avea copii, era necesar permisul administraţiei care se acorda doar pentru prima sarcină. După prima naştere, femeii i se impunea implantarea unui IUD (Intra Uterine Device), iar dacă rămânea din nou însărcinată, era constrânsă să avorteze. Iată şi alte tipuri de sancţiuni aplicate celor care încălcau Articolul 49: amenzi, închisoare, sterilizări forţate, izolare socială completă, abandonarea copiilor în orfelinate şi uneori chiar uciderea nou-născuţilor.

Astăzi aceste fapte sunt suficient de cunoscute. Mai puţin cunoscută este complicitatea UNFPA (United Nations for Population Fund), care este o agenţie creată de ONU în 1969. Aceasta a finanţat politica coercitivă chineză, a colaborat cu aceasta, oferindu-şi propriile competenţe, iar cel mai rău lucru care i se poate imputa este faptul că nu a denunţat responsabilii acestei mari încălcări a drepturilor omului, ba chiar i-a acoperit cât a fost posibil! Pe site-ul unfpa.ro veţi găsi definiţia acestei agenţii internaţionale care „promovează dreptul la viaţă al fiecărui om” mai puţin - aş adăuga eu - al copiilor nenăscuţi din ţările considerate de lumea a doua sau a treia! Fiind presată de Statele Unite, UNFPA a întrerupt între anii 1994 şi 1998 subvenţiile către China; iar în 2002, SUA chiar au suspendat finanţarea către această agenţie.

O altă grijă a ONU este aceea de a promova un nou lexic care să ascundă, să cenzureze şi apoi să înlocuiască scopurile şi conceptele percepute ca fiind negative, cu unele considerate pozitive. Iată şi câteva exemple în acest sens: avortul nu mai este numit înrerupere voluntară a sarcinii, ci reglare menstruală (!); cu aceeaşi abilitate lingvistică, UNFPA a redenumit kit-ul de întrerupere a sarcinii - distribuit în taberele de refugiaţi - cu kit de urgenţă pentru sănătatea reproductivă; metodele abortive au devenit şi ele metode contraceptive; iar ziua de după (începutul conceperii, a se înţelege) este mai nou numită contracepţie de urgenţă.

Aşa cum deja am precizat, separarea dintre sex şi procreaţie se adânceşte tot mai mult, devenind o separare între procreaţie şi corpul femeii, şi riscând astfel să se ajungă la distrugerea semnificaţiei maternităţii şi chiar a fiinţei feminine. Dacă acest scenariu prost nu se va realiza, acest fapt se va datora şi capacităţii Bisericii de a rezista presiunilor internaţionale şi de a-şi menţine refuzul categoric în faţa oricărei forme de manipulare a maternităţii; iar imaginea Bisericii, aceea de inamic de temut, cel mai probabil va fi revizuită şi substituită de cea corectă: a unui aliat devotat al femeii.

*Celor care sunt interesaţi de această temă, le recomand: Împotriva creştinismului, ONU şi Uniunea Europeană ca nouă ideologie – Lucetta Scaraffia şi Eugenia Rocella, Editura Presa Universitară Clujeană, 2007.

Floare de Colţ

Floare de Colţ, Floare de Colţ,

Să duci sărutul meu iubitei, dacă vrei şi poţi;

Să îi şopteşti că o iubesc mai mult decât chiar viaţa mea,

Dar şi că lângă ea să stau, tot restul zilelor aş vrea!

Spune-i că pe petale-ţi eu buzele mi-am pus,

Că-n timpul când ea e departe, sufăr nespus,

Că aş vrea fruntea să-mi mângâie cu buzele ei dulci

Şi că-mi doresc, în noapte, să-mi tulbure visele-adânci.

Pentru osteneală, Nobleţe Albă, eu îţi mulţumesc,

Dar nu vreau să închei, vreau încă să-ţi cerşesc

Să-i mai şopteşti, floare-ocrotită, dacă vrei şi dacă poţi,

Că am aflat – ea e Prinţesa voastră… a florilor de colţ!

Liturghia Euharistică

Aşa cum insinuam în materialul precedent, adică doar la nenumăratele dvs. insistenţe (a se vedea numărul mare de comentarii la postarea anterioară), voi continua, tot după umila-mi pricepere, şirul consideraţiilor simbolistice ale celebrării euharistice de rit bizantin.

Ajunsesem, aşadar, la începutul Liturghiei Euharistice, acest moment fiind marcat de Imnul Heruvimic. Acesta, ne îndeamnă ca de acum să fim mai atenţi, lepădând grijile cotidiene, pentru a-l putea primi pe Împăratul tuturor prin Sfânta Împărtăşanie. Vohodul cel mare, adică ducerea cinstitelor daruri de la masa proscomidiei (din stânga Altarului), pe Sfânta Masă simbolizează drumul Mântuitorului din Betania în Ierusalim, atunci când poporul îi aducea Domnului cântări de laudă ca unui împărat. Depunerea darurilor pa Masa Altarului ne aminteşte de foişorul Cinei celei de Taină din Ierusalim; însă mai târziu, pe parcursul desfăşurării Sfintei Liturghii, acestui gest liturgic i se vor atribui şi alte semnificaţii: înălţarea pe cruce, îngroparea, învierea şi înălţarea la ceruri. Sfânta Masă, prin poziţionarea ei în mijlocul Altarului, simbolizând cerul şi pământul care se unesc pentru jertfa ce urmează să fie înfăptuită.

Acoperământul cel mare sau Aerul care este aşezat de preot peste Disc şi Potir ţine locul pietrei cu care Iosif din Arimatea a pecetluit mormântul, însă înainte de aceasta, Aerul pus peste Sfintele Vase redă atmosfera întunecată a nopţii în care Isus Hristos a fost trădat. În timpul Crezului, acest acoperământ va fi fluturat deasupra darurilor pentru a mărturisi adierea blândă sau trecerea Spiritului.

Voi sări peste ectenia şi dialogul preotului cu credincioşii înainte de rostirea Crezului, amintind doar de practica Bisericii primare de a-i invita pe catehumeni (cei nebotezaţi) să iasă afară şi de a le închide uşile acestora la îndemnul: Uşile, uşile!... Aşadar, nu puteau să fie prezenţi în faţa misterului care urma, decât cei credincioşi, cei care deja erau parte integrantă din comuniunea ecleziastică.

„Darul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit…” reprezintă darurile sfintei Treimi prefigurate de vizita făcută de cei trei îngeri lui Avram, la stejarul de la Mamvri. Îndemnul „Sus să avem inimile!” semnifică înălţarea inimilor pentru a putea înţelege taina care va urma şi pentru a ne ridica acolo de unde am coborât; înălţarea inimilor pentru a fi în acord cu Inima lui Dumnezeu.

Urmează apoi momentul culminant al întregii celebrări euharistice. După „Luaţi, mâncaţi…” şi „Beţi dintru acesta toţi…” este invocată puterea Sfântului Spirit pentru ca darurile oferite să fie consacrate, adică să se prefacă în chiar Trupul şi Sângele lui Hristos, care mai apoi să fie primite spre mântuire. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem…” înseamnă că cele care ne-au fost transmise prin Sfinţii Apostoli (adică Trupul şi Sângele celui care a hotărât: „Aceasta să o faceţi spre amintirea mea”), pe acelea le aducem pentru salvarea noastră.

„Mai ales pentru Preasfânta…” pentru că se cuvine ca noi să o lăudăm pe Doamna a toate şi să întărim cuvintele îngerului care i-a rostit: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har…” În acest moment Biserica este adunată în jurul sfintei Fecioare Maria.

După rugăciunea Tatăl nostru, în timp ce rosteşte cuvintele „Sfintele Sfinţilor!”, preotul înalţă Sfântul Trup de pe Disc, gest liturgic care simbolizează înălţarea Domnului pe cruce, moartea pe ea, dar şi însăşi învierea sa. Chiar dacă în acest moment preotul împarte Sfântul Trup, totuşi acesta rămâne neîmpărţit şi netăiat în bucăţi, în fiecare părticică din cele tăiate aflându-se acelaşi Dumnezeu-om întreg. Apa caldă care este turnată în Potir aminteşte de cele două elemente (apa şi sângele) pline de căldură care s-au scurs din coasta împunsă a Mântuitorului.

Împărtăşirea preotului (preoţilor) închipuie împărtăşirea Apostolilor înainte de patimă, la Cina cea de Taină. Însă îndemnul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” îi face şi pe credincioşi responsabili în momentul apropierii de Sfântul Sacrament. Mai ales, fără credinţă nu putem dobândi nimic din cele care ne sunt necesare mântuirii. Cei care se cuminecă sunt datori apoi să stea cu cugetul, sau cu mintea dreaptă, ca astfel să poată mulţumi pentru onoarea de a gusta din Sfintele Taine.

Rugăciunea amvonului (cea rostită înaintea sfârşitului celebrării de preot) este, de fapt, recapitularea în ordine a cererilor şi rugăciunilor făcute în taină de către preot în timpul Sfintei Liturghii.

În încheiere amintesc şi de Anaforă, pâinea binecuvântată de către preot, care a rămas din cea adusă ca dar la Altar. Din această pâine primită înainte de începutul celebrării, în timpul Proscomidiei, preotul scoate părticelele necesare şi Agneţul (partea care va deveni Trupul Domnului). Restul de pâine (anafora) este oferită credincioşilor ca un contradar şi simbolizează trupul Sfintei Fecioare.

Liturghia Cuvântului - Consideraţii simbolistice

Adeseori, în discuţiile pe care le am cu prietenii, încercăm să desluşim simbolurile Sfintei Liturghii, izvorul harului şi al sfinţeniei şi centrul cultului creştin. Prin desfăşurarea ritualului său încărcat de momente simbolice profunde, Sfânta Liturghie ne ilustrează viaţa şi activitatea Mântuitorului, creându-se astfel mediul favorabil apropierii de Dumnezeu şi făcându-ne să trăim realitatea prezenţei domnului Isus Hristos la fiecare participare euharistică. Iată de ce participarea la Liturghie a devenit datoria fundamentală a oricărui creştin, membru deplin al Bisericii.

Plecând deci de la acest fapt, mă voi strădui să prezint, fără pretenţia de a fi un specialist în liturgică, semnificaţia simbolică a unor acte de cult sau părţi pe care le remarcăm în desfăşurarea ritualului Sfintei Liturghii. Până la dispariţia catehumenatului (secolul al VI-lea), explicarea Sfintelor Sacramente şi a cultului, în general, s-a făcut prin cateheze, necesare celor care trebuiau să primească Botezul (catehumeni) pentru a deveni creştini. Astăzi, foarte puţini creştini care au fost botezaţi în prima parte a vieţii se mai întorc la Biserică pentru a-şi însuşi catehezele necesare cunoaşterii vieţii şi moralei creştine. Pentru aceştia, dar mai ales pentru cei care după primirea botezului au uitat să mai intre în casa Tatălui îndurător, este nevoie de un profund proces de (re)catehizare.

Să revenim la tema anunţată… În debutul Sfintei Liturghii, îl auzim pe preot rostind: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit…”, cuvinte prin care îl preamărim pe Dumnezeul cel care ni s-a descoperit ca fiind întreit în persoane. Acestei doxologii, creştinii îi răspund: „Amin!” care înseamnă: cu adevărat sau aşa să fie. Apoi este recitată Ectenia mare sau a păcii: „Cu pace Domnului să ne rugăm…”, cea care cuprinde intenţiile de rugăciune ale Bisericii, intenţii cărora credincioşii le răspund cu enunţul: „Doamne îndură-te către noi” sau „Doamne miluieşte-ne”.

Urmează citirea Antifoanelor, fragmente extrase (mai ales) din Vechiul Testament care simbolizează prezicerile profeţilor despre Mesia şi între care sunt rostite Ecteniile mici: „Iară şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”. Adică:  mereu, mereu (fără răgaz), cu mintea liniştită, să ne rugăm Domnului. În timpul celui de-al treilea antifon (duminica se citesc Fericirile), preotul face Vohodul cel mic, ieşind în procesiune cu Evanghelia din Altar până în mijlocul Naosului, apoi întorcându-se şi reaşezându-o pe Sfânta Masă. Această ieşire simbolizează începerea activităţii publice a Mântuitorului prin propovăduirea evangheliei sau ieşirea Domnului la propovăduire. Sau am putea spune că în timpul Sfintei Liturghii, Hristos, prin cuvântul evangheliei Sale, este descoperit de către credincioşi.

Trisaghionul, sau imnul „Sfinte Dumnezeule…” înfăţişează cele trei persoane ale dumnezeirii astfel: Sfinte Dumnezeule – Tatăl, Sfinte tare – Fiul şi Cuvântul, Sfinte fără de moarte – Sfântul Spirit, cel de viaţă făcător şi care se revarsă peste fiii Bisericii şi se îndură către ei făcându-i nemuritori prin Botez. Însă cele trei formule ale cuvântului Sfinte, se potrivesc toate şi fiecărei persoane a Sfintei Treimi, pentru că oricare dintre acestea este şi sfântă, şi tare, şi fără de moarte.

După Trisaghion se citeşte Apostolul, adică un pasaj din Faptele Apostolilor sau din Epistolele neotestamentare. Acest moment simbolizează alegerea Apostolilor, consacrarea lor (investirea cu putere divină) şi răspândirea învăţăturii (seminţei) primite pe cuprinsul întregului mapamond. Cântarea Aliluia de după citirea Apostolului este un imn îngeresc care înseamnă laudă sfântă şi întreită adusă de îngeri lui Dumnezeu (Al – Tatăl, Il – Fiul şi Uia – Sfântul Spirit). În timpul acestei cântări preotul face Cădirea prin mişcarea continuă a cădelniţei. Tămâia simbolizează umanitatea lui Isus Hristos, iar focul, dumnezeirea. Fumul binemirositor simbolizează harul şi mireasma revărsate de Sfântul Spirit.

Citirea Sfintei Evanghelii (ca şi cea precedentă, a Apostolului) dezvăluie taina cuvântului încredinţat Bisericii. Citirea pericopelor evanghelice în cadrul Sfintei Liturghii reprezintă dorinţa primilor creştini de a păstra nealterat cuvântul Mântuitorului. Evanghelie înseamnă venirea Fiului lui Dumnezeu; dar mai înseamnă şi vestea cea bună, faptul că Dumnezeu ni s-a revelat în mod vizibil şi ne-a vorbit direct, gură către gură. Prin Liturghia Cuvântului ni se oferă prima hrană a sufletului, adică suntem iniţiaţi pentru a putea descoperi adevărata hrană care ne este pregătită: cuminecarea cu Trupul şi Sângele.

După citirea Sfintei Evanghelii urmează Predica rostită de preot şi apoi o succesiune de cereri (ectenii) care simbolizează învăţătura Mântuitorului Hristos din timpul celor trei ani de activitate publică. Printre aceste cereri, înainte de Imnul Heruvimic, preotul rosteşte în taină o rugăciune în care imploră curăţirea şi iertarea de păcate pentru a ne apropia „nevinovaţi şi fără de osândă” de Sfintele Taine. Aici se termină prima parte a celebrării euharistice, cea numită Liturghia Cuvântului; cântarea „Noi, care pe Heruvimi…” marcând începutul celei de-a doua mari părţi, Liturghia Euharistică, de al cărei conţinut simbolic vom încerca să ne apropiem într-o postare viitoare, bineînţeles numai la îndemnul şi cu îngăduinţa dumneavoastră.

Avortul sau criza simțului moral

În sâmbăta aceasta, la ora 10.00, în biserica Parohiei Române Unite cu Roma din Râmnicu Vâlcea, se vor celebra Sfânta Liturghie şi apoi Parastasul care vor fi făcute mai ales pentru a ne aminti de pruncii ucişi nenăscuţi (avortaţi). În cele ce urmează, voi face referire la acest flagel moral care pare acceptat fără prea mari critici de lumea emancipată în care şi noi trăim.

De altfel, trăind într-o societate de sorginte creştină, ar fi trebuit să ne fie la îndemână să respectăm cel puţin preceptele divine esenţiale, printre care se numără şi ce a de-a cincea poruncă: „Să nu ucizi!” (Ieşirea XX, 13). Însă realitatea este următoarea: fenomenul numit avort este extrem de răspândit, foarte multe persoane apelând la acest delict care se împotriveşte vieţii. O realitate tristă, agravată parcă de terminologia neclară care încearcă să micşoreze gravitatea acestei fapte folosind termeni precum „întreruperea sarcinii” în loc de „avort” sau „embrion” şi „făt” în loc de „copil” sau de „prunc”.

Acceptarea avortului în mentalitatea actuală, dar şi în legislaţie, este dovada unei crize a simţului moral (criză mult mai primejdioasă decât cea aşa-zisă financiară) deoarece suntem puşi în imposibilitatea de a discerne binele de rău, chiar dacă aici discutăm despre dreptul fundamental la viaţă. Avortul este cu siguranţă acel delict care defineşte nivelul josnic la care a ajuns etica lumii moderne.

Cuvântul avort derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi, deci, înseamnă a muri. Însă aşa cum ştim cu toţii, moartea este fie un fapt, fie un act. Despre fapt putem vorbi atunci când avem de-a face cu un avort involuntar, neprovocat şi neprevăzut, atunci când acesta este o întâmplare profund regretabilă. Însă atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act; iar în această situaţie, Biserica nu vede simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi.

Oricât de multe definiţii ar încerca susţinătorii acestui tip odios de crimă, avortul rămâne uciderea directă şi deliberată a unui copil în faza iniţială a vieţii sale, fază încadrată între fecundaţie şi naştere. Definiţii precum „întreruperea cursului normal al sarcinii prin eliminarea produsului de concepţie mort mai mic de 1000 de grame”, nu fac altceva decât să ascundă sub preş mizeria de care putem da dovadă, crima comisă împotriva unei fiinţe umane lipsite de ajutor, împotriva unui copil care nu se poate apăra singur. Substituirea cuvintelor „viaţă” şi „copil” cu „sarcină” şi „produs de concepţie”, din definiţia de mai sus, nu face altceva decât să încurajeze dispreţul umanoizilor pentru viaţă şi să transforme sânul matern din „leagăn al vieţii” în „mormânt”, aşa cum remarca Clement Alexandrinul († 215).

Dacă pretindem că iubim adevărul, suntem datori să transmitem mai departe că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că avortul este o crimă. Dacă Dumnezeu hotărăşte ca un copil să se nască, atunci înseamnă că îi va purta de grijă şi în continuare. Iar în momentul în care Dumnezeu ne dăruieşte un copil, suntem datori să spunem şi noi da vieţii, aşa cum şi mamele noastre au spus da, necondiţionat, atunci când ne-au născut.

Inaugurarea platformei cultural-educative a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU)

Unul dintre obiectivele majore ale Reformei catolice iniţiată la Conciliul de la Trento (1545-1563) era crearea seminariilor diecezane. Pe ele trebuia să se sprijine procesul de promovare şi impunere pe scară largă a unui nou tip de preot, văzut drept cheia de boltă a întregii mişcări de revitalizare şi de transformare a Bisericii. Seminarul posttridentin avea menirea de a asigura un cadru unitar de instruire metodică a viitorilor preoţi; un cadru apt să le ofere acestora o pregătire teologico-liturgico-canonică standardizată care să le cultive un model de comportament social şi care să-i responsabilizeze în legătură cu datoriile lor pastorale. O astfel de instituţie s-a dorit a fi şi cea creată la Blaj în 1754, deoarece inaugurarea şcolilor din Blaj a reprezentat nu numai un simplu eveniment istoric, ci a devenit punctul de plecare în maturizarea intelectualităţii transilvănene şi nu numai a acesteia.

În mod general, şcoala catolică este văzută drept unul dintre instrumentele prin care Biserica îşi realizează menirea ei de învăţare şi formare a tinerilor atât prin educatorilor săi, dar şi cu sprijinul părinţilor şi al comunităţii bisericeşti. Având scopuri precise, şcolile catolice se adresează unor destinatari care nu sunt neapărat de confesiune catolică, iar acest fapt poate fi verificat în istoria şcolilor greco-catolice din Transilvania care, în decursul anilor, au găzduit şi format şi viitori clerici de confesiune ortodoxă.

Influenţat în mod cert de spiritul tridentin, Sinodul convocat de Atanasie Anghel în 8 iunie 1702 a hotărât înfiinţarea la Alba Iulia a unor şcoli româneşti şi, totodată, ca cei mai înzestraţi cinci tineri să fie trimiţi la şcolile mari din Viena, Tyrnau (Târnavia) şi Roma. Tot la acest Sinod s-a hotărât tipărirea mai multor cărţi şi s-a discutat problema scutirii preoţilor de dijme, scutire pe care nobilii protestanţi nu o respectau.

Sinodul din iunie 1702 a rămas în istorie prin faptul că a marcat începutul acelui ambiţios program de educaţie care se va suprapune istoriei Bisericii Unite. Spunem aceasta pentru că în acest sinod s-a lansat proiectul unei şcoli româneşti la Alba Iulia, s-a cerut repunerea în funcţiune a tipografiei pentru reeditarea de catehisme şi abecedare româneşti şi tot la acest sinod, aşa cum deja am amintit, s-a hotărât pentru prima dată ca tinerii români să fie trimişi la studii mai înalte, la şcolile catolice de la Viena, Tyrnau şi Roma.

Fără îndoială, aceste iniţiative au aparţinut iezuiţilor care de altfel erau organizatori ai învăţământului catolic, iar unul dintre principiile activităţii lor era chiar răspândirea şi consolidarea catolicismului prin şcoală. De altfel, un rol de seamă în propagarea Unirii şi în formarea intelectualităţii româneşti l-a avut Colegiul iezuit din Cluj, instituţie cu rang universitar care avea facultăţi de filozofie şi de teologie. În 1703, acest colegiu era frecventat de 45 de elevi români. Printre cei care au fost şcoliţi în acest colegiu îi putem enumera pe viitorii episcopi uniţi: Ioan Giurgiu Pataki, Ioan Inocenţiu Micu Klein, Petru Pavel Aaron, Athanasie Rednic şi pe Grigore Maior.

Hotărârea unui alt sinod, cel din 1728, care interzicea tinerilor uniţi să studieze în şcolile ereticilor şi ale schismaticilor a constituit un pas în plus al trecerii la un învăţământ autohton organizat. Această decizie a fost luată datorită faptului că din 22 februarie 1704, la Tyrnau funcţiona un Colegiu unit deschis de Leopold I, loc în care puteau studia şi românii uniţi. Mai mult, la 20 iunie 1705, rectorul colegiului grec din Roma i-a scris cardinalului Kollonich că poate primi gratuit tineri, trebuind asigurate numai cheltuielile de călătorie. Amintim aici şi faptul că bula papală de numire a episcopului Pataki în fruntea Bisericii Unite din Transilvania, îi impunea acestuia înfiinţarea unui seminar teologic.

Cucerirea Transilvaniei de către austrieci a facilitat şi deschiderea de şcoli catolice care s-au adăugat celor protestante deja existente şi unde au putut fi primiţi şi tinerii români. Dintre acesta, putem menţiona Liceul catolic din Sibiu, Colegiul şi Seminarul din Alba Iulia şi Seminarul Sfântul Iosif din Cluj. Chiar dacă înfiinţarea de şcoli româneşti a întârziat o jumătate de secol după Unire, românii au putut studia în colegiile latine încă de la deschiderea acestora. Cea mai reprezentativă şcoală catolică a vremii a fost, cu siguranţă, Colegiul iezuit Sfântul Iosif din Cluj care avea 140 de locuri şi în care elementul românesc a fost, se pare, pe parcursul secolului al XVIII-lea destul de numeros.

După toţi aceşti ani de aşteptare a formării învăţământului românesc, deschiderea şcolilor din Blaj, anunţată la 11 octombrie 1754 de către episcopul Petru Pavel Aaron, a însemnat cu siguranţă cel mai important eveniment al secolului al XVIII-lea în vederea emancipării românilor de pretutindeni. Probabil, inspiraţi de modelul colegiilor iezuite, primii patru profesori ai şcolii blăjene au fost şi ei călugări: Silvestru Caliani şi Grigore Maior (ambii au studiat la Roma), Gherontie Cotorea (a studiat la Tyrnau) şi Athanasie Rednic (cu studii la Viena).

„Ratio educationis totisque rei litterariae regnum Hungariae et provincias eidem adnexas”, programul masiv cu privire la treptele de învăţământ din Ungaria şi părţile anexe a fost rodul unei gândiri colective şi a avut la bază principii pedagogice germane şi latine. Acest program, căruia îi era subordonată şi Transilvania, era structurat în trei capitole: primul capitol reglementa administraţia şcolară şi stabilea sursele care asigurau baza materială a învăţământului, al doilea conţinea programul analitic pe cicluri de studii şi dispoziţii metodice, iar ultimul dezvolta chestiunea regulamentelor şcolare. Printre meritele programului Ratio educationis se numărau şi tutela clară a statului asupra întregii reţele şcolare, laicizarea procesului educaţional, cultivarea limbilor naţionale în nivelul primar, dar şi preluarea unor aspecte moderne din pedagogiile altor ordine catolice decât cel iezuit (cu precădere de la piarişti) şi chiar din pedagogia protestantă. Acest document şcolar atât de bine gândit şi atât de îndrăgit de către Maria Tereza a continuat să fie aplicat şi în timpul reformelor mult mai spectaculoase iniţiate de către Iosif al II-lea.

Există dovezi care atestă faptul că acest act a avut o influenţă majoră şi în spaţiul transilvănean însă, asupra acestei probleme istoricii nu s-au aplecat, deocamdată, cu suficientă atenţie. Oricum, noul document a avut o mare influenţă în restaurarea activităţii didactice a gimnaziilor catolice transilvănene, resimţindu-se, implicit, şi în funcţionarea şcolii blăjene, nevoită să renunţe – măcar parţial – la scolastica promovată de  mai vechiul Ratio Studiorum.

Merită subliniat faptul că deşi reforma sistemului şcolar din imperiu tindea spre limitarea participării Bisericii în educaţia tinerilor, în Transilvania programul şcolar s-a înscris în panorama imperială de reformare a societăţii româneşti prin Biserica Unită. În paralel cu acest proiect şi reprezentanţii Bisericii transilvănene au simţit necesitatea organizării unui sistem şcolar mai ordonat şi mai complet, fapt concretizat prin crearea complexului şcolar Sfânta Treime din Blaj, instituţie care treptat, prin instruirea tineretului român, va da tonul mişcării naţionale.

Interesul pentru şcoală al BRU, cu siguranţă nu este un caz unic nici în istoria Transilvaniei, nici în cea a Europei. Practic, fiecare Biserică din spaţiul european occidental şi central şi-a avut propriul sistem şcolar. În Transilvania însă, cea care a trebuit să recupereze cel mai mult în planul educaţiei publice a fost, fără îndoială, Biserica Unită. Aportul BRU la educarea românilor este însemnat datorită atât posibilităţilor sale materiale, dar mai ales cadrelor bine pregătite, majoritatea formate în afara Transilvaniei, în diverse centre europene.

Mai poate fi postul un subiect de actualitate?

“Dacă vrei ca rugăciunea ta să fie ascultată, pune-i două aripi, postul şi milostenia” - Sfântul Augustin

Căutând surse de inspiraţie printre predicile referitoare la Postul Mare, am găsit în predica părintelui nigerian Ernest Munachi Ezeogu o istorioară pe care o voi expune mai jos.

O mamă cămilă şi puiul ei vorbeau într-o zi. Puiul întreabă: “Mamă, de ce avem picioare aşa mari cu trei degete?” Mama îi răspunde: “Ca să ne permită să trecem prin nisipul moale din deşert fără să ne scufundăm.” “Şi de ce avem aceste gene lungi şi grele?” “Ca nu cumva să ne intre nisip în ochi în timp ce traversăm deşertul”, răspunde mama cămilă. “Dar mamă, de ce avem aceste cocoaşe pe spate?” Mama îi răspunde puţin impacientată de întrebările puiului: “Le avem ca să păstreze grăsimea când avem drumuri lungi de făcut prin deşert, fără să ne trebuiască apă.” “Aha, am înţeles!”, spune puiul. “Avem picioare mari ca să nu ne scufundăm, gene lungi să nu ne intre nisip în ochi şi cocoaşele ca să păstrăm mai bine apa. Dar mamă, atunci ce căutăm noi în grădina zoologică?” Viaţa modernă, continuă părintele Munachi, ne face să ne simţim uneori ca o cămilă la Zoo. Asemenea personajelor tocmai amintite, avem nevoie uneori să mergem în deşert pentru a descoperi cine suntem cu adevărat. Postul ne invită să intrăm într-o astfel de experienţă a deşertului.

Însă acum, vă voi adresa următoarea întrebare: ce credeţi, mai este postul de actualitate, nu este el doar o rânduială specifică mănăstirilor, greu de suportat de noi ceilalţi?... Probabil că da, în societatea laicizată în care şi noi suntem încorporaţi, postul nu mai pare atât de actual; însă eu am certitudinea că fiecare dintre noi îl poate actualiza în mod propriu. Păi cum, veţi spune, nu însuşi Hristos a decretat: „Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om” (Matei XV, 11), ce mai este de actualizat? Este adevărat, însă tot Mântuitorul ne învaţă să-i urmăm exemplul şi să ne găsim un deşert personal în propriile vieţi pentru ca astfel, să ne putem debarasa de zgomotul cotidian de fond şi, în linişte, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne redescoperi cine suntem cu adevărat.

Parcă mai mult ca niciodată, astăzi există şi moduri greşite de a ţine post. De multe ori această practică este în mod voluntar confundată cu dietele alimentare sau sportive, cu fenomenul social de răzvrătire numit greva foamei, sau cu regimul ţinut pentru a dobândi o siluetă conformă modei contemporane. Care sunt lucrurile care lipsesc tuturor acestor practici, diferenţiindu-le astfel de post?... Credinţa, dragostea, renunţarea la pofte şi mai ales, intenţia de a face toate acestea doar pentru consolidarea relaţiei personale cu Dumnezeu.

Post nu înseamnă să mâncăm mai puţin sau să renunţăm la diverse alimente, apoi gata, ne-am făcut datoria! Post înseamnă să renunţăm la tot ceea ce ne împiedică să consolidăm relaţia cu Domnul. Să postim, spre exemplu, la internet sau la televizor, la alcool sau la tutun, la orice alt viciu sau păcat. Chiar, să renunţăm în acest post la orice fel de păcat, iar apoi, nimeni nu ne va mai putea reproşa faptul că am consumat carne. Păi nu stabilisem mai sus că „ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om”? Chiar aşa, dacă ni se pare greu să renunţăm la carne, putem în schimb să renunţăm la a comite păcate de orice fel! Iar dacă se încumetă cineva să ia această decizie, vreau să fiu primul înştiinţat.

Însă nici abstinenţa de la diversele tipuri de alimente sau de la orice alte plăceri nu înseamnă mare lucru, dacă toate aceste renunţări nu sunt transformate în acte de caritate, în pomană pentru alţii. În post putem, mai mult decât oricând, să-i înapoiem Domnului ceea ce ne-a oferit gratis! Şi totuşi, nici măcar acum, postul nostru nu ar fi întreg. I-ar mai lipsi rugăciunea, întâlnirea intimă şi personală cu Dumnezeu.

Voi reveni la cum să ne însuşim şi la cum putem reactualiza postul fiecare dintre noi. Cu convingerea că nu toţi suntem la fel, nu toţi dispunem de aceeaşi sănătate, vârstă, fizionomie, situaţie materială sau pregătire profesională, îndrăznesc să afirm că nu putem avea toţi aceeaşi unitate de măsură în stabilirea unui îndrumător universal valabil al postului. Nu putem să ne încadrăm toţi, spre exemplu, în norma: „Sunt datori să ţină post copii mai mari de 14 ani şi adulţii care au mai puţin de 60 de ani”. În schimb, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să decidem la ce vom posti, iar pentru aceasta va trebui mai întâi să identificăm care sunt adevăratele obstacole care ne obturează conexiunea cu Dumnezeu.

Înainte însă de a hotărî cum şi la ce puteţi posti, vă recomand să aveţi un colocviu în acest sens cu îndrumătorul dvs. spiritual, dar şi cu membrii familiei dvs. Mântuitorul şi Biserica, mireasa sa, doresc ca renunţările, pomenile şi rugăciunile pe care le vom face în acest post să reprezinte o convertire individuală şi să fie liber alese de fiecare dintre noi, dar nu doresc ca acestea să devină şi nişte capricii personale care să-i afecteze în vreun fel pe cei din jur.

„Când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns. Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Matei VI, 16-18).

Acestea fiind spuse, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să vă urez şi eu, la fel ca părintele Munachi: Bine aţi venit in Post! Bine aţi venit în deşert!

N.B.: Decretul 20/21.05.2009: Postul şi Ajunul în Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

Faptele milei trupeşti

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (fragment din Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi - Matei XXV, 34-36).

Vă par cunoscute cuvintele Mântuitorului de mai sus? Mie da, dar parcă nu ştiu de unde să le iau. Or fi din vreun film premiat, sau dintr-un roman celebru citit în copilărie, ori poate s-a discutat despre acestea pe la vreo televiziune naţională?… Nu, nu cred, la TV se discută lucruri cu mult mai interesante, cum ar fi faptele de corupţie ale foştilor şi actualilor miniştri sau despre palpitanta viaţă a celebrităţilor mioritice. Revin, oare unde am mai auzit eu de chestiunea aceasta cu flămânzii, cu însetaţii şi cu bolnavii?… Aaa, gata, ştiam eu că în copilărie, în fascinanta cărticică de rugăciuni cu coperte negre! Acum mi-am amintit, este vorba despre faptele de milostenie trupească! Sunt şapte, a trebuit să le învăţ la o lecţie de religie. Şi mai erau încă şapte fapte de milostenie sufletească. Acestea din urmă, dacă bine îmi amintesc, sunt mai greu de îndeplinit, deoarece este necesară şi o oarecare vocaţie mai specială, pentru că nu e chiar la îndemâna oricui să-i sfătuiască pe cei care au inima îndoită, spre exemplu. Însă nu despre acestea vreau să vorbim astăzi, ci despre primele, cele de milostenie trupească, credeţi-mă, sunt mai uşor de împlinit!

Păi, să le enumerăm, cu speranţa că poate vom reţine cel puţin 2-3 din ele: a da de mâncare flămânzilor, a da de băut însetaţilor, a primi pe străini, a îmbrăca pe cei goi, a vizita şi îngriji pe cei bolnavi, a-i răscumpăra sau a-i căuta la cei din robie - identic cu textul scripturistic de mai sus! Pardon, mai era una: a îngropa pe cei morţi. Aceasta din urmă a fost adăugată de tradiţia creştină, probabil, pentru ca suma acestora să fie şapte, cifră care denotă milostivirea, pacea, dar mai ales desăvârşirea, perfecţiunea. Şi, pentru a reuşi să înţelegem mai profund importanţa acestei cifre, voi enumera şi alte semnificaţii ale lui şapte, precum: zilele creaţiei, ale săptămânii, treptele cereşti, candelabrul templului, notele muzicale, culorile curcubeului, minunile antichităţii, colinele Romei, chiar şi punctele buburuzei etc.

Voi reveni la faptele milei trupeşti. Ce e cu ele, de ce sunt aşa de importante?... În primul rând pentru că au fost proclamate de însuşi Mântuitorul ca şi criterii ale judecăţii finale; iar mai apoi, pentru că îndeplinirea acestora garantează moştenirea Împărăţiei pregătită de Dumnezeu oamenilor, încă de la Geneză. Iar cei care, în mod cert, vor moşteni această Împărăţie, vedem că sunt cei care-l primesc pe aproapele în totală gratuitate şi îl ajută dezinteresat; adică fără să cheme presa pentru a-şi cumpăra capital de imagine şi fără să aştepte recunoştinţă!

Iată, deci, mijloacele care ne pot oferi paşaportul de cetăţeni ai Împărăţiei, însă care este timpul cel mai potrivit pentru a le folosi? Isus nu ne spune nimic referitor la acesta. Cu siguranţă suntem datori să facem acte de caritate întreaga viaţă. Dacă însă doriţi să descoperiţi una dintre perioadele cele mai favorabile realizării faptelor milei trupeşti, Biserica vă recomandă perioada Postului Mare. În acest post care stă să înceapă, rămâne de datoria fiecăruia dintre noi să decidă din timp - pe lângă abstinenţa de la diverse alimente şi pe lângă rugăciunea mai perseverentă - în ce mod poate veni şi în sprijinul fraţilor mai mici ai Dreptului Judecător.