Cei 10 leproşi - între dar şi dăruitor

Anticipând evanghelia vindecării celor 10 leproşi, dar şi debutul octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor, vă invit să descoperim posibilele motive pentru care majoritatea leproşilor însănătoşiţi nu s-au mai întors ca să-i mulţumească Domnului.

Lepra, boala celor 10, era una de-a dreptul îngrozitoare, fără leac în acele vremi, dar şi una contagioasă. Tocmai din această cauză leproşii trebuiau înlăturaţi din comunitate. Mai mult, ei erau excluşi chiar şi din propriile familii! Este posibil, deci, ca din cauza dorului după cei dragi, cei pe care nu-i mai văzuseră de ceva vreme, proaspăt tămăduiţii să fi uitat de Dăruitorul lor. Atenţie, însă, acest pericol ne priveşte şi pe noi atunci când sănătatea, familia, serviciul sau alte daruri pe care le-am primit, ne ţin departe de Dumnezeu, de chiar Binefăcătorul nostru!

La fel de probabil este şi ca unii dintre ei să se fi gândit să mai aştepte puţin, pentru a se convinge că s-au vindecat de-a binelea. Şi printre ei erau poate unii care ştiau dinainte de a-l întâlni pe Învăţător că se vor face bine dacă sunt optimişti şi dacă vor gândi pozitiv. Deci e posibil ca însănătoşirea lor să nu i se datoreze chiar întru totul lui Isus, credeau aceia. În plus, mai e posibil şi ca cei nouă nerecunoscători să îşi fi spus următoarele: Ce atâta grabă, că doar avem timp suficient să-l căutăm pe Isus. Şi, la urma urmei, poate că nici nu am fost atât de bolnavi precum am crezut!

Un alt motiv plauzibil, pentru care cei nouă nu s-au întors să-i mulţumească Binefăcătorului lor, ar putea fi faptul că erau preocupaţi mai degrabă de împlinirea dispoziţiilor religioase, decât de Isus. Erau atât de nerăbdători să primească din mâna preoţilor documentul care să le ateste vindecarea, încât uitaseră de datoria de bun simţ elementar pe care o aveau, aceea de a mulţumi. Poate că tocmai de aceea samariteanul a fost singurul care s-a întors să-i mulţumească Domnului, pentru că el nu era supus prescripţiilor religioase care se adresau poporului ales. Şi, apoi, prezenţa lui în mijlocul aleşilor poate le-ar fi cauzat acestora neplăceri. Cum puteau ei să se înfăţişeze în faţa preoţilor alături de un străin de credinţă!?!

Faptul că suferinţa îi uneşte pe oameni şi că înlătură prejudecăţile dintre ei este un lucru cert. Cât timp au fost bolnavi, evreii au putut să convieţuiască cu samaritenii. Când însă s-au văzut vindecaţi, nu s-a mai putut! Şi pentru că tot aminteam de octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor, să ne amintim şi de preoţii ortodocşi şi de cei catolici care în temniţele bolşevice, împărţind aceeaşi suferinţă, au putut să se roage împreună. Prea Sfinţitul Ploscaru, Părintele Steinhardt şi mulţi alţii, ne-au dat mărturie despre aceasta. Astăzi însă, când preoţii sunt în libertate, nu o mai pot face, deoarece canoanele religiei interzic rugăciunile interconfesionale!!! Iată, dragilor, chiar şi religia poate să-l despartă pe om de Dumnezeu!

Şi ca să întăresc cele spuse anterior, voi aduce ca argument şi reacţia înverşunată pe care inşi - intitulaţi creştini - au avut-o la auzul veştii că Patriarhul Ecumenic se va întâlni cu Papa. Încă se mai aud ecouri de voci ale înaltelor feţe bisericeşti care cereau excomunicarea Patriarhului, invocând drept motiv rugăciunea făcută alături de „capul ereticilor şi al schismaticilor”… Eu cred că avertismentul transmis de Hristos preoţilor care i-au fost contemporani - acela că “vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei XXI, 31) - le este adresat totodată şi celor care s-au îndrăgostit mai mult de canoane decât de Domnul!

În concluzie, atitudinea ingrată a celor nouă leproşi însănătoşiţi ne atrage atenţia asupra a două pericole de care trebuie să ne ferim: 1) să aşezăm darurile primite paravan între noi şi Dătătorul nostru; 2) preocupaţi până peste cap cu practicile şi cu obiceiurile religioase, să-l pierdem tocmai pe Isus.

Oaia neagră - înălbită apoi în gară - a clasei

Octombrie, A.D. 2000. Într-o vineri. Alergam neliniştit pe holurile seminarului din Râmnic pentru a-l găsi pe dirig. Da, da, chiar pe el însuşi, pe Titircă. Se afişase lista cu seminariştii ce urmau să fie transportaţi cu Saviemul episcopiei - înghesuiţi sub o prelată peticită - la cules de struguri, la Dobruşa. Era prima serie de elevi ce trebuia să plece pentru două zile pe colinele episcopiei şi, în mod normal, ar fi trebuit să plece câte doi elevi din fiecare clasă, în ordinea alfabetică. Aşadar cei nominalizaţi din clasa a XII-a erau Anghel şi… tocmai Ostropel!

Încercam să-l găsesc pe dirig pentru a-mi amâna detaşarea deoarece a doua zi, sâmbătă, aveam stabilită şedinţa cu părinţii, iar mama mă anunţase că va veni. Şi iată că-l găsesc pe Titircă alături de Spiru. Prind curaj - văzând că nu e singur - şi ţip la el fără reţineri:

- De ce, părinte diriginte, m-aţi trimis tocmai pe mine la vie? Mâine vine mama la şedinţă şi oricum nu este rândul meu!

- Ia uite, mă, la el, îmi cere mie socoteală! Ce e cu ţinuta asta, asta e ţinută de seminarist? Urla Titircă la mine, văzându-mă îmbrăcat în pantaloni trei sferturi.

- Dar părinte…

- Nici un dar, Ostropele, marş în camion, berbecule!

Nu mai puteam replica absolut nimic. Avea nervii întinşi la maxim şi riscam să-mi iau vreun şut prin părţile dorsale. De fapt, nu mai reţin exact, dar e posibil chiar să-l fi luat pentru obrăznicia de a-i „cere socoteală”. Alea iacta est sau, vorba seminaristului, zarum aruncatum est! Fără dubiu, la şedinţa de a doua zi urma să fiu mazilit. Puteam să mă împotrivesc şi să nu urc în Saviem? Cine-l cunoaşte pe dirig, ştie că soarta-mi fusese pecetluită.

- Băh, mâine la nouă să o luaţi pe mama de la gară! Spuneţi-i că m-a făcut Titel, că eu chiar nu am vrut să plec! - i-am rugat pe colegii care-mi plângeau de milă la o ţigară, ascunşi după Saviem, desigur.

Nu o să redau acum nebuniile făcute în remorca Saviemului - spre exemplu cum aruncam cu struguri în fetele de pe marginea drumului sau în şoferii care ne depăşeau -, ci voi trece direct la subiectul care mă ardea: Titircă se hotărâse să mă proclame oaia neagră a clasei…, a nu ştiu câta oară!! Ar fi cazul să dau şi câteva explicaţii. La şedinţe eram obligaţi să participăm şi noi, elevii, pentru ca să „nu se înroşească doar obrazul părinţilor”, ne spunea părintele diriginte. Apoi, la fiecare şedinţă ţinea cu tot dinadinsul să evidenţieze una sau două oi de culoare în faţa tuturor. Anul trecut fusese rândul meu şi al prietenului Uzzi. I-am dejucat planul rugându-o pe Gina - sora mea cea mare - să vină la şedinţă cu o colegă de serviciu care s-a dat drept verişoara lui Uzzi. Şi - cu ajutorul Domnului, cum s-ar zice, dar şi cu ajutorul decolteului adânc al verişoarei purisance - chiar am reuşit să-i îmblânzim criticile dirigintelui. Şi asta deoarece, cu alţi doi ani before, mama plecase plângând de la şedinţă. Deh, femeie umilă de la ţară care afla de la un mare preot ce derbedeu crescuse pe lângă casă! Anul acesta însă era mult mai groasă, parcă se vorbiseră! Titel voia să mă exmatriculeze şi, colac peste pupăză, mama mă tot ameninţa cu transferul la reputatul liceu teoretic din comună.

Revin. L-am rugat pe Ioanichie - îl cunoaşteţi deja şi pe cuvioşenia sa, stareţul vinului bisericesc - să mă lase să plec sâmbătă pe la prânz de pe plantaţiile viticole şi, după două ore în care am mers cu trei maşini la ocazie, m-am reîntors în Râmnicu Vâlcea. Mai aveam o oră până la trenul de la ora 15.00 care mergea direct în comuna natală. Poate reuşeam să o conving pe mama că, de fapt, eu sunt un copil bun care nu ar trebui să-şi irosească anii cei mai fertili de şcoală prin liceul comunal. Ştiind în ce situaţie mă aflam, înainte de a intra pe peronul gării, m-am oprit. Dar mai apoi tot eu mi-am făcut curaj, spunându-mi că nu mă poate altoi în faţa oamenilor care speram să fie cât mai mulţi în gară.

Văzându-i privirea îngăduitoare, m-am apropiat timid.

- Sărutmâna, mamă! Apoi, după câteva secunde de linişte stânjenitoare am continuat: să ştii că eu nu am vrut să plec la vie, dirigu mi-a zis că mă…

- Ştiu, ştiu tot! – mi-a zis mama, zâmbindu-mi. Părintele diriginte mi-a spus în faţa tuturor că nu era rândul tău să mergi la vie, dar că totuşi ai plecat şi m-ai lăsat să-mi roşească doar mie obrajii…

- Ba, pe mă-sa! - cu cratimă, vorba şlagărului - am murmurat eu printre dinţi, uimit de perfidia dirigului.

- …Dar s-a ridicat un coleg şi i-a amintit că l-ai rugat să nu te trimită tocmai pe tine, a continuat mama. (Ulterior am aflat că Rogo a fost cel care avusese îndrăzneala, iar dacă nu i-am mulţumit, profit acum de ocazie.) Nu ştiu ce să-ţi mai zic, mamă, ăsta a zis că te face pachet şi că mi te trimite acasă. Dacă reuşeşti să mai stai încă doi ani, până când termini… Dar pe mine să nu mă mai chemi la şedinţe… Ce mama dracu’ de fel de popă o mai fi şi ăsta, să mintă în aşa hal!?! Şi mai zici să mai ai şi încredere în ei!

În timp ce trenul se îndepărta, parcă pluteam pe deasupra gării. De ceva timp nu o mai simţisem pe mama atât de apropiată. Acea şedinţă cu părinţii mă transformase, în ochii mamei, din golanul plecat de acasă - aşa cum mă alintau vecinii -, în tânărul care avea probleme specifice vârstei şi care nu râvnea altceva, decât să-i fie acordată puţină încredere… Măcar pe alocuri. Şi pentru că la începutul scrierii nu mi-am propus să termin cu tonul acesta victimizant, trebuie să recunosc că nici eu nu am fost chiar un seminarist model. Dimpotrivă, eram unul dintre cei mai mulţi care se străduiau să încalce cât mai multe din regulile seminarului. Dar nici regulile şcolii nu fuseseră făcute pentru a fi respectate, nu? Şi dacă totuşi le-aş fi respectat, domniilor voastre, despre ce ar mai fi trebuit să vă scriu?

Amânarea tezei derivă din unitate

Dacă în materialele anterioare despre seminarul vâlcean îmi plângeam de milă, nu tot timpul a fost aşa. Inevitabilul s-a produs şi, după vreo doi ani, victima a devenit torţionar. Experimentul seminarial reuşise! Astăzi voi prezenta una dintre numeroasele drăcii – pardonnez-moi! - la care am luat parte sau pe care, adeseori, le-am iniţiat. Totodată, astăzi, îşi va face apariţia în scenă Tăticu’, tartorul aşezământului teologic de sub Capela. Era directorul seminarului şi îl numeam în acest mod deoarece preacucernicia sa se ocupa părinteşte de creşterea spirituală şi de educaţia noastră. Părinteşte, adică pe principiul că acolo unde loveşte părintele, acolo creşte! Şi, într-adevăr, creşteau nişte cucuie…

Dar să revin la tema propusă. Eram deja în anul trei de studii şi mă pregăteam pentru teza la Dogmatică, obiectul de studiu cel mai dificil, predat chiar de Tăticu’. Trecuseră deja tezele primilor doi ani în care depuneam eforturi să-mi impresionez cucernicii preoţi-dascăli, iar acum, pur şi simplu nu îmi mai găseam timp suficient pentru studiu. Vă puteţi da şi singurei seama cât de prea-ocupat eram cu captarea bunăvoinţei haitei, cea care urma să mă adopte cordial. Aşadar, mă înţelegeţi, domniile voastre, că îmi era din ce în ce mai greu să am rezultatele din primii ani. Şi să nu vă mai spun că nu eram în totalitate decis în privinţa apartenenţei la una dintre cele două găşti conturate în clasă: pe de o parte erau mai vechii amici de studiu, cei cunoscuţi sub apelativele de tocilari sau laşi, deoarece atunci când hotăram să chiulim în grup, ei se întorceau pe ascuns în clasă; iar pe de altă parte, erau derbedeii, al căror stil apatic exercita asupra-mi o atracţie de nestăpânit.

În seara aceea, de dinaintea tezei de care am amintit, reuşisem să scap de Buză şi de Viţelu’. Pe scurt, aceştia erau doi dintre derbedeii de care mă ataşasem cel mai mult şi cu care am format un trio indestructibil. L-am căutat pe Stejar, unul dintre vechii parteneri de studiu şi l-am convins - pentru că el era purtătorul cheii - să ne încuiem în clasă pentru a putea studia în linişte. Ni s-au alăturat şi Cioca şi Boca, alţi doi colegi silitori care erau prieteni nedespărţiţi încă din grădiniţă. După ce ne-am ocupat locurile în băncile de lângă calorifere, dă-i bătaie pe sutele de versete şi definiţii rigide care ne-au amărât zilele, dar mai ales nopţile adolescenţei.

Nici nu ni s-au încălzit bine scaunele sub fund, când Viţelu’ a început să bată cu pumnii în uşa clasei şi să urle ca disperatul: „Ostropele, ştiu că eşti aici, deschide că vreau şi eu să învăţ cu voi!!! Să moară mama, dacă nu deschizi, sparg uşa!”. Îl ştiam pe nebun în stare să spargă uşa, aşa că am deschis. Iar în momentul în care am deschis, şi-au făcut apariţia cei doi, Viţelu’ şi Buză, cu cutia de table la subraţ!

- Viţi, lasă-ne în muşchii mei să învăţăm că mâine dăm de belea cu Tăticu’ – i-a spus Stejar panicat.

- Grasule, vă las, dar mai întâi să fac o partidă cu Ostro. Dacă mă bate, învăţ şi eu cu voi, dacă nu, ghinionul vostru! Hai, că jucăm în linişte, nu vă deranjăm!

- Să mor io dacă nu eşti nesimţit – a continuat Stejar – dar măcar puneţi o giacă pe catedră, ca să daţi cu zarurile pe ea, să nu se audă!

Zis şi făcut, sau cum s-ar spune în filmele cu cowboys: „pe indieni că vin caii!”. Şi am purces la treabă. Eu cu Viţi, faţă în faţă, arbitraţi de nelipsitul Buză, trăgeam cu zarurile pe catedră, mai ceva decât doi pistolari înduelaţi.

Nu am apucat să îmi aşez bine două porţi în casă, că l-am şi auzit pe Stejar zicând:

- Da, de unde mă-sa m-am udat la spate? Băh, ia fiţi atenţi, curge caloriferul!

- Să-l chemăm pe Nea Tică! - a găsit Cioca soluţia rapid. Nea Tică era instalatorul care rămânea peste noapte în cămin ca să supravegheze centrala termică.

- Şmenare, vrei să te panacotesc - i-a replicat Viţi – păi, aţi terminat materia de învăţat? Hai să plecăm şi să lăsăm să se inunde clasa! Mâine dăm câteva găleţi de apă afară şi scăpăm de teză.

- Grasule, ne băgăm? – îl întreb pe Stejar.

- Da, băh, Ostropele, şi dacă toarnă careva? Atunci eu o încasez, că la mine e cheia!

- Hai să ne jurăm că nu ciripim nimic – intervine Buză.

- Ce să ne mai jurăm, băh, hai să plecăm, că oricum suntem băgaţi în asta cu toţii – m-am răstit eu la ei.

Siliţi să recunoaştem că cea mai bună soluţie pentru a ne ridica mediile la Dogmatică era să amânăm teza şi sperând să nu fim surprinşi la ieşirea din sala de cursuri, ne-am furişat în dormitoare, acolo unde până spre miezul nopţii am mai făcut câteva partide de table, la lumina veiozei, cu Viţelu’ şi cu Buză. Învingătorul rămânea la masă.

A doua zi, dimineaţa la opt, îmbrăcaţi în sumbrele costume negre, toţi elevii clasei a XI-a a Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea îl aşteptam pe Stejar să vină de la cantină şi să ne deschidă clasa, pentru a mai putea repeta în cele câteva minute disponibile. Nouă, sabotorilor, nu ne-a fost deloc greu să jucăm rolul de a fi surprinşi, căci în momentul în care ne-am văzut capodopera, chiar am fost şocaţi. În clasa respectivă erau patru rânduri de bănci şi, datorită parchetului crud care se umflase şi se ridicase cel puţin un metru, cele două rânduri din mijloc erau pur şi simplu răsturnate peste cele laterale!

În zadar a încercat Nea Tică să-l convingă pe Tăticu’ de faptul că bănuieşte un complot al elevilor pentru a scăpa de temutul examen, părintele director a decretat:

- Daţi-vă sacourile jos şi scoateţi tot parchetul, teza se amână!

În acel moment, când toţi colegii murmurau printre dinţi, cu maxilarul încordat: „Yes, este, este, băh!”, noi, cei şase, ne priveam cu satisfacţie, dar şi cu oarecare regret că nu le puteam dezvălui celorlalţi cine le sunt izbăvitorii de teză.

Paranteză. Vorbeam la început de cele două tabere create, tocilarii şi derbedeii. Ei bine - expresie preluată de la reporterii de teren contemporani -, într-un final, iată că am reuşit să ne unim! Iar cei care au fost nevoiţi să lase mai mult de la ei au fost primii, după cum s-a întâmplat şi în noaptea despre care am relatat. Aşa ne şi spunea Titircă, dirigu’: „Clasa cea mai unită… la rău!”. Iar noi completam cu mândrie: „Da, dar uniţi!”. Cu toate acestea, acum, peste ani, s-ar părea că singurul unit din clasă sunt doar eu… Mişto asta, nu-i aşa?

Seminaristul în costum… mov!

Văzând agitaţia mamelor însoţite de plozii care probează de zor costume pentru noul an şcolar, brusc devenii şi io nostalgic, gândindu-mă la primul meu costum. V-am povestit în Ziua în care am început să fiu seminarist, prima postare din STV – Confesiuni, despre înalta ţinută vestimentară cu care îmi începeam aventura ce se numea Seminarul Teologic Liceal din Râmnicu Vâlcea: „purtam pantaloni de culoarea muştarului, bufanţi şi călcaţi cu dungă, pantofii sport negri cumpăraţi din bâlciul de la Pârşcoveni, cămaşa cu dungi late, al cărei guler îl lăsam intenţionat să fie văzut sub bluza verde de trening; cu traista pe umăr şi cu cărarea dreaptă ce-mi împărţea simetric părul blondin al ţestei...”. Şi cred că în acelaşi loc v-am spus că îmi promisesem să mă adaptez rapid.

Într-o altă postare, Samson răpus de hairstylist, v-am mai spus cum dirigul, Titircă Inimă-Rea, a fost cel care s-a ocupat încă din primul an de frizura mea. Ştiind probabil că Nick Carter de la Backstreet nu a avut succes cu albumul său solo, Titircă s-a gândit că aş avea succes mai mare tuns chilug, precum Uzzi de la B.U.G., pe atunci cea mai în vogă trupă (abia lansaseră albumul De cartier). Iar eu, docil cum mă ştiţi, nu am mai încercat niciodată să port plete. Aşadar, puteţi considera că hairstylistul Titircă - atunci când mi-a pus foarfeca în păr - şi-a pus şi semnătura pe ţeasta-mi cât bostanul, pe care încă o port tunsă milităreşte în cinstea vremilor ce-au fost.

Primul an din seminar l-am făcut cu chin cu vai, cu pantalonii mei bufanţi şi cu cămaşa dungată. Însă, la început de clasă a X-a, deşi eram tuns după indicaţiile lui, ştiam că nu era suficient ca să-i fiu pe de-a-ntregul pe plac dirigului. Aveam nevoie de încă ceva ca să-mi poată spune, mai apoi, că şi eu calc a popă: costumul! Cravate şi cămăşi mai aveam eu vreo trei-patru, rămase de la tata - Dumnezeu să-l ierte! - însă costumele nu mi se potriveau, nu încă. Vrând, nevrând, biata mama s-a văzut nevoită să vândă pogonul din vale de la Olt şi să vină cu mine la oraş pentru a-mi cumpăra costumul atât de mult dorit de părintele diriginte.

Ajunşi cu trenul în oraş, am mers direct în Big-Boss, un subsol ticsit cu marfă chinezească adusă din Europa. Şi că veni vorba de Complexul Europa, în anii ce-au urmat îmi făceam cumpărăturile dinaintea începutului de an şcolar în celebrul complex de la capătul tramvaiului 21 din capitală. Eram de-a dreptul înnebunit să îi aud pe chinezi strigând: „Tlei pelechi a iece mii!”. Dar revenim la Big-Boss - o Europă în miniatură. Înaintând printre standuri şi prin mirosul înţepător de plastic şi nailon, când l-am văzut pentru prima oară…, am tresărit. Acesta trebuia să fie! Un costum mov, la doi nasturi, 100% din poliester! Degeaba a încercat mama să mă convingă să iau unul negru, acompaniat şi de vânzătoarea guralivă, am convins-o că eu vreau să fiu diferit, că eu nu vreau un costum negru ca toţi ceilalţi seminarişti.

După lungi dezbateri, mama a cedat, stânjenită şi de faptul că era în public. L-am luat într-o plasă de rafie. Vă daţi seama ce încântare, în sfârşit aveam costumul meu! Şi am aşteptat cu nerăbdare prima zi de şcoală pentru a-l putea etala. Vă mai amintiţi cum vă spuneam că m-am simţit în prima zi din primul an de liceu printre ceilalţi seminarişti? Ca rupt dintr-un alt film. Acum era mult mai rău, pentru că deja toţi mă cunoşteau! Costumul meu mov şi sclipitor arăta printre celelalte - toate negre - ca o sorcovă, ca o cocotă printre doamne pline de pudoare. Din minutul în care am realizat acest lucru, l-am urât zi de zi şi an după an, pentru că a trebuit să mă mulţumesc cu costumul movaliu şi în următorii trei ani! Îmi mai amintesc şi că deseori, pentru a scăpa de costum, apelam la vechii pantaloni bufanţi de culoarea muştarului. Cred că înainte ca cineva să-şi amintească de seminaristul Ostropel, îşi aminteşte mai degrabă de seminaristul chel cu costumul mov. Iar acum, parafrazându-l pe Brătescu-Voineşti, aş putea concluziona şi eu: Sandi, când îţi cumperi costumaţia pentru şcoală, să o asculţi pe mămica!

Pentru noi s-a născut!

Într-un mod excelent, Tudor Chirilă spunea despre Crăciun (aici) că acesta nu înseamnă nici îmbulzeală, nici ghiftuială oarbă, nici război în trafic, nici măcar Moşul alb-roşu însoţit de reni zburători sau programe TV speciale, nici zâmbete false ori luminiţe electrice, nici cozonaci, cârnaţi, şorici sau vin, nici promoţii sau spoturi publicitare tematice, nici discotecă, nici fantezii sexuale de iarnă, nici resturi de sarmale, nici nimic din toate acestea. Crăciunul este total altceva, spunea autorul citat.

Şi acum, după ce am văzut ce nu înseamnă, ce nu este Crăciunul, am putea totuşi să găsim şi adevărata semnificaţie a acestui praznic? Condacul Naşterii Mântuitorului ne dezleagă răspunsul la această întrebare: „Pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”! Deci, dacă Dumnezeu a făcut acest lucru mare şi minunat PENTRU NOI, care este răspunsul pe care noi i-l vom da Domnului? Risipa, consumismul, excesle, dezmăţul, acestea toate să fie răspunsul nostru, darul pe care noi să-l facem Pruncului? Aşa repetăm noi gestul făcut de păstori ori de magi în noaptea sfântă?

Bineînţeles că nu! Şi atunci, de unde toată această nebunie cu care ne înconjurăm în ajunul Naşterii Sfinte? Probabil de la faptul că suntem preocupaţi mai mult de ce vom primi, decât de ce vom putea oferi de Crăciun. Şi iar, probabil de la faptul că punem accent pe aspectul material al dăruirii şi că rămânem cu totul reci la modul ideal în care Dumnezeu şi-a arătat iubirea pentru noi. În concluzie, am acceptat să fim duşi de valul nebun în momentul în care, de Crăciun, le-am înlocuit pe cele spirituale cu cele materiale; altfel spus, am înlocuit grija pentru veşnicie cu grija zilei de mâine.

Nu contest faptul că, în goana după promoţii, poate vom reuşi să punem deoparte ceva şi pentru sărăcuţii Domnului. Dar un simplu cadou – mai mult sau mai puţin inspirat – făcut din prisosul nostru nu poate să desăvârşească toată această perioadă! Şi revin la Darul pe care noi, oamenii, l-am primit de acum mai bine de 2000 de ani, chiar l-am primit? Da, dar nu toţi. Însă mai este timp. Mai avem câteva zile în care putem să primim cu toţii, fiecare în parte, Darul Domnului, pe însuşi Fiul său cel Unul Născut. Şi unde să-l primim? În nici un caz în casele noastre împodobite cu lumini stridente şi cu ornamente fistichii! Nu acesta este mediul în care Micuţul Isus s-a născut. Ci, mai degrabă, în peştera în care ne-am transformat inimile, ca să ne-o încălzească şi să ne-o lumineze! Să nu ne speriem de necurăţia noastră, deoarece peştera cea săracă şi mizeră este locul ales de Dumnezeu ca fiind cel mai potrivit pentru a se naşte!

Şi cum se va putea întâmpla acest lucru? Prin sacramentul Sfintei Euharistii: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54)! Aşadar, să mergem şi să-i căutăm pe preoţii Bisericii, să ne facem bilanţul răutăţii noastre din ultimul an şi să-l mărturisim! Apoi, trecuţi prin baia spovedaniei, să îl putem primi cum se cuvine pe Mântuitorul venit în trup. Iar mai apoi, atunci când vom fi întrebaţi care este cadoul cel mai de preţ pe care l-am primit de Crăciun, noi să răspundem: „L-am primit pe Domnul, pe cel ce s-a Născut din Fecioară în staulul din Betleem şi pe cel care s-a renăscut în inima mea!”.

Ce faci, mamă, fumezi?

Eram în liceu, în vacanţa de vară, cu o zi înainte de bâlci. Terminasem şi ultimul cazan de ţuică şi primisem acordul mamei să dau o fugă, cu bicicla, la baraj, să fac o baie înainte de praznic. Era grozav: terminasem de cules prunele şi moşmoanele, terminasem şi cu cazanul, mai trebuia doar să-mi schimb mirosul afumat cu cel de baltă şi săpun - nelipsit din buzunarul şortului -, apoi eram gata de discotecă.

Mi-am lăsat bicicla pe gardul lui Vioară, prietenul venit în vacanţă la bunicii de peste drum şi-l aşteptam în curte să-şi ia şi el coaja de săpun şi pachetul de Vogans. Tocmai în momentul în care eram pe picior de pedalare, a intrat şi nea’ Costel, unchiul lui Vio care ne-a luat la întrebări: „Pe unde vreţi s-o ardeţi mă? Ce mahoarcă aveţi? Tot Vogans? Sărmanilor! Hai, că vă dau eu câte-o ţigară bună!”. Apoi ne-a scos câte o ţigaretă dintr-un pachet Gauloises, pare-mi-se.

Aşa cum prietenii fumau la mine, ştiind că mama nu îi toarnă, la fel şi eu fumam la ei fără nici o grijă. Ciudată atitudine a părinţilor, nu? Ce ar fi fost ei în faţa propriilor copii dacă le-ar fi dat camarazii în primire? Aşa păreau şi ei mai de comitet. Dar să revin la întâmplare. Nu am apucat să trag decât un fum, când am auzit-o pe mama din poartă: „Ce faci, mamă, fumezi, ai!?! Păi, fir-ar mama ta a dracu’, treci imediat acasă, că îţi dau io ţie fumat!”. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fumul din piept, cert este că nu puteam să-l expir în faţa ei. Cred că s-a topit prin plămâni, pentru că am reuşit să nu scot nimic afară.

- Mamă, să vezi că io, îîî…, e prima dată…! - am încercat s-o înduplec, înainte să trec prin faţa ei.

- Ce să văd, mă, ce să văd!? Şi, în timp ce îmi căra capace, rostea şi sentinţa:

- Nu mai pupi nici un ban pentru bâlci şi nici la discotecă nu mai ai ce căuta!

Eram de-a dreptul buimăcit. Lasă capacele primite şi banii de bâlci, dar dis-co-te-ca!?! Fiind sărbătoarea satului, urma seara cu cea mai mare participare la actul cultural canto-dansat al comunei. Nu mergeai, nu existai! Şi atâtea fete veniseră pe la bunici… Ce să mai, se contura una din cele mai mari drame ale adolescenţei.

Intraţi în curte, mama s-a apropiat cu blândeţe de mine:

- Ia, zi-mi, cine te-a învăţat şi de când fumezi, mă, mamă?

- De… vreo… doi ani.

- Nu are cum…, fii sincer, că dacă nu, te spun lu’ părintele că fumezi!

- Ştie, că şi dânsu’ îmi mai dă bani de ţigări…, câteodată.

- Minţi! Şi brusc discuţia s-a terminat cu un dos de palmă peste obrazu-mi încă negru de funinginea de la focul de sub cazan.

Redau acum dialogul de a doua zi, dintre mama şi părintele. Eram la masa din curte, serveam prânzul şi se apropia momentul în care trebuiau împărţiţi banii pentru bâlci.

- Părinte, să vă spun ceva… Ceva grav!

- Ce s-a întâmplat tanti Elvira? - a întrebat-o părintele, făcându-se că nu ştie despre ce e vorba (îl înştiinţasem deja la Liturghia praznicului).

- Părinte, Victor al meu, cum să vă spun io…, fumează! Ieri l-am prins. Certaţi-l, pedepsiţi-l, trebuie să luăm măsuri!

- Staţi liniştită, are 17 ani. Eu, de exemplu, fumez de la 14 ani, nu e aşa grav!

Rămasă fără replică, mama a scos teancul de bancnote din buzunarul de la şorţ şi de la cel mai mare, la cel mai mic, ni i-a împărţit în mod egal la toţi cei cinci copii. Părea echitabil, după ce toată vara cu toţii adunasem moşmoanele galbene şi pleoştite din urzici. Însă, doar părea! Eu mai primisem de dimineaţă, la biserică, de la părintele, un bonus pentru ţigări şi pentru ce-o mai fi trebuit. Asta aşa, în caz că voiam să invit vreo madmoazelă să se răcorească la terasa improvizată printre tiribombe.

O slujbă între cinzeci

V-am spus parcă, cu altă ocazie, că osicenii - consătenii mei - erau oameni frumoşi din cale-afară şi deosebit de harnici. Dar ce am omis să aduc la cunoştinţa domniilor voastre e faptul că mai toţi aveau şi o credinţă profundă. Paştele, Dumnezeu, Crucea şi Cristosu’ erau cuvinte pe care le rosteau zilnic, îndeosebi la necaz. Dar să ştiţi că nici morţii nu erau uitaţi în astfel de împrejurări. Nu ştiu dacă şi astăzi au rămas tot la fel de cucernici, dar nici nu văd de ce să fi renunţat la pietate.

Unul dintre ei, la fel de bun creştin, era şi Nea Lisandru, care nu ar fi plecat de acasă-n sat şi nici de la birt înapoi acasă, fără să-şi facă semnul crucii şi să-şi scuipe-n sân. Om al bisericii din Vale, cea de lângă târg, Nea Lisandru nu se răbda să intre duminica în lăcaşul sfânt până când nu dădea o tură prin târg pentru a lua preţul băniciorului de porumb. Dar nici nu putea pleca din târgul duminical aşa uşor, că deh, până se mai uita şi pe la piaţa de orătănii, apoi şi pe la cea de cherestea şi, mai ales, până îşi lua şi cele câteva cinzeci de ţuică ca să-şi dreagă gâtul, se bătea toaca de începutul Liturghiei. Ştiindu-se om de ispravă, lui Nea Lisandru îi venea destul de greu să refuze invitaţia la o cinzeacă. Dar la fiecare invitaţie onorată avea grijă să promită că aia e ultima, că ce să-i faci, trebuia să ajungă şi la biserică, doar era om de bază în strană.

Cu gulerul cămaşii scrobite scos peste jerseul împletit din lână şi cu nasul borcănat şi roşu, Nea Lisandru ajungea mai mereu în biserică pe la heruvic. Şi atunci, în timp ce părintele cădelniţa naosul, Nea Lisandru se strecura prin dreapta pronaosului, printre femei, rece ca un şarpe. Apoi, în timp ce părintele încerca să le împace pe toate credincioasele ce dădeau buzna să-i pună bobiţe de răşină în cădelniţă, personajul nostru, ţuşti, sărea în strană. Îi zâmbea cu subînţeles ţârcovnicului, mie, care îl urmăream după dvera altarului, îmi făcea cu ochiul, apoi, ca şi când ar fi fost prezent în biserică încă de la psalmii utreniei, urla cât îl ţineau plămânii: „Toatăăă grija cea lumească de la noooi să o leepăădăăm!”.

Încântat peste măsură şi cuprins de extaz, în special în timp ce se cânta rugăciunea domnească, Nea Lisandru nu putea şi poate că nici nu voia să-şi stăpânească vocea răguşită şi stridentă care se lovea de toate picturile micuţei biserici, încercând probabil să-şi găsească o nişa pe unde să evadeze. Ce îl mai acompaniam eu, seminaristul satului, pe ţârcovnic (e drept, mai mult la cititul psalmilor), dar să-l vezi pe Nea Lisandru! Iar spre sfârşitul slujbei, când terminându-mi sarcinile din Altar ieşeam şi eu în strană, atunci să te ţii bine! Urlam toţi trei un „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum s-a terminat!” - aşa cum deprinsesem pe băncile seminarului - de credeam că o să ni se rupă rărunchii.

După ce ne miruia părintele şi-i pupam evlavioşi mâna şi crucea, Nea Lisandru îşi punea mâna protectoare în jurul gâtului meu şi mă trăgea deoparte ca să mă verifice dacă am reţinut versurile deocheate pe care mi le spusese duminica trecută. Mai mult din cauza mirosului de tescovină expirat de interlocutor, decât din cauza strânsorii părinteşti la care eram supus, mă străduiam din răsputeri să-i demonstrez cât mai repede că le învăţasem. Şi tot repetându-i-le, ajungeam la „Botu’ Calului”, crâşma de lângă biserică, unde Nea Lisandru mă îmbia să bem o ţuică înainte de masă, că aşa îi stă binele omului (la olteni, prin om se înţelege bărbat!). Cu gândul la prânzul cu care mă aştepta mama, îl refuzam politicos şi îl lăsam în compania aceloraşi oameni pe care îi văzusem la terasa birtului şi dimineaţa, când mă îndreptasem către biserică.

Acolo, la mesele de pe vremea Cooperativei care erau puse în faţa localului, Nea Lisandru se lua cu vorba – ba despre preţurile din târg, ba despre mersul la Biserică, ba despre una, ba despre alta – până pe la ora două după-amiaza. Cam pe atunci, în faţa birtului, se proptea şi nevastă-sa. Văzându-i roşeaţa care parcă-i mărea şi mai mult nasul lui bărbatu-su şi ştiind că va face deliciul comesenilor, aceasta îl repezea piţigăiat:

- Da bine, Lisandre, aci ţi-e biserica? La ce mama dracu’ nu îmi spusăşi că nu vii acasă după slujbă, că puneam mâna şi mâncam sângură, nu te mai aşteptam ca proasta!

- Ho, fă fomeie, ce-ţi veni? - încerca să se eschiveze Nea Lisandru - Ho, că vin! Da, mai stătui şi io o ţârică dă vorbă cu oamenii aştia, că aşa să stă duminica!

Sărutul ţigăncii

Ţiganca, Theodor Aman

Mai ieri, vă scriam despre practica agricolă la care eram supuşi în timpul vacanţei de vară. Eram duşi cu duba episcopiei la Dobruşa şi abandonaţi vreo două săptămâni printre dealurile viticole ala judeţului. Aşadar, despre canicula dintre spaliere, despre foamea îndurată în postul Sfintei Mării sau despre puricii din schit care ne forţau să dormim sub seninul cerului, v-am povestit câte puţin. Care aţi pierdut faza, cotrobăiţi prin STV – Confesiuni. Astăzi mă voi opri asupra părţii frumoase a practicii agricole seminariceşti: idilele cu ţigăncile satului. Da, da, cu ţigăncile, pentru că Dobruşa este populată, în mod deosebit cu totul, de etnia minoritară. Atenţie, însă, derivatele cuvântului ţigan ce vor fi folosite în cele ce urmează, nu vor avea deloc, dar absolut deloc, sens peiorativ!

Acum, că am anunţat şi tema, să trecem la treabă! Aproape în fiecare seară, după ce terminam de prăşit postaţa din vie, trupa de şapte-opt seminarişti găzduiţi de popa din sat, cuviosul Ioanichie, făceam o echipă şi mergeam pe poligonul de lângă vie să facem o miuţă cu echipa din sat formată din etnicii despre care vă vorbii mai devreme. După meci, când deja se înnopta şi după ce fetele îşi potoleau orătăniile, ne adunam toţi în jurul ceaunelor în care fierbeau porumbi sau cartofi pentru a ne… cunoaşte mai bine. Desigur că mai erau şi feciori care mârâiau la efemera şi ciclica noastră prezenţă în viaţa satului lor, mai ales atunci când ţigăncile, prea ocupate să ne capteze nouă atenţia, îi tratau pe aceştia cu indiferenţă. Genul acesta de conflicte se rezolva abia a doua zi, în timpul meciului şi, de regulă, seminariştii erau cei care ieşeau mai faultaţi, să zicem. Însă, trecând peste acest gen de momente, de cele mai multe ori reuşeam să coabităm (că tot e la modă termenul).

Într-una din veri, cea în care Steaua era eliminată din preliminariile CL de PSG, mi se aprinseseră şi mie călcâiele după o ţigăncuşă din sat. Eu aveam 15-16 ani, iar ea trecuse deja printr-o căsătorie şi se apropia de 30. Fiind probabil prea mic, nu i-am reţinut nici numele, nici chipul. Însă îmi amintesc că era deosebit de frumoasă - la fel ca ţiganca lui Aman - şi că se comporta cu mine precum o soră sau, mă rog, verişoară mai mare. Şi în acel an, praznicul de Sfântă Măria Mare m-a prins în practica agricolă. Datorită sărbătorii, aveam o grămadă de motive de bucurie: în ziua respectivă scăpam şi de sapă şi de post, apoi eram invitaţi de onoare la onomastica vreunuia din fii satului şi, chiar mai mult, primisem de la cuviosul Ioanichie, ce abia se întorsese de la Costineşti, acordul - de parcă aveam nevoie de aşa ceva - ca noaptea să mergem cu ţiganii-enoriaşi la discoteca din satul de peste deal.

Până la discoteca de peste deal erau vreo şapte kilometri şi pentru că am prins ultima rată, pe cea de la 11 noaptea, drumul la dus nu a fost o problemă. La întoarcere, ne încurajau ţiganii, ajungeam acasă - adeacă la schit - într-o oră şi jumătate. Odată ajunşi, am început să ne desfăşurăm programul artistic de dansuri învăţate prin discotecile din Râmnic. Era limpede faptul că noi, seminariştii, ieşeam în mod deosebit în evidenţă şi asta ne convenea de minune. După hiturile vremii precum: Barbie Girl, Macarena, Casablanca sau Get down-ul celor de la Beckstreet Boys, inevitabil că a urmat şi Un-break my heart-ul a lui Toni Braxton. Şi de aici lucrurile au luat o întorsătură stranie. În timpul blues-ului pe care îl dansam, sub lumina fierbinte a stroboscopului, cu partenera despre care am amintit, văzând privirea fioroasă şi pătrunzătoare a unui gealat nemulţumit de faptul că o invitasem pe domniţă la dans, m-au trecut toate apele şi… nu doar ele. Partenera creolă îmi tot şoptea duios la ureche că gealatul este fostul ei soţ, că tocmai fusese eliberat din penitenciar, că nu se aştepta să îl vadă în discotecă şi că, datorită presimţirilor ei, ar fi mai bine dacă am întrerupe dansul şi am uşchi-o!

Zis şi făcut! Drumul înapoi nu a durat chiar o oră şi jumătate, cât ne fusese indicat, însă am trăit o sperietură cât pentru toată viaţa. Imaginaţi-vă cum alergam printre dealuri luaţi de mână şi cum la fiecare lumină de faruri ne aruncam în şanţul de pe marginea drumului sau pe sub vreun pod. Gâfâiam sacadat, inima bătea să spargă pieptu-mi de copil şi-mi trecuse şi pofta cu care plecasem la discotecă, aceea de a-i fura barem o sărutare domniţei. Puţin după miezul nopţii, am ajuns în Dobruşa şi, cu spaima că gealatul ne va căuta pe la poarta fetei, nu-mi mai doream decât patul plin de purici din schit. Însă fosta doamnă, bănuind că a doua zi voi fi luat la băşcălie de colegi pentru că am rămas cu buza umflată, ca să am totuşi cu ce mă lăuda în faţa lor, mi-a oferit pe nepusă masă o sărutare. Apoi mi-a urat somn uşor şi a fugit pe vârfetele picioarelor în curte. Ce aş mai fi putut să fac, ţinând cont de împrejurări?… Mi-am continuat drumul până la schit, mi-am spălat picioarele ostenite la izvorul de lângă bisericuţă şi, întins sub clar de lună, mi-am aşteptat colegii pentru a le povesti despre sărutul ţigăncii.

Practica pastorală prin... viile episcopiei

Eram într-o vacanţă de vară din perioada liceului, iar una dintre obligaţiile seminaristului era ca două săptămâni din timpul verii să lucreze pe plantaţiile viticole ale Episcopiei Râmnicului. Cică sapa şi ciuntitul viei ar fi trebuit să ne ajute în activitatea de gospodari şi păstori pe care urma să o avem (de aici şi rateurile pastorale, probabil!). Nu sesizam legătura, însă ne consolam cu faptul că în arşiţa verii era mai bine la umbra viţei decât dacă ne-ar fi trimis, spre exemplu, să păstorim, pe bune, oi sau mai ştiu eu ce cornute!

În fine, nu aveai cum să comentezi legile sfinţiţilor părinţi, aşa că ne făceam frumos bocceluţa şi ne prezentam la data stabilită în curtea episcopiei din Râmnic. Aici, celor care aveau relaţii mai sus (să nu cumva să credeţi că vorbesc despre Susdetot; puţin mai jos, la întrepătrunderea imanentului cu transcendentul) le cădeau sorţii să rămână în curtea episcopiei, an de an. Noi, ceilalţi, cei săraci cu duhul - adică cei care nu aveam nici un deţinător sau împărţitor de duh prin familie - eram urcaţi într-un Aro şi, acoperiţi de o prelată roasă, eram transportaţi la Schitul Dobruşa, unde eram abandonaţi printre coline. De ce abandonaţi? Pentru că eram doar duşi, iar atunci când terminam perioada de practică agricolă, eram nevoiţi să parcurgem pe jos, printre dealuri, traseul de 15 kilometri care ne despărţea de cea mai apropiată gară, cea din Drăgăşani. Ca să nu faceţi calcule inutil, vă spun tot eu, în numai 3 ore de marş forţat eram ajunşi în gară.

Odată ajunşi la schit, intram în grija părintelui Ioanichie, stareţul şi mai marele butoaielor de vin bisericesc fermentat în aşezarea monahală din Dobruşa. Preacuviosul părinte era, de altfel, monah cu carismă însă, la începutul lunii august, avea cu totul alte griji pe potcap. E vorba de griji precum retragerea ascetico-estivală pe litoral, la Costineşti.

În vara respectivă, grupul de şapte seminarişti, mândri ca brazii, am ajuns la schit chiar în după-amiaza în care cuviosul părinte Ioanichie se pregătea de drum. Ne-a întâmpinat cu căldurosul: „Şe faşeţi dracilor, aţ’ vinit? Ostropiel nici var-aista n-am scăpat di tini, bre?” şi ne-a îndemnat să ne facem confortabili în holul cu 12 paturi suprapuse câte două. Ştiind că, din cauza puricilor din saltele, vom dormi sub clar de lună, ne-am aruncat boccelele în mijlocul încăperii şi am mers degrabă, aşa cum se cuvine după un drum lung, în sala de mese. La cina de post servită de sora Elena, preacuviosul Ioanichie ne-a anunţat că fratele Vasile, cel venit de la Schitul Pătrunsa, ne va coordona activitatea pastorală de a săpa viile Domnului, pentru că el va fi plecat cu treburi pentru zece zile.

- Tot cu profa’ de franceză, părinte? - l-am chestionat eu imediat, aşa cum îmi era felul.

- Al dracu’ copil! - a murmurat Ioanichie printre dinţi, apoi a continuat - Ostropiel, tot împieliţat ai rămas, bre?

După alte câteva înţepături reciproce, precuviosului părinte i-a sunat telefonul şi a trebuit să plece, dar nu înainte de a ne ruga să-i umplem portbagajul cu sticlele de vin pe care le avea deja pregătite în pridvorul aşezării monahale.

Desigur că plecarea stareţului ne încânta. Zece zile eram scăpaţi de loviturile de bici pe care ni le administra prin vie cu toată dragostea lui de cuvios părinte. Însă, cu toate acestea, eram deprimaţi de faptul că până la Sfântă Măria Mare - adică fix până la întoarcerea preacuviosului din concediu - trebuia să mâncăm doar mâncare de post. Dacă despre fratele Vasi am aflat de la colegii cărora le-am urmat că putea fi îmblânzit cu un pachet de ţigări pe zi, despre sora Elena pe care o cunoscusem în verile precedente ştiam că nu există nici o cale să o înduplecăm să ne dea vreun pahar de lapte, ori vreun ou, ori vreo bucăţică de brânză, pe neveu.

Nu o să pierd timpul descriindu-vă cum, dezbrăcaţi de la brâu în sus precum afro-americanii pe plantaţiile de tutun, săpam viile prin arşiţa verii; nici despre faptul că fratele Vasi, pe care avusesem grijă să-l îmblânzim încă de dimineaţă, accepta să tragem cu sapele „negru peste verde că stăpânu’ nu ne vede”; însă nu pot să nu vă vorbesc despre luptele din stomacul meu care, una şi bună, nu se putea adapta la noua alimentaţie: dimineaţa - gem pe pâine, la prânz – ciorbă de legume sau tocăniţă de cartofi, iar seara – ce rămânea de la prânz plus prunele storcite din buzunar. În condiţiile date, întinşi pe spate la umbra bisericuţei medievale şi trăgând agale din ţigara pe care o plimbam de la unul la altul, am hotărât că trebuie să acţionăm.

Planul era să ne însuşim - deci, în nici un caz să furăm - brânza care se scurgea ispititoare în sădila din bucătărie. De ouăle din cuibare se ocupase acelaşi Valerică Trei Mânuţe. Vinovatul de serviciu?… Calu, dulăul părintelui care ne destindea prinzând din zbor toate bucăţile de pâine pe care i le aruncam. Acum, ştiind că printre cititori se află şi oameni sensibili la suferinţele animalelor, o să omit faptul că distracţia cea mai mare era să-l păcălim pe Calu aruncându-i în loc de pâine alte obiecte, uneori puţin mai… contondente. (Sorry, Horsy!!) Şi tot punând planul la punct, trăgeam din chiştoc până ne ardeam buricele degetelor, continuând să visăm la cina din acea seară.

Probabil sunteţi curioşi să aflaţi dacă a şi funcţionat planul dezvoltat la umbra zidurilor bisericuţei. Bineînţeles că nu! Noi nu puteam face aşa ceva, primisem o înaltă educaţie religios-morală în anii petrecuţi în seminar, educaţie care nu ne permitea un asemenea comportament vagabonţesc. Închei pentru că mă podideşte râsul, pe data viitoare, ciao!

Şeptică pe pedepse

Ia, că poate să ningă şi la începutul iernii calendaristice, nu doar prea devreme sau prea târziu! Ce ţi-e şi cu schimbările acestea climatice! Şi când te gândeşti că prezicătorii vremii ne speriau din nou cu sărbători petrecute pe uscat... Ce să faci, domne’, nu se mai face meteorologie ca-n epoca de glorie a doamnei Romica Jurcă! Păi şi dacă tot ne ninge şi ne ţârâie întruna pe streşini, ne putem aminti, barem, de verile luminoase şi de vacanţele mari din timpul studiilor! Nu de alta, dar să vadă şi coinacii aştia cum ne umpleam noi timpul atunci când încă nu se auzise de smartphone-uri sau de gadget-uri software. Eee, acum nici nu vă aşteptaţi să povestesc despre frecventarea bibliotecii comunale sau despre participarea la muncile gospodăreşti, din fericire acestea erau doar anexe ale vacanţei de vară. Aşadar mă voi strădui să relatez scopul acestei perioade: distracţia estivală!

Punctul culminant al zilelor toride de vacanţă era întotdeauna… noaptea. De cum se însera, mai multe găşti de tineri, bună parte din ei veniţi la bunici, ne stabileam cartierele generale în diferitele locuri strategice ale Osicii. Eu, de exemplu, am început cu gaşca din vecini, dar datorită dobândirii statutului de seminarist, în primii ani de liceu, am progresat şi în scurt timp am fost adoptat de găştile care se adunau în proximitatea centrului comunei. Iar de aici, mai spre sfârşitul liceului, nu mi-a fost deloc greu să mă infiltrez în grupul din vârful lanţului trofic, cel care se aduna la km. 0 al localităţii, chiar vis-a-vis de cioara de pe monumentul eroilor. Aşadar, cartierul general unde se întrunea această grupă mare a găştilor din nopţile de vară era barul discotecii săteşti. Şi mie, pe lângă originalitatea statutului de teolog care mă propulsase până aici, îmi mai revenea şi deloc ingrata postură de a fi prâslea al găştii, iar eu ştiam să profit la maxim de acest atu.

Dintre jocurile distractive, mai mult sau mai puţin deocheate, gaşca de la km. 0 avea o slăbiciune pentru şeptică pe pedepse jucat în miez de noapte. Şi abia acum am ajuns la ceea ce aveam de gând să vă împărtăşesc: pedepsele care făceau deliciul nopţilor din vacanţa de vară. Chiar dacă ar părea inutil de menţionat, amintesc domniilor voastre – poate deprinse mai degrabă să joace cruce decât şeptică – cum jocul în cauză era jucat pe perechi. Iar acest fapt făcea ca perechea câştigătoare să formuleze pedepsele, iar cealaltă – cea mai puţin fericită – să le ducă la bună executare. Desigur că şi intensitatea sancţiunilor creştea deodată alternanţa câştigători-învinşi, ceea ce voi încerca să vă zugrăvesc în cele ce urmează.

Spre exemplu: dacă prima echipă care pierdea primea pedeapsă să le aducă bravilor câştigători o bere rece de la bar sau alte mici comisioane, când sorţii jocului se întorceau, victimele deveneau torţionari şi îi puneau pe proaspăt învinşi să oprească un trecător (sau, după caz, trecătoare) căruia erau nevoiţi să îi facă diferite declaraţii. Şi pentru că spuneam că intensitatea penitenţelor creştea pe măsură ce jocul intra în noapte, urmau: plimbarea cu căruciorul de butelii, trenuleţul făcut în coate şi în genunchi pe şoseaua din faţa discotecii, prinsul cărţilor de joc pe perete cu fruntea etc. Printre toate acestea, se mai găsea şi câte unul care să mă pună să-i cânt nevesti-sii binecuvântările înmormântării şi asta doar pentru că nefericita de ea făcea parte din echipa mea.

Însă cele mai dure pedepse se dădeau abia pe la miezul nopţii. Îmi aduc aminte că cea mai grea sancţiune primită a fost ca împreună cu echipa să mergem în lenjerie de corp la crama din vecinătate şi să comandăm la masă o carafă de vin pe care, desigur, a trebuit să o consumăm. Imaginaţi-vă cum arătam doi băieţi şi o domniţă, îmbrăcaţi mai mult decât sumar, sorbind câte un pahar de vin printre ceilalţi meseni! Însă zeul Şeptică nu lăsa să încheiem seara într-o asemenea stare de umilinţă, ci avea tot timpul grijă să gustăm şi din paharul dulce al răzbunării. Aşa că, la următorul joc pe care l-am câştigat, adversarii au fost nevoiţi să alerge în miez de noapte şi în dimineaţa goală, cca. 50 de metri, până la bariera de lângă gară. Şi ca să ne convingă că au ajuns la destinaţie, a fost necesar să ne aducă în fiecare mână câte o piatră spartă de pe calea ferată.

Iar acum, în concluzie, ia, să-mi spuneţi voi, preaiubiţi cititori, ce joc de pe smartphone îţi dezvoltă mai frumos creativitatea sau îţi oferă comunicativitate şi, mai ales adrenalină, precum jocul de şeptică?… Iar acestea fiind zise, consider că prin această postare mi-am făcut datoria faţă de toţi cei care mi-au reproşat că în ultimul timp aş fi lăsat-o mai moale (de fapt, că aş fi înmuiat-o bine) cu confesiunile. A, ar mai fi încă ceva, continuaţi să mă provocaţi!