Pandemie de leproși

Pe cei nouă leproşi din evanghelie îi întâlnim şi astăzi, după 2000 de ani, în pandemie. Mai întâi sunt aceia care se vindecă prin dăruirea medicilor și prin mila lui Dumnezeu, dar care atunci când se întorc acasă sănătoși uită prea repede prin ce au trecut. Însă nu la aceștia, ci la alții vreau să fac referire aici. La creștinii care, profitând de starea lor bună de sănătate sau de forma lor fizică la fel de bună, sfidează măsurile de protecție cerute nu atât de specialiștii virusologi și de autoritățile medicale, cât de bunul simț pe care fiii Tatălui Ceresc se presupune că l-ar avea. În loc să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătatea lor și să profite de aceasta pentru a-i proteja pe cei vulnerabili în fața virusului, ei dau dovadă de o nepăsare și de un egoism comparabil cu cel al celor nouă leproși vindecați și nerecunoscători. Sunt interesați doar de binele personal și de conservarea propriului confort. Noțiunea binelui comun le este necunoscută.

Mă refer deci la acei creștini care au crezut și cred în continuare cu ușurință în tot felul de teorii conspiraționiste, deoarece acestea le alimentează scuza de a nu renunța la confortul propriu. M-am îngrozit să aud astfel de indivizi aclamând cu nonșalanță: Cine e să moară, să moară, viața merge înainte! Dar, în cazul celor plecați dintre noi, mai putem vorbi de mersul vieții? Sau viața celor care au pierdut persoane dragi din cauza coronavirusului mai merge ea înainte la fel? Pot fi acestea cuvinte de consolare pe care să le adresăm celor îndoliați?

Persoanele acestea egoiste au transformat în idoli stilul lor de viață lipsit de orice fel de precauție – cu întâlniri cu sau fără motiv, cu petreceri la fel, cu vacanțe în stațiuni aglomerate – și au uitat că prudența și cumpătarea se numără printre constantele care caracterizează viața creștinului. Oameni care sunt preocupați mai mult de darurile primite, decât de binefăcătorul lor. Aidoma celor nouă leproși nerecunoscători care, când s-au văzut vindecați, au uitat de Dumnezeu și au alergat la idolii pe care îi pierduseră: la caselele lor, la familie și la prieteni. Doar recunoștința îi putea feri de idolatrie pe cei nouă, pentru că ea îl repune pe Dumnezeu pe primul loc în inimile noastre.

Însă această perioadă a scos la iveală și suflete frumoase care, precum samarineanul recunoscător, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate prin altruismul lor, prin faptele lor bune, prin grija și prin respectul arătat celorlalți, în special celor mai vulnerabili în fața acestui virus perfid. Sufletele acestea minunate ne învață că lucrul cel mai important pe care îl avem în viaţă nu este propriul nostru confort, ci însuși Dumnezeu. Iar când Dumnezeu ocupă primul loc în viaţa noastră, abia atunci știm să ne bucurăm deplin şi de toate darurile primite din mâna lui: de sănătate, de familie, de prieteni, de casa pe care o avem, de serviciu şi de toate celelalte bunuri.

Boboteaza. Diverse.

În anii trecuți, de Bobotează, am mers să sfințesc casele doar acolo unde am fost invitat. Puneam pe afișierul de la intrarea în biserică un tabel în care cei care doreau să îi vizitez "cu Boboteaza" se puteau înscrie într-un interval orar. Lăsam timp pentru fiecare vizită. O oră, cel puțin. Și ca să am vreme să ajung dintr-o parte în alta a orașului, dar și ca să pot râmâne la o cafea sau la o prăjitură cu gazdele, acolo unde eram invitat, deci cam peste tot. Și nu vă pot spune cât de frumos este să intri în casa cuiva atunci când ești așteptat, la ora deja stabilită. E frumos și când ne vedem la biserică, să nu mă înțelegeți greșit, dar la fel este și când schimbăm rolurile și bunii prieteni din parohie devin ei amfitrionii întâlnirii. Conversațiile prilejuite cu această ocazie au avut întotdeauna o textură aparte.

Contextul pandemic actual ne-a determinat să renunțăm totuși la mersul cu Boboteaza în acest an, sperând că ne vom putea întâlni pentru sfințirea căminelor cu o altă ocazie. Dacă ne vom imuniza suficient de mulți, poate chiar în Postul Mare. Dar asta nu înseamnă că mâine nu poate veni fiecare dintre credincioși la biserică pentru a-și lua puțină agheasmă mare cu care să își sfințească apoi casa, sau apartamentul, sau garsoniera, după caz. O lumânare aprinsă și o rugăciune rostită sau cântată ne pot ajuta destul de mult în acest sens. Cei mai curajoși pot încerca să cânte troparul Botezului Domnului, iar ceilalți îl pot asculta pe YouTube.

Așadar, să rămânem prudenți și să avem încredere în vremurile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit!

*******

Cineva își începea predica de azi spunând cu inspirație că Boboteaza nu este o sărbătoare folclorică. Și, oare, ne-am întrebat vreodată de ce sărbătorile creștine au devenit folcloristice? Eu sunt convins că s-a ajuns aici din cauza Doreilor din Biserică. Adică din cauza botezaților - clerici și laici - care nu citesc niciodată instrucțiunile de asmablare a credinței, recte Sfânta Scriptură și Magisteriul Bisericii. Și așa ajungem ca, de Bobotează, în loc să vorbim despre Misterul Preasfintei Treimi și despre reînnoirea propriului botez, spre exemplu, să vorbim despre vise cu busuioc sub pernă, despre iordănitul domnișoarelor, despre grăitul animalelor în limbi, despre recuperarea crucilor din apele înghețate sau despre thrillere cu cisterne.

Vremuri

Vă vine să credeți că nu mai târziu de acum un an scriam în aceeași foaie despre frenezia Crăciunului și despre specificul mercantil-consumerist nespecific acestei sărbători? Între timp se pare că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Și dacă se mai îndoia cineva de faptul că Dumnezeu se folosește chiar și de situațiile cele mai puțin plăcute – precum această pandemie Covid-19 – în desfășurarea lucrării sale mântuitoare, quod erat demonstrandum... Însă nu trebuie să ne gândim acum că Dumnezeu face sau că permite să fie făcute experimente pe noi. Nicidecum! Spuneam și cu altă ocazie că nu suntem cobai, ci colaboratori în planul pe care Dumnezeu îl are cu noi și cu lumea. Unicul motiv pentru care Mântuitorul a dat Paradisul pe disconfortul peșterii din Betleem a fost dorința sa dumnezeiască de a ne salva de robia și de osânda păcatului. Dar pentru ca aceasta să ni se întâmple, pentru a ne ridica la demnitatea de fii bine crescuți ai Tatălui Ceresc și pentru a ajunge la această cunoștință, trebuie să renunțăm măcar uneori la huzurul vieților noastre și să acceptăm cu curaj încercările de orice fel.

Știm deja că viața de fiu al Tatălui Ceresc presupune și vremuri de sacrificiu, de renunțare, și de acceptare a acestor situații. De aceea tot repetăm: “Facă-se voia ta!”. Altfel, dacă ar fi doar după voia noastră, nu am reuși în veci să ne depășim statutul de fii risipitori a tot ceea ce ne aparține și a ceea ce nu ne aparține. Desigur, în contextul molimei  prin care trecem, unii preferă acest statut și nu sunt dispuși să renunțe la absolut nicio cucerire a lumii contemporane. Însă există printre noi și acei fericiți care văd în acest context o oportunitate, o șansă în plus de a face voia lui Dumnezeu prin slujirea celor mai mici dintre frații și surorile noastre. Acei oameni făcători de bine care transformă slujirea și renunțările lor într-un memorial adus zi de zi întrupării sfinte a Mântuitorului. Și aici nu îi aduc în discuție doar pe cei care m-au ajutat să trec prin perioada de infectare cu coronavirus, ci pe toți cei care cu prudență îi cercetează pe cei bolnavi și pe cei afectați de această pandemie. Dacă nu aș fi fost eu însumi bolnav, dacă nu aș fi trecut prin această încercare, probabil că nu aș fi știut că trăiesc înconjurat de atâtea suflete alese. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dintre acești îngeri în trup uman și pentru exemplul lor. 

Desigur, fiecare credincios va putea descoperi, dacă nu a făcut-o deja, și alte exemple în care Dumnezeu se folosește chiar și de situațiile incomode pentru a ne descoperi intenția sa sfântă. De pildă, e foarte probabil ca acest Crăciun al anului 2020 – în care suntem nevoiți să evităm aglomerațiile din târgurile tematice și din centrele comerciale, să renunțăm la petrecerile cu sau fără motiv și să fim mai cumpătați decât am fi fost – să fie unul mai apropiat de evenimentele petrecute acum mai bine de două milenii în Palestina. La fel, e foarte probabil ca o masă pregătită cu decență de această dată și o lumânare aprinsă lângă o icoană a Sfintei Fecioare cu Pruncul, în sfânta zi a Nașterii Domnului, să ne descopere mai multe despre hotărârea lui Dumnezeu de a se face om, decât o masă opulentă și decât pandemia de leduri aprinse pe fațadele clădirilor. Iată, încă o dată, cu ce lucruri deosebite putem rămâne după aceste vremuri neobișnuite pe care le trăim. Dacă în schimb vom alege doar să ne lamentăm sau să așteptăm cu pasivitate încetarea pandemiei, nu vom putea fi demni nici de vremurile viitoare pe care Dumnezeu ni le-a pregătit. Așadar, pentru ca tot ce ni s-a întâmplat în acest an să nu fi fost în zadar, să învățăm temeinic lecția predată de Isus Domnul în grota din Betleem, aceea a renunțării și a asumării în totalitate a voinței dumnezeiești.

Are neobrăzarea limite?

16 decembrie 1989, Timișoara - începutul sfârșitului dictaturii din România. Însă, pentru unii conaționali, amintirea evenimentelor din acel decembrie însângerat este doar un motiv pentru a deplânge soarta totalitarist-comunismului românesc.

Cum poți să spui că Ceaușescu și nomenclatura bolșevică au făcut și au dres baraje, case pentru poporime, transfăgărășane, magistrale și canale? Ce, le-au făcut ei că și-au topit robinetele de aur din vilele de protocol sau că și-au golit conturile în valută pentru asta? Toate acestea au fost făcute din proprietățile naționalizate - materiale și intelectuale - ale celor mai silitori și mai competenți dintre români.

Motorașele și tractorașele plânse azi cu lacrimi de crocodil au fost făcute cumva de neamurile grozeștilor, paukerițelor, dejilor și ale ceaușeștilor? Sau de voluntarii involuntari cu cravate roșii și cu berete muncitorești? Și dacă da, atunci cercetătorilor și inginerilor deținuți în lagărul de exterminare numit RSR ce li se mai datorează?

Cică în anii "80 ar fi plătit tovarășu' toată datoria externă a țării. Păi, cine a platit-o, tovarăși, Ceaușescu și acoliții lui sau nefericiții captivi ai bolșevismului?

Și cine a îndurat frigul din case iarna, cui i-a curs apa caldă rece, cui i s-a stricat laptele în frigiderele fără curent electric, cine își înmuia în aburi pâinea tare adusă în saci de rafie de la București, cine a primit ștrampi în loc de izmene cadou de la Moș Gerilă, cine considera adidașii de porc drept delicatesă de anul nou? Hai, lămuriți-ne, cine?

Cine asculta radioul ascuns sub pernă? Cine se uita peste umeri înainte de a intra în casele transformate în biserici clandestine? Și cine și-a plâns morții morți fără lumină?

Când nostalgicii epocii de aur văd comunismul în pagode dezgustătoare și în defilări megalomane, alții - bieții de ei - îl văd în orfelinate mizere și în cimitire fără cruci.

Cum să vă urcați pe mormintele inocenților, doar pentru a atinge cu pumnii strânși soarele socialiștilor? Cum să fiți nostalgici după suferința celorlalți, doar pentru că vouă v-a priit atunci? Și care e limita neobrăzării voastre?

 

O dragoste discretă

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când vine 1 decembrie și văd puzderia de tricoloruri postate pe te miri unde de fel de fel de inși patriotarzi, mi se strânge stomacul. Românaș, degeaba îți flutură tricolorul pe mașină, dacă tocmai ți-ai aruncat scrumul și chiștocul pe geam. Fiu de dac, degeaba ți-ai pus ramă cu cele trei culori ancestrale la poza de profil, dacă ai dat sau dacă ai primit vreodată șpagă. Nu în steagul arborat și în simboluri constă patriotismul, ci în fapte.

Vrei să fii patriot cu adevărat? Atunci, nu lăsa gunoi în urma ta, nu scrijeli ziduri și nici inimi, nu-ți bate joc de oameni, nu distruge creația lui Dumnezeu, nu-ți lovi copiii sau soția, nu răni pe nimeni în niciun fel, nu minți, nu înșela, nu te răzbuna, nu urî minoritățile etnice sau religioase și nici majoritățile, nu distribui postări xenofobe sau șoviniste, nu fura, nu fi trompeta politicienilor imorali și - oricât de neobișnuit ți s-ar părea - oprește-te, nu-i mai vota!

Îndepărtează-te de orice fel de ideologie mieroasă, fii decent ca bunicii din icoanele alb-negru, fii roditor ca pământul care ne hrănește, fii frumos ca cerul înstelat pe care îl privim lângă sufletul pereche, fii senin ca râsul pruncilor, fii disponibil tuturor ca potecile care străbat pădurile și munții, asumă-ți identitatea creștin-europeană pentru care s-au străduit corifeii și roagă-te pentru România, fie că ești creștin, mozaic, musulman sau chiar agnostic.

*******

"Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta. " - Corneliu Coposu.

Sfântul Andrei. Dobrogeanul?

Apostolul lui Hristos? Pozitiv. 

Întâiul chemat? Pozitiv.

Mare mijlocitor al creștinilor? Pozitiv.

Și al românilor? Pozitiv.

Creștinătorul românilor? Negativ.

Argumente în acest sens? Nenumărate.

Totuși, voi număra cu pertinență câteva.

Nu există nicio dovadă istorică verificată care să confirme apostolatul Sfântului Andrei în Sciția Mică. Dar chiar niciuna.

În primul secol după Hristos, Dobrogea făcea parte din Imperiul Roman, din Provincia Moesia Inferior mai exact, iar dacă Andrei ar fi trecut pe acolo - incognito, fără să ne fi lăsat vreo urmă istorică, repet -, ar fi găsit o civililizație greco-romană, nicidecum una protoromânească. Remember: Tomis, Histria, Callatis etc.

Origene și Eusebiu de Cezarea, în scrierile lor din secolul al III-lea, vorbesc de apostolatul lui Andrei printre sciți, deci despre populația din Sciția Mare, cea localizată în nordul Mării Negre. Iar a considera ca apostolul a inclus în periplul său misionar și Sciția Minor, adică Dobrogea, e doar dovada unei ipoteze populiste forțate.

Traian a cucerit Dacia la vreo 50 de ani după moartea Sfântului Andrei în Patras, Grecia, deci nici multiseculara simbioză daco-romană nu ne poate ajuta în susținerea acestei ipoteze grosolane.

Dobrogea a fost inclusă doar pentru câțiva ani în teritoriul Țării Românești, abia în Evul Mediu, secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Mare și a fiului său Mihail. Și a fost anexată definitiv României abia în 1878, ca recompensă în urma participării la războiul ruso-turc, atunci când populația românească de aici nu depășea 20%. Care ar fi fi deci legătura dintre întâiul apostol chemat și creștinismul care s-a impus ca religie majoritară în țările române aflate la nord de Dunăre, pe parcursul veacurilor?

Despre formarea poporului român - pe malul stâng al Dunării, atenție! - putem vorbi cu argumente istorice valide la multe veacuri după mutarea Sfântului Andrei în casa Tatălui Ceresc. Despre creștinarea strămoșilor noștri putem vorbi tot așa, târziu după moartea sfântului. Argumentele istorice din primul mileniu care să ne ajute în acest sens sunt excepționale. Vedete fiind, bineînțeles, martirii greci de la Niculițel - doar nu credeați că vinul - și Donariul de la Biertan, datați abia în secolul al IV-lea!

Sfântul Andrei a început să fie celebrat și înscris cu cruce roșie în calendare, de către biserica majoritară, abia în anul 1995. Oare de ce atât de târziu, dacă sfântul ar fi jucat un rol atât de important în conștiința noastră religioasă?

În concluzie, Sfântul Andrei poate fi numit ocrotitorul românilor, dacă asta ne dorim, și în consecință ne putem bucura de ziua liberă dată de autorități cu ocazia celebrării sale, pentru că putem merge la biserică. Dar să îl declarăm creștinătorul nostru ar fi exagerat și ar pune în plan secund, pe nedrept, activitatea adevăraților misionari creștini din nordul Dunării.

"Putem sfida primejdia, însă nu avem dreptul să o provocăm." (Fericitul Vladimir Ghika)

Văd mulți oameni necăjiți din cauza restricționării accesului la diferitele pelerinaje. Îi compătimesc. De ce? Pentru că nu au înțeles ce înseamnă compasiunea față de cei care au suferit sau care încă suferă din cauza pandemiei prin care trecem. În evanghelia de duminică vom vedea că Isus a fost sensibil la suferința mamei care își jelea fiul, că i s-a făcut milă de ea. Creștinii de astăzi însă au uitat ce e mila și au uitat și ce e prudența. Nu contează că pot răspândi virusul, important e să atingă ei racla cu mâinile, cu portofelele, cu pozele iubiților sau cu diverse alte accesorii vestimentare ale acestora. Asta e ce au înțeles ei din toată învățătura lui Hristos.

Este peste puterea mea de înțelegere de ce acești oameni nu vin la fel și duminica, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, cu aceleaşi emoţii şi cu aceeaşi dispoziţie sufletească cu care pleacă prin diversele pelerinaje. Pentru că toate locurile de pelerinaj împreună nu pot valora cât o Sfântă Liturghie celebrată pe altarul celei mai obscure biserici. Şi spun acest lucru răspicat, deoarece nu ştiu cum, dar am reuşit să inversăm valorile şi am ajuns să acordăm o atenţie mai mare trupurilor îngropate – fie ele chiar şi cele ale sfinţilor –, decât trupului înviat al lui Isus Hristos.

Spuneam și cu altă ocazie că înainte de a-i cere lui Dumnezeu încetarea pandemiei, ar trebui să-i cerem să ne descopere lecțiile pe care le-am putea învăța până la sfârșitul acestei încercări. Spre exemplu, am putea profita de restricțiile acestor timpuri transformând pelerinajul clasic, pe cel fizic sau exterior adică, într-unul spiritual, de profunzime. Așadar, toate eforturile și toate energiile cheltuite pentru a ne atinge de trupurile sfinților ne-ar putea aduce un câștig infinit mai mare dacă le-am îndrepta către unica atingere mântuitoare, cea a Preasfântului Trup al Domnului.

Crede și studiază!

Cum că pe undeva prin Biblie ar scrie clar și îngroșat "Crede și nu cerceta", este la fel de real precum mărul ionatan din care ar fi mușcat sărmana Eva. Nu voi insista aici asupra faptului că primele universități europene au fost fondate de Biserica Catolică (Paris și Padova la începutul secolului al XIII-lea, poate chiar mai devreme), sau că debutul programelor educaționale românești a fost apanajul exclusiv al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, nici că o serie de celebrități din domeniul științific au fost creștini practicanți (pr. Nicolaus Copernicus – fondatorul astronomiei moderne, Blaise Pascal – renumit matematician, fizician și filosof, Isaac Newton – a studiat temeinic Biblia și a afirmat existența lui Dumnezeu, pr. Gregor Mednel – părintele geneticii, Louis Pasteur – microbiolog și biochimist renumit pentru descoperirile sale privind principiile vaccinării, pr. Georges Lemaître – inițiatorul teoriei Big Bang-ului etc., etc.). În schimb, vă voi reda câteva versete scripturistice din Pildele lui Solomon care fac referire la știință și la credință în egală măsură. Desigur, nu aș fi îndrăznit să vi le propun dacă nu erau și simpatice.

"Frica lui Dumnezeu este începutul științei." – 1, 7.

"Până când veți iubi prostia, proștilor, și până când vor urî nebunii știința?" – 1, 22.

"Ferice de omul care găsește înțelepciunea și de omul care caută priceperea. Căci câștigul adus de ea este mai bun decât al argintului (...) și toate comorile nu se pot asemăna cu ea." – 3, 13-15.

"Lăsați prostia și veți trăi și umblați pe calea priceperii." – 9, 6.

"Învățătura înțeleptului este un izvor de viață, ca să-l abată pe om din cursele morții. O minte sănătoasă câștigă bunăvoință..." – 13, 14-15.

"Omul lesne crezător crede orice vorbă, dar omul chibzuit ia seama bine cum merge." – 14, 15.

"Limba înțețepților dă știință plăcută, dar gura nesocotiților împroașcă nebunie." – 15, 2.

"Frica de Domnul este școala înțelepciunii." – 15, 33

La care dintre sărbătorile Mariei putem spune “La mulți ani”?

În fiecare an, în această perioadă, se tot reîncălzește următoarea ciorbă: Când trebuie să-i felicităm pe cei care poartă numele Sfintei Fecioare, de Nașterea acesteia sau și de Adormire? Cei care abia așteaptă un motiv pentru a benchetui susțin că felicitările, masa și dansul trebuie făcute de ambele sărbători. Ceilalți sunt convinși că doar de Naștere, uitând prea repede că de Adormire celebrăm în egală măsură și Înălțarea Maicii Domnului cu trupul și cu sufletul la gloria cerească. Un alt argument al acestora din urmă e, bineînțeles, tradiția Bisericii. Dar care tradiție? Că eu, care sunt cât de cât dus pe la biserică, nu am găsit nicăieri referiri la chestiunea în cauză. Și să nu mai spunem că majoritatea covârșitoare a sfinților din calendar sunt celebrați în ziua trecerii lor din această viață la cea veșnică.

Așadar, veți trage pripit concluzia, Ostropel consideră că le putem spune “lamulțean” tizilor Fecioarei Sfinte de ambele sărbători. Nimic mai fals. Adică da, îi putem felicita pe cei care îi poartă numele Mariei, atât la Naștere, cât și la Adormire, dar nu pe toți. Pentru că nu toți și-au asumat acest nume. Și mai concret, le putem face urări de bine tuturor celor care o știu pe Maica Domnului și care se străduiesc să îi urmeze calitățile – simplitatea, discreția, curăția vieții, atenția la nevoile celorlalți, umilința, sacrificiul, ascultarea... –, dar nu se cuvine să îi felicităm și pe cei care nu doresc să o cunoască pe Regina Cerului. Aceștia cred că cele două zile de sărbătoare le sunt dedicate doar lor și de aceea le și trăiesc ca atare, departe de Biserică și de sacramentele sale. Pentru aceștia putem, în schimb, să spunem o rugăciune, pentru ca și ei să ajungă cât mai repede să o cunoască pe Maria – mama noastră, a tuturor.

Addenda. Nici urările făcute la grămadă pe Fb pentru a fura like-uri nu cred că au un caracter prea creștin. Preotul, când acordă Sfintele Sacramente, nu spune: “Se împărtășesc toți prietenii mei din listă care poartă numele X și derivatele acestuia”, ci spune, pentru fiecare în parte: “Se împărtășește servul lui Dumnezeu X...”. Se poate înțelege că nu avem toți creativitatea la degetul mic, dar să individualizăm niște urări de bine stă la îndemâna fiecăruia.

Ori la Baal, ori la spital

Deși Sfântul Ilie a trăit cu 3000 de ani în urmă, năravurile lumii de atunci nu erau deloc diferite de cele ale noastre. Și atunci, ca și acum, oamenii șchiopătau de ambele picioare – după cum le și reproșa prorocul – și nu se mulțumeau să adore un singur dumnezeu. Pe de o parte se închinau lui Baal, iar pe de alta nu renunțaseră la credința în singurul și adevăratul Dumnezeu al lui Israel. La fel și noi, credem în Dumnezeu și ne declarăm fidelii săi, dar nu putem renunța la idolii parșivi din viața noastră.

Nu despre patimi mi-am propus să vorbim aici. Alcoolul, violența, infidelitatea conjugală, pornografia, goana după bani – acestea sunt chestiuni de care bunul creștin a învățat să se ferească. De fapt, creștinul practicant ar trebui să aibă o experiență consistentă în lupta cu acestea. Așadar, despre alți idoli - unii mai parșivi, spuneam - aș dori să vorbim.

Televizorul. Oamenii din el, mai exact. Acei deținători unici ai adevărului cărora le aducem osanale și pentru care am fi dispuși oricând să punem mâna pe arme. Cei cărora la sorbim fiecare afirmație, fără să mai considerăm că aceasta ar mai trebui verificată. Templele acestor viței auriți sunt îndeosebi canalele de știri.

Ecranele tactile de toate dimensiunile. Amintiți-vă prin ce dramă ați trecut atunci când ați pierdut sau vi s-a defectat smartphone-ul. Aceste dispozitive ne sunt prezentate ca fiind cel mai în măsură să ne ghideze viața. Ele sunt cele care – cu probabilitate mai mare decât a Sfântului Ilie – ne spun când plouă, sunt omniprezente, atotștiitoare și în plus ne pot infrumuseța chiar și fața.

Copiii. Da, ei, ați citit bine. Adesea ajungem închinătorii micuților noștri. Pe ei îi adorăm mai mult decât orice și pentru ei suntem dispuși să renunțăm la orice, chiar și la poruncile dumnezeiești. Nu putem cinsti ziua Domnului mergând la biserică pentru că bebe este prea mic, dar la mall nu e nici o problemă să îl ducem duminica. Iar problemele cele mai acute apar atunci când bebe crește suficient de mare încât realizează că pentru părinții săi nu există niciun dumnezeu mai presus decât el. Iar de existența Bisericii, a spitalului pentru suflet, nici nu mai vorbim.

Ar mai fi și superstițiile care ne condimentează credința. Știți și domniile voastre: numărul de prosoape dat de pomană la înmormântare, numărul de masluri care să dezlege legăturile, numărul bomboanelor de pe colivă etc. Dar despre acestea am mai vorbit și poate vom mai vorbi și altă dată. Până atunci ne putem întreba cine este baal-ul din viața noastră? Pentru ce/cine suntem dispuși să uităm de Dumnezeu?... Și merită?