Spovada şi efectele ei în STV

Este trecut deja de începutul postului Crăciunului şi după o lungă perioadă de reflecţie am decis să vă scriu despre o întâmplare din primul post petrecut în seminarul din Râmnicu Vâlcea. Desigur, voi îmblânzi, pe ici, pe colo, formulările mojiceşti ale părintelui spiritual - A.K.A. Spiru -, dar şi pe ale mele. Acestea fiind spuse…, pe indieni că vin caii!

În STV era musai ca fiecare seminarist biban, până la începutul Postului Crăciunului, să îşi aleagă unul din cei doi duhovnici (spirituali) ai şcolii, pentru toată perioada studiilor. Aflând de la cei mari că Spiru, cel care preda şi Liturgica, se poate răzbuna prin diverse mijloace pe cei care nu-i sunt fii duhovniceşti, l-am ales să-mi fie îndrumător spiritual. Din momentul în care i-am cerut să mă treacă pe lista sa (alături de alţi 90% dintre seminarişti), răul a fost ca şi făcut: următorii cinci ani am fost obligat să trec pe la scaunul sfinţiei sale de spovedanie în fiecare din cele două mari posturi ale anului.

Revin la prima spovadă din seminar, căci despre ea vă voi grăi în cele ce vor urma. M-am apropiat sfios de uşa camerei de cămin în care Spiru se lăfăia pe un fotoliu. În stânga sa, pe un birou, crescuse o grămadă apreciabilă de bancnote de tot felul.

- Săru-mâna părinte! - am îngânat, îngenunchind docil sub patrafirul care parcă mă invita să iau poziţia de chircit în faţa părintelui. Oricum, eu îmi spusesem deja că merit să stau în acea poziţie incomodă, dar şi nostimă, că doar eram un păcătos!

- Poţi lăsa banii pe masă! - mi-a spus cu vocea-i mlădioasă Spiru, simţindu-mă probabil stânjenit de faptul că mototolisem bancnota în mâna dreaptă, atunci când mi-am făcut semnul crucii.

Nu vă voi reda păcatele pe care le avea un tânăr de 14 ani - sunt aceleaşi pe care le aveaţi şi domniile voastre - şi nici nu îmi doresc să intrăm în alte discuţii despre violarea sigiliului sacramental. Cert este faptul că am ieşit de la spovedanie şifonat rău de tot. Drept urmare, am primit canon să nu mă împărtăşesc câteva luni, plus mătanii mari - vreo 200 pe zi -, plus post, plus multe altele… Ce mai tura-vura, fusese o confesiune bulversantă, total diferită de ceea ce experimentasem până atunci. Mă tot gândeam: cum de nu conştientizasem, până în acel moment, nimicnicia în care mi se zvârcolea sufletul!? Însă, nu era bai, căci bunul părintele avusese grijă să-mi trezească conştiinţa. Pe bună dreptate, mă simţeam ca un criminal odios ce tocmai primise pedeapsa capitală. Mai că plângeam, gândind la cât de tare îl dezamăgisem pe părintele spiritual, chiar mai tare decât îmi dezamăgisem propria conştiinţă.

A doua zi însă aveam Liturgică şi eram pregătit să-l impresionez pe Spiru şi să-mi iau revanşa. Este adevărat că şi lecţia îmi permitea, era vorba de veşmintele preoţeşti. Nici nu a deschis catalogul când a intrat în clasă, că bunul părinte m-a şi chemat în faţă să prezint lecţia. Ia uite, gând la gând cu bucurie, mi-am şoptit, apoi am început să turui:

- Veşmintele preotului sunt: stiharul, epitrahilul, brâul…

- Rogo, spune-i lu’ tac-tu că mi s-a scorojit butoiu’ dă ţuică! Nu mai trece şi el pe la mine!? - l-a întrebat părintele profesor pe un coleg care stătea liniştit, în penultima bancă de la mijloc.

- Bine, părinte… o să… tata, îîî… - stânjenit, Rogo încerca să îngâne un răspuns.

- Ce e Ostropele, nu ştii lecţia? - m-a abordat Spiru brusc, pe un ton acuzator.

- Nu, părinte… adică, ba da, dar vorbeaţi şi am crezut că…

- Ce crezi, bă, că io nu am atenţie distributivă? Şi a continuat alintându-mă: Labagiule, treci la loc, azi iei un trei cât tine!

Încercând probabil să acopăr hohotele de râs al colegilor, care se amuzau la maxim de alintul neaşteptat pe care tocmai îl primisem, am ridicat şi eu tonul:

- Păi, cum, părinte, că nici măcar nu m-aţi ascultat!… Şi eu am învăţat, păi, cum trei!?

- Auzi, mă, la el, îmi cere mie socoteală pentru acţiunile mele! Băi, animalule, ai fost un câine prin şanţuri şi noi te-am acceptat în seminar, ca să te facem om; iar tu, cum ne răsplăteşti, bă? Stai p-aici, pân internat, şi ţ-o freci toată ziua. (Cei mai candizi dintre domniile voastre să îmi scuzaţi expresia, dar ea chiar nu-mi aparţine!) Marş la loc, labagiule, până nu mă uşurezi şi de două capace!

Acum, în încheiere, poate aţi dori să mă întrebaţi cum au decurs şi celelalte nouă spovedanii făcute Spirului, obligat-forţat… Nu o faceţi, altfel mă văd nevoit să vă dau nota trei pentru că „îmi cereţi socoteală pentru acţiunile-mi proprii”!

Drăcoveniile seminariştilor (doi roman)

Astăzi mi-am propus să închei - însă fără pretenţia de a fi epuizat subiectul - Drăcoveniile seminariştilor, postate tura trecută. Prima farsă demnă de a fi expusă în cele ce vor urma ar putea fi numită: aterizarea forţată. Să vedem despre ce era vorba! Dând dovadă de o imaginaţie debordantă, seminariştii îşi înfrumuseţau camera cu un preş ţărănesc, îngust de cca. 1 m şi lung de 5-6 m, întins pe mijloc, de la intrare până la fereastră. În ce consta toată tărăşenia: victima era dusă cu vorba la intrarea în cameră însă trebuia să stea cu faţa către uşă, în direcţia vorbitorului, cel care îi dădea momeală. Bineînţeles că singura grijă a vorbitorului era să păstreze 1 m distanţă de victimă, dar mai trebuia şi ca picioarele nefericitului să fie bine înfipte în capătul preşului care i se întindea ca o trenă în spate. Atunci când aceste condiţii erau îndeplinite, un complice care îşi făcea de lucru prin cameră smulgea cu toată forţa covoraşul de sub picioarele sărmanului. Urmările? O aterizare necontrolată a celui dus cu preşul! Acesta, incapabil să-şi aducă mâinile în faţă, precum trenul de aterizare al avioanelor, se vedea silit să pice în cap, atenuându-şi căderea doar cu… pupătoarea.

Răzvan, fost seminarist şi el, îmi amintea şi de trezirea la baie. Pe scurt: cel vizat era lăsat să adoarmă profund, apoi era scos din cameră, cu tot cu pat, şi transportat la baie. Pe mijlocul băii comun(al)e, exista un zid puţin mai înalt decât un metru, îmbrăcat în faianţă, şi care, lateral, pe ambele părţi, avea înşirate câteva chiuvete. Tocmai pe acest zid era urcat patul adormitului. Toată operaţiunea se petrecea într-o linişte desăvârşită şi pe întuneric. Când simţeam că ne podideşte râsul şi că nu ne mai puteam abţine, sunam violent din clopoţelul cu care se dădea deşteptarea, la urechea lui Somnorilă. Efectul era de povestit nepoţilor: în clipa în care sărea din patul suspendat, se trezea sărmanul că pământul îi e mai jos cu un metru decât s-ar fi aşteptat! Era ca şi când ar fi căzut într-o gaură de canal deschisă (credeţi-mă pe cuvânt, ştiu bine ce înseamnă să cazi într-un canal fără capac camuflat de balta din jur!). Aaa, în caz că aveţi dubii, patul putea fi scos din cameră, fără prea mare efort, cu condiţia ca anterior să se fi scos şi uşa din ţâţâni.

Una dintre legendele seminarului, a devenit şi cazul Siminea. Acesta era o excepţie comportamentală a seminaristului clasic. Şi de aia, bietul de el, era catalogat ca fiind un ciudat. De ce? Păi, pentru că se ruga seară de seară în capela din curtea seminarului, în ascuns; pentru că, în locul posterelor cu Spice Girls sau cu Barbie Girl de la Aqua, el adora altfel de postere, din acelea cu sfinţi sau cu Maica Domnului; pentru că era respectuos cu seminariştii mai mici şi nu le dădea capace just for fun; pentru că ne răspundea doar zâmbind la toate mârlăniile pe care i le făceam; aşadar, cum deja am spus, pentru că nu era ca noi, cei care reprezentam normalitatea. Ce v-am spus, era un ciudat! Pentru toate acestea, trebuia să-i facem ceva care să-l scoată din starea feerică în care se complăcea. Trebuia, deci, să-i prezentăm viaţa aşa cum era ea de fapt.

Aşadar, ne-am gândit - e adevărat, nu foarte mult - ca într-una din serile în care Siminea mergea, târziu în noapte, să se roage în micuţa capelă întunecată, doi dintre noi să ne ascundem după măsuţa Altarului şi să încercăm un dialog revelator cu pustnicul seminarului. Zis şi făcut. După ce trecuse de ora 23.00, pustnicul şi-a făcut apariţia şi a îngenuncheat în faţa Altarului. După câteva minute de linişte mormânt, împieliţatul de lângă mine a iniţiat dialogul, apelându-l cu voce gravă: „Simiiineooo!!!”. Răspunsul, şoptit cu voce ingenuă, a fost răvăşitor: „Da, Doamne!”.

Drăcoveniile seminariştilor (unu roman)

Aici mă voi opri asupra, hmm…, farselor din cămin. Să nu cumva să vă imaginaţi că o fac pentru a vă da idei! Nu, nu, ba chiar dimpotrivă, îmi doresc numai să vă fac cunoscute câteva lucruri, cum să zic…, de evitat! Să încep cu întâia şi memorabila drăcovenie pe care am muşcat-o încă din primele nopţi. Aşadar, doamnelor şi toţi ceilalţi, vă prezint… (sunet alert de tobe) ţambalul! Imaginează-ţi că atunci când somnul îţi e mai dulce şi când dormi cu faţa spre marginea patului (dacă poţi numi astfel o saltea roasă şi pictată în culori dubioase, pusă pe scândurile fixate pe un cadru metalic ruginit), imaginează-ţi, deci, că 2-3 ninja - seminarişti îmbrăcaţi în sutane negre - apucă de bara metalică a patului şi, cu o forţă aproape drăcească, răstoarnă întreaga situaţie. Astfel, tu vei ajunge prin rostogolire, inevitabil, cu faţa pe podea, iar peste tine: lenjeria, salteaua, scândurile şi cadrul metalic cu picioarele în sus. Nu ai nici o şansă să-ţi vezi călăii. Până să ieşi de sub această grămadă, fiind şi îngreunat de somn, s-au tirat ninjalăii!

Următoarea este sonda. Luau dragii de prehoţi – aşa ne alintam pe atunci - un nasture cu găuri mai largi, în care înfigeau două chibrituri care se întâlneau la capetele inflamate, ca un V răsturnat. În timp ce victima dormea cu faţa în sus, i se aşeza inovaţia pe nas, deasupra ochilor, şi apoi, bineînţeles, se aprindeau chibriturile. Ghiciţi reacţia celui care se trezea cu flacăra la 4-5 cm de ochi! La fel ca cea a unui groştei care, după junghiere, se trezeşte cu paiele aprinse pe el şi, înspăimântat, o zbugheşte fix în gluga de coceni. Dar aceeaşi reacţie o aveau şi cei care, dormind cu gura căscată, se trezeau cu o hârtie aprinsă în faţă (asta după ce le fusese introdusă cu dibăcie în cavitatea bucală).

Mai vreţi şi altele?… OK, ce ziceţi de punga sau de condomul umplute cu apă (uneori adăugam şi magiun) şi aruncate de la balconul căminului, hăăăp, în capul primei persoane care ieşea pe uşă. Da, da, asta e veche, o ştim şi noi, veţi spune. Şi vă dau dreptate. Însă ştiţi ce am păţit când, într-o zi de vară, am vrut să-i fac o surpriză prietenului Toni, dar în locul lui am văzut - din nefericire prea târziu - creştetul pleşuv al părintelui Pomeneşte? Nu ştiţi, nu? Păi, să spunem că, introducându-mi-se maşina de tuns de la frunte până pe creştet, am fost tuns după chipul şi… calviţia dânsului!

Următoarea ar fi, să-i spunem, pixul, clanţa şi mândria. Această piesă i-a fost dedicată în repetate rânduri părintelui Bogdănel Tătaru. Fiind cel mai proaspăt hirotonit din colectivul profesoral, sfinţia sa nu se putea stăpâni şi, după ce se aşeza la catedră, îşi privea cu mândrie sutana pe care apoi o mângâia în zona pieptului ca şi când ar fi curăţat-o de ceva scame, cu ambele mâini. Un gest reflex atât de evident, desigur că nu ne putea scăpa. Aşa cum mămicile pun paprică pe degetul supt de copilaşi pentru a-i dezobişnui, la fel şi noi am considerat de cuviinţă să punem mină de pix pe clanţa uşii, înainte ca Bogdănel să intre în clasă. Nici nu vă imaginaţi cu ce faţă ne privea părintele, mângâindu-şi pieptul cu mâinile albăstrite, în timp ce noi hohoteam fără să ne putem opri. Replica dânsului, un novice în dresura cârlanilor de seminarişti, era: „Ce aveţi bă, de râdeţi? Mmm… pp… proştilor!”.

Ce-or mai fi şi chendimele?... BINGO!

Trecuseră deja câteva săptămâni de la descălecatul meu la Vâlcea şi, în sfârşit, descoperisem ce sunt chendimele, antichenoma şi iporoiul, duşmani aprigi ai primelor nopţi petrecute în seminar. Acestea şi altele asemenea lor sunt semne vocale din muzica psaltică bisericească. Însă, înainte să aflăm acest lucru, ele erau nişte himere după care noi, bibanii, eram trimişi de către veterani, seară de seară, să le căutăm prin alte camere pe unde, chipurile, le-ar fi uitat. Răspunsul primit de fiecare dată atunci când întrebam: „M-a trimis şefu’ să îmi dai două chendime” era: „Bă, e nebun!? Nu mai ştie că le-a lăsat la camera 54? Caută-le acolo!”, iar camera 54 era, desigur, la un alt etaj.

Însă, precum şi Irina Loghin a aflat, într-un final, cine e inculpatul RASDAQ, aşa şi noi am descoperit, într-una din orele de Muzică Psaltică, cine erau aceste chendime care ne transformaseră în nişte factori poştali măscărici, atâtea nopţi în şir. Vă puteţi imagina ce feţe am făcut atunci când Spiru’ (duhovnicul sau spiritualul aşezământului teologic) ne-a desenat pe tablă două linii scurte, piezişe, despre care ne-a spus că sunt: „Două chendime – semn care ne indică să urcăm înălţimea sunetului cu o treaptă faţă de semnul precedent”! Eram uimit de naivitatea mea. Chiar şi Lupu – A.K.A. Wolfy, primul meu şef de cameră şi singurul domn elev seminarist mai mare în care puteam avea încredere - participase la toată tărăşenia cu căutarea chendimelor. Însă toate acestea aveau să îmi treacă atunci când Wolfy, probabil din dorinţa de a-mi recâştiga bunăvoinţa, m-a invitat să ieşim în seara respectivă în oraş. Bineînţeles, fără bilet de voie.

Iată-mă, aşadar, pus în faţa marelui moment. Odată ieşit printre gratiile ferestrei de la duşuri - tăiate cu bomfaierul de alţi înainte-mergători -, primeam marele botez, abia atunci intram cu adevărat în rândul seminariştilor! Fără să mă gândesc prea mult la faptul că puteam fi prinşi, însă dornic să mă fălesc în faţa celorlalţi bibani cu aventura nocturnă, m-am strecurat printre gratii. Cu inima aproape să-mi sară din piept, l-am urmat îndeaproape pe Wolfy, pe cărăruia bătătorită din spatele căminului (cea care ducea către libertate). Am sărit apoi gardul printr-un colţ întunecat şi, astfel, am simţit pentru prima dată emoţiile evadării. Sentimentele de teamă erau de acum înăbuşite de curiozitatea de a afla unde îşi propusese Lupu să mergem.

Alunecând ca pâlşii pe aleile dosite dintre blocuri, în 10-15 minute am ajuns în faţa sălii de bingo dintr-un complex comercial, în nordul oraşului. Vă imaginaţi, probabil, că mă uitam la geamurile colorate ale sălii, ca viţelul la poarta nouă. Aici ce-o mai fi!?

- Hai Ostro - mă încurajează Lupu, văzându-mă pierdut ca Laika-n spaţiul cosmic – că, dacă avem noroc, facem rost de bani să mergem la Bloody, dacă nu, ne întoarcem!

Încurajat în acest fel, am îndrăznit. Însă, după primii paşi făcuţi în sala de bingo, ŞOC! ŞOC! ŞOC!… La una dintre mese, pedagogul trăgea tacticos dintr-o ţigară. Crezusem că acesta se afla în cămin, că doar era de serviciu! Veni, vidi şi… pedagogul ne-a făcut semn să ne apropiem.

În zadar încercam să mă fofilez în spatele lui Wolfy, pedagogul – cel cunoscut sub acronimul SS - m-a abordat direct:

- Ostropele, ai dat de belea! Îmi pare rău, dar va trebui să-ţi faci bagajele!

Rămas fără cuvinte, abia reuşeam să îngân:

- Ştiţi, îîî… e prima dată…, vă rog io mult să nu…, că îîî…

- SS, nu mai speria copilu’; ia, zi-mi, cât ne costă ieşirea asta? - a intervenit salutar Wolfy.

- Lupule, de ce îi prosteşti, măh, pe bibani? - i s-a adresat SS dragului meu şef de cameră. Apoi a continuat: Să ştiţi că eu special am venit aici, să verific. Nu-mi face nici o plăcere, dar am aflat că frecventaţi bingourile noaptea… În fine, cât să vă coste, trei serii de cartoane şi un pachet de Assos, că io mai am ceva treabă pe-aici!

Rămaşi faliţi după ce i-am dat darul pedagogului şi dezamăgiţi de eşecul total al evadării, ne-am înapoiat agale pe aceleaşi alei dosite. Abia după ce ne-am strecurat printre gratii, în liniştea nocturnă a internatului, am putut să respir uşurat. Glonţul îmi trecuse milimetric pe la ureche. Ptiu, Doamne, ce bine că trecuse!… Nereuşind să adorm, din cauza emoţiilor trăite mai devreme, îmi valorificam timpul repetând în minte definiţia semnelor muzicii bizantine: două chendime – semn care indică să urcăm înălţimea sunetului cu o treaptă faţă de sunetul precedent; iporoi – semn care indică să coborâm înălţimea sunetului cu două trepte succesive faţă de sunetul precedent etc… Concentrarea, însă, îmi era tulburată sistematic de vocea străină a unei doamne care tot repeta plictisită: „Atenţie, s-a strigat linie, continuăm până la bingo!”. Mi-am ridicat capul de pe pernă şi l-am întrebat pe şef:

- Wolfy, ce e aia linie?

- Copile, ai chef de poveşti?… Ştiu că îţi sunt dator cu această explicaţie, dar să o lăsăm pentru altă dată, acum dormi!

- Da, dar atunci ne vom plăti libertatea din timp, sper!

- Bingo! Bravo, Ostro, înveţi repede!

Şi astfel, rânjind probabil cu satisfacţie, Lupu a încheiat dialogul nocturn.

Samson răpus de părintele hairstylist

Primele zile petrecute în seminarul liceal din Râmnicu Vâlcea păreau că se scurg anost. Zilnic acelaşi program. Deşteptarea era la ora şase şi, în mod absolut bizar, doar iarna şi doar atunci când ningea era urmată de înviorarea făcută pe terenul de sport din faţa internatului; urma rugăciunea de dimineaţă făcută pe holul lung al etajului intermediar, timp în care pedagogul trecea printre noi pentru a face prezenţa şi pentru a ne mai cârpi câte una dacă, la rândul nostru, aveam ochii prea cârpiţi de somn; apoi micul dejun, despre care abia la seminar am înţeles de ce este numit mic; patru ore de studiu în care lupta cu somnul era cel mai adesea pierdută; prânzul la care eram serviţi cu preparate culinare deosebite, aşa cum nu am mai mâncat niciunde (înţelegeţi, domniile voastre, ce vreţi!); cursurile; cina, de fapt, un al doilea mic dejun după care murmuram rugăciunea: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, c-am mâncat şi tot mi-e foame…”; rugăciunea de seară şi apoi stingerea, la ora zece seara (de fapt, abia atunci ne trezeam şi noi la viaţă). Însă, elevii seminarişti, energici şi ingenioşi, suportând cu greu programul de cazarmă, reuşeam frecvent să spargem monotonia şi să ne creăm amintiri demne de vârsta adolescentină, de care eram atât de mândri. În cele ce urmează voi încerca să redau una dintre aceste amintiri, întâmplare care vă va edifica eventualele întrebări legate de lungimea actuală a podoabei mele capilare.

Aşa cum am arătat într-o postare anterioară, în camerele de cămin în care locuiam nu existau birouri şi scaune (de parcă ar fi avut loc!). Drept urmare, cele patru ore de studiu trebuiau petrecute în patul ce nu ne putea oferi decât poziţia culcat care, între noi fie vorba, nu putea fi prea favorabilă studiului. Aşadar, în 10-12 minute, aţipeam cu manualul sau cu caietul pe faţă. Aceasta despre care vă voi povesti era însă o săptămână deosebită; cea în care preot de serviciu era părintele diriginte. Sfinţa sa era cunoscut şi deloc apreciat pentru corecţiile fizice de care se folosea în scopul unei cât mai bune implementări a sistemului educaţional religios. Lui Wolfy, şeful de cameră, şi lui Valerică Trei Mânuţe le venise rândul să meargă la culesul strugurilor, în viile episcopiei de la Dobruşa, aşa că în cameră eram doar eu şi Motârcă, coleg cu duhul înţelepciunii, mai mare decât mine cu un an.

După câteva zeci de minute de încercări eşuate de a rămâne în poziţia şezut, cu manualul de limbi clasice în mână - materia dirigului -, în cele din urmă, epuizat, am aţipit. Probabil, după mai puţin de un minut, am tresărit alertat de cuvintele colegului: „Ostro, sări că vine Titircă!” (aşa îl alintam pe părintele diriginte, fost boxeur, după propriile spuse). Alarmă falsă, însă trebuia să găsim o metodă de a rămâne treji, pentru a nu-l forţa pe Titircă Inimă-Rea, ca tocmai pentru noi, să dea mănuşile de box jos din cui (una din expresiile patentate de sfinţia sa, dirigu’). Ideea care ne-a venit pe moment părea una genială: să jucăm şeptică - Doamne iartă-ne! -, dar să fim vigilenţi să nu fim prinşi în flagrant, cu delictul în mâini.

După câteva jocuri, excitat de faptul că aveam deja trei puncte luate şi încă doi asari în mână, uitasem complet că trebuie să îmi asigur spatele. Iar părintele Titircă se strecurase ca un pâlş, în spatele meu, acţiune trădată - din nefericire prea târziu - de expresia îngrozită, întipărită pe faţa lui Motârcă. Nu reuşisem să acoperim grămada de cărţi din mijlocul patului cu pătura, aşa cum ne propusesem, deci „alea iacta est”! Eram numai buni spre a fi aruncaţi în ringul de box, fără nici cea mai mică portiţă de salvare.

- Beeei, berbecilor, ce faceţi măi aici, jucaţi poker, îîî?

- Nu, părinte diriginte, noi îîî, îîî…

- Ostropele, mă prosteşti în faţă!? Domnule pedagog, daţi-mi, vă rog, o foarfecă să îi tund la zero!

Scăpasem de ring, însă, Doamne, trebuia să plătesc un preţ mult prea mare!

Vă mai amintiţi ce spuneam despre frizura mea, în postarea Ziua în care am început să fiu seminarist? Mândria mea cea mai mare, părul bălai cu cărare a la Nick Carter din Backstreet Boys era pe cale să se piardă. Nici măcar nu am mai avut timp să implor cu lacrimi sincere să fiu iertat, că foarfeca din mâinile lui Titircă îmi tăiase deja primele şuviţe, lungi de 7-8 centimetri, de deasupra frunţii arse toată vara de soare, pe câmpurile Romanaţiului. Mă simţeam precum Samson, cel secătuit de puteri, după ce a fost tuns de perfida Dalila. Diferenţa era că Titircă nu era chiar Dalila şi că, spre deosebire de aceasta şi de filisteni, Inimă-Rea a avut de grijă ca la interval de 2-3 luni - e adevărat, şi cu toată bunăvoinţa mea - să-mi reteze podoaba de pe ţeastă.

Revin la momentul în care dirigintele mi-a devenit şi hairstylist. După ce m-am tuns chilug, având, aşa cum spuneam, obrajii arşi de soare, pielea albă a capului îmi părea o cască de soldat nazist din cel de-al doilea răzbel. Iar de atunci, a trecut mai bine de un deceniu şi jumătate, timp în care am avut mai multe tentative de a-mi lăsa părul să crească. Însă, niciodată nu am mai reuşit să fiu, cu adevărat, Samson. La urma urmei, Titircă a fost primul specialist care, în urma analizei faciale pe care mi-a făcut-o, a constatat că părul lung nu mă avantaja, ci dimpotrivă! Drept dovadă, chiar şi astăzi ţin cont de brutala, dar preţioasa sfinţiei sale consiliere. Iar pe această cale îi mulţumesc şi pentru faptul că, în urma aceleiaşi analize faciale, nu a considerat că şi nasu-mi ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală plastică, aşa cum li s-a întâmplat altor colegi mai… cârni din fire. Uneori gândesc că, atunci când se vor organiza întâlnirile aniversare de la terminarea liceului, Titircă îmi va face surpriza să vină cu vreo foarfecă; cică i-aş fi dat suficiente motive şi întemeiate, după absolvirea liceului. Oricum, dacă aşa vor sta lucrurile, părintele diriginte va fi cu siguranţă dezamăgit, deoarece eu mă voi prezenta la fel ca în timpul seminarului…,  tuns chilug!

Senzaţia primului sărut

Înainte de a fi admis la seminar, mama îmi interzicea cu desăvârşire să merg cu sora şi cu fratele mai mari la discotecă. Spunea că discoteca ar fi fost frecventabilă numai şi numai de liceeni şi de alţii mai mari decât aceştia. A făcut totuşi o excepţie, cu vreo două săptămâni înainte de examenul de admitere la liceu. M-a abordat într-o sâmbătă după-amiaza - zi de baie pentru mai toţi osicenii de bun simţ -, spunându-mi: „Spală-te bine, că azi te las la discotecă! Vreau să vezi ce ai putea pierde dacă nu iei examenul la seminar”. În toiul pregătirilor pentru marele examen ce avea să vină, minunata veste m-a luat total pe nepregătite. Şi deşi a venit ca un duş rece, eu tot am considerat ca fiind absolut necesar să-mi spăl bine pletele bălaie - pe care le purtam a la Nick Carter - folosind în acest scop vreo două periniţe de şampon de urzică. Şi pentru că, slavă Domnului, spuma mi-a ajuns pentru toate membrele corpului, nu a mai fost nevoie să mă folosesc şi de săpunul de casă făcut din leşie şi din osânza porcului.

Prima discotecă ce şi-a deschis porţile pentru a mă primi nu a fost cea din localitatea unde îmi aveam rezidenţa, ci cea din Osica Mică, satul învecinat. Ca mai toate discotecile de ţară, din anii ’90, şi aceasta îşi desfăşura activitatea cultural-artistică în… căminul cultural. Singurul inconvenient al acestei locaţii, în special iarna, era drumul. Pe lângă faptul că trebuiau parcurşi vreo 5-6 km, mai aveam de trecut şi Olteţul, dar şi zăvoiul acestuia sau, în fine, boscheţii ce mai rămăseseră după defrişările din ’91-’92. Însă, revin la discoteca din Osica Mică, deoarece în preajma ei am avut parte de primul meu sărut. Cum s-a întâmplat şi căt de dulce a fost vă voi spune în cele ce urmează.

Evident că, având numai 14 ani, eu eram coinacul găştii ce-şi purta paşii sâmbătă noaptea spre discotecă. Şi pentru că le eram simpatic peste măsură, cei mari - Rangu, Fâcă şi Dolaru’ - s-au gândit că mi-ar prinde bine dacă mi-ar face botezul chiar din prima seară. În acest scop, seniorii găştii au stat de vorbă cu Lenuţa, profesoara neiniţiaţilor în arta amorului, o domniţă divorţată şi care trecuse binişor de 20 de ani. Apoi, în timp ce eu eram încântat la maxim de luminile emise de stroboscopul discotecii, aceştia mi-au prezentat-o pe cea care fusese ursită să-mi dea prima sărutare, cea despre care abia v-am spus, pe Lenuţa. Ca din senin, în boxe a început să se audă duios cântecelul Regelui Pop, „You are not alone”. Şi vorba aia: „Vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă!”, că Lenuţa s-a şi înfăşurat în jurul gâtului meu, fără ca măcar să apuc să o invit la dans. DJ-ul completa şi el cele ce aveau să urmeze: „Se face dedicaţie specială de la gaşca din Osica Mare, pentru Victor şi pentru prietena lui!”. Simţeam cum mi se urcase tot sângele în urechi. La una din aceste urechi supuse presiunii, drăgăstoasă nevoie mare, prietena îmi şoptea ca după dans să o invit la o plimbare, pe-afară. Apoi mi-a subliniat că acest gest ar trebui să vină din partea băiatului, dar că ea înţelegea nepriceperea mea şi se oferea să mă ajute să fac primii paşi în relaţia ce debutase sub patronajul prietenilor mei mai experimentaţi.

Zis şi făcut, la sfarşitul bluzului, am ieşit să luăm o gură de aer proaspăt. Cu inima gata să-mi sară din piept şi cu genunchii paradiţi de atâta tremurat, am invitat-o pe Lenuţa să ne aşezăm pe un cap de pod din preajma locaţiei artistic-culturale. Văzând Lenuţa că mi-au trebuit mai bine de 10 minute – timp în care nu am reuşit să leg o frază - până să-mi pun mâna peste umerii ei, m-a abordat din nou, la fel de drăgăstoasă: „Ştii, normal ar trebui ca băiatul să o sărute pe fată prima dată, dar dacă nu ai mai avut prietenă până acum, o să facem o excepţie”. Şi a făcut-o! Ei, am ajuns acolo unde şi domniile voastre doreaţi să ajung, la cum a fost. Păi cum să fie: în timp ce stomacul mi se ghemuia şi abia reuşeam să-mi stăpânesc icnetele din gât, Lenuţa îmi explora al dremi de insistent, cu glossa, fiecare colţişor al cavităţii bucale.

Când am reuşit să mă dezmeticesc şi să o opresc din acţiunea-i deloc ademenitoare, am invitat-o pe draga de Lenuţa să ne întoarcem rapid în discotecă. Ceea ce era de probat, probasem! Acolo, văzându-o cum le zâmbea cu subînţeles prietenilor ce mi-o prezentaseră, am crezut că totul a fost o farsă. Apoi, o perioadă – nu foarte lungă, e drept – am fost convins că fusesem păcălit şi că Lenuţa jucase doar un rol, acela de a-mi provoca dezgustul. Ce putea fi plăcut la un sărut dacă acesta se desfăşura în termenii şi în condiţiile pe care proaspăta prietenă abia mi le făcuse cunoscute!? De fapt, acesta a fost şi subiectul de discuţie la întoarcerea spre casă: eu încercam să-mi conving prietenii că le deconspirasem farsa, iar ei râdeau de mine de răsunau cioatele ce mai rămăseseră din zăvoi.

Ziua în care am început să fiu seminarist

Septembrie 1996. Cu un puternic miros de spray Intesa Unisex şi cu o traistă de rafie pe umăr, uşor sfios, dar mândru până la Dumnezeu, părăseam casa părintească din comuna natală, Osica Mare, pentru a merge la seminarul din Vâlcea. Cum de am fost admis în tagmă?... Aceasta ar fi o altă poveste. Important era că reuşisem să evit liceul teoretic din sat, instituţie educaţională care şi-a făcut renume prin cursurile after school ţinute în plantaţia de cartofi a directorului sau, doar uneori, prin via profesoarei de limbă rusă.

Să mă scuzaţi, domniile voastre, pentru aceste amănunte, imediat voi reveni la emoţionantul moment al despărţirii de mama şi de surori, că fratele urma să mă petreacă până la gară. Cu lacrimi tremurânde în ochi, precum personajele animate japoneze, mama îmi dă un ultim sfat (de fapt, singurul pe care l-am reţinut şi preţuit până la terminarea seminarului): „Ai de grijă cum pui piciorul pe scara de la tren, să nu aluneci! Aaa… şi dacă nu eşti în stare să faci şcoala la oraş, vino, mamă, acasă, că avem două pogoane de porumb care trebuie săpate în Dealu’ Bobului”. Cu respiraţia oprită în gât - senzaţie pe care o mai simţisem numai atunci când tiranul Don Leoncio o îngrozea pe dornica de emancipare sclavă Isaura - am pus mâna pe poartă, hotărât să nu mai sap nici măcar vreun fir de porumb, nici în Dealu’ Bobului, nici în Dealu’ Viilor şi nici în Vale la Olteţ.

Pe peronul gării, Mădălin, fratele meu mai mare, nu se poate abţine să nu îmi dea şi el, la mişto, un ultim sfat: „Băh, vezi ca pe acolo, pe unde te duci, să nu fii la fel de prost ca pe-acasă!”. Îi promit că aşa va fi şi, atent la scara vagonului, m-am urcat în personalul Caracal – Piatra-Olt. Apoi, la Piatra, trebuia să mă urc în acceleratul Craiova – Sibiu, cu destinaţia Râmnicu Vâlcea, pentru următorii cinci ani. Abia după ce am urcat în accelerat, am simţit că această mult râvnită etapă din viaţa mea este, în mod cert, ireversibilă. Începusem chiar să corelez mizeria şi sudoarea din trenul personal cu zilele toride petrecute cu stiloul în mână, pe câmpurile nesfârşite din jurul comunei natale (stiloul, în jargonul osicenilor, era sapa făcută din disc de tractor); iar, pe de altă parte, tapiţeria curată a scaunelor şi curentul dătător de răcoare, cauzat de viteza acceleratului, îmi sugerau că aşa ar putea fi şi noul trai de la seminar: răcoros şi înmiresmat, precum o aşezare monahală de la marginea vreunei păduri de foioase.

După trei ore de mers cu trenul – timp în care îmi imaginam ordinea şi trăirea monahală caracteristice unui liceu teologic (deh, naivitatea coinacului venit de la ţară!) – şi după alte 30 de minute de mers fudul cu paporniţa de rafie pe umăr, pe străzile oraşului ce urma să mă adopte, am ajuns şi în curtea internatului unde urma să vieţuiesc alături de alţi pioşi fraţi întru credinţa cea dreaptă. Curtea era ticsită de părinţi aristocraţi şi de odraslele lor dichisite cu costume scrobite şi cu pantofi de lac al căror luciu îţi putea afecta vederea, dacă-i priveai mai mult de cinci secunde. Eu, cu pantalonii mei de culoarea muştarului, bufanţi şi călcaţi cu dungă, cu pantofii sport, negri, cumpăraţi din bâlciul de la Pârşcoveni, cu cămaşa cu dungi late, al cărei guler îl lăsasem intenţionat să fie văzut sub bluza verde de trening, cu traista pe umăr şi cu cărarea dreaptă ce-mi împărţea simetric părul blondin al ţestei, păream pur şi simplu dintr-un alt film.

Realizând imediat faptul că arăt ca o sorcovă într-o vitrină cu porţelanuri, m-am furişat, ocolind mulţimea, către internat, pentru a-mi primi cheia de la chilia în care urma să fiu găzduit. Aici, alt şoc, chilia care mă aştepta era de fapt sinistra cameră 14, vizavi de baie, cu uşa spartă, cu patru rame de metal care păreau că ar fi paturi, cu alte patru dulapuri în care am mai găsit doar două poliţe-rafturi şi cu o spărtură de toată frumuseţea într-una din ferestre. Era ghinionul ultimului venit, iar dacă, prin absurd, mai găseai vreun corp de mobilier util celulei (aşa numeam noi, seminariştii, camerele de cămin), riscai ca acesta să fie revendicat de domnii elevi mai mari.

Zăpăcit, în mijlocul unui haos de nedescris, departe de lumea rurală liniştită, cea în care crescusem, şi cu mult mai departe de visurile din accelerat, încercam să îmi dau cu seama ce se mai poate face sau reface. Am învelit cele două rafturi în hârtia creponată cu care venisem de acasă, mi-am aşezat legătura de haine şi produsele igienice pe acestea, apoi am plecat să găsesc magazia de unde mi-am luat o lenjerie  cel puţin dubioasă de pat. Între timp, în celulă venise şi Valerică, cel care - datorită aptitudinilor sale inegalabile de şuţ - îşi câştigase renumele de Valerică Trei Mânuţe sau Valerică Mână de Aur. În timp ce fredona şuierând din imnul seminaristului - „În lume, nu da Doamne nimănui, viaţa teologului / În viaţă, mamă, câţi copii mai ai, la seminar să nu-i dai…” -, Valerică avea de grijă să-mi dezvăluie şi regula care guverna aşezământul seminarial: eşti mai mic, eşti vinovat… şi cu asta, basta!

Era deja seară, iar eu, întins pe pat, realizam că nu găsisem chiar noul mod de viaţă la care mă aşteptam. În timp ce momentele zilei (plecarea de acasă, „băh,vezi să nu fii prost!”, trenul, imaginea celulei, imnul seminaristului etc.) îmi vâjiiau capul, uşa camerei s-a deschis violent. Unul dintre temuţii fraţi Ţurţur, cel mare - înfiorător datorită brutalităţii şi unghiei uriaşe de la degetul cel mic al mâinii drepte, în egală măsură -, mi-a cerut să confirm dacă eu sunt Ostropel, apoi mi-a spus că ar fi auzit că am două poliţe care s-ar potrivi de minune în dulapul său. I-am confirmat faptul că sunt cel căutat, apoi m-am conformat, potrivit regulii guvernatoare pe care abia o învăţasem. După ce domnul elev Ţurţur, drăguţ fiind, mi-a permis să-mi păstrez hârtia creponată, m-am reaşezat în patul de cazarmă, încercând să-mi explic zâmbetul pervers de pe faţa lui Valerică Trei Mânuţe, zâmbet ce i-a scăpat în momentul în care rămăsesem fără rafturi la dulap.

Se înserase. Bucuria reîntâlnirii seminariştilor, însoţită de formulele de salut deloc ortodoxe care se auziseră în toată după-amiaza pe holurile căminului, îşi pierduse din entuziasm. Încercam să adorm gândindu-mă că viaţa din seminar nu era deloc cea pe care mi-o imaginasem. Însă, pe de altă parte, eram hotărât să nu mai ţin niciodată, în mână, stiloul făcut din disc de tractor, niciodată!… Nu-i nimic, îmi şopteam pe sub pătura de cazarmă, mă voi adapta!

Utopia prototipului prezidenţial

Dacă aş fi republican, în mod cert nu l-aş vota pe Ponta. Dar nu sunt, aşadar nu îl voi vota nici pe Iohannis. Însă voi, preaiubiţi prieteni republicani, voi îi puteţi vota. Aşa că, aveţi de grijă pe care din cei doi îl ştampilaţi! Sunt convins că, dacă vă veţi folosi câtuşi de puţin discernământul, vă puteţi alege preşedintele de care, mai apoi, să fiţi mândri. Iar eu cred că preşedintele potrivit pentru republica în care vieţuiţi ar trebui, printre multe altele, să posede şi următoarele calităţi:

- să fie sincer când vine vorba de trecutul său, deoarece, la urma urmei, şi cele bune, şi cele rele au dus la formarea lui, deci să şi le asume deopotrivă;

- să fie onest şi dispus să-şi sacrifice interesul personal în favoarea cetăţenilor;

- să nu roşească în faţa nici unui mahăr mioritic, de fapt, să nu roşească nici măcar în faţa propriilor părinţi;

- să considere preşedinţia ca fiind o funcţie de slujire, nicidecum una cu caracter tiranic;

- atât dânsul, cât şi anturajul domniei sale să pună la mare preţ abnegaţia, moralitatea şi patriotismul nealterat de ideologii extremiste;

- să numească în funcţiile cheie ale republicii adevăraţi oameni de Stat (am scris stat cu majusculă, tocmai pentru a-i ajuta pe mulţi să deosebească verbul la participiu de substantivul care desemnează instituţia politico-administrativă);

- să colaboreze cu aceştia amintiţi mai sus, pentru a reuşi să administreze cu maximă eficienţă resursele republicii, dar administrarea acestora să fie făcută numai în folosul cetăţenilor acesteia.

Lista aceasta ar putea continua la nesfârşit, însă convins fiind de faptul că aţi înţeles ideea, mă opresc aici. Admit că un astfel de preşedinte, înconjurat de astfel de persoane, ar face ca viermele ruşinii de a nu fi republican să-mi mănânce albeaţa obrajilor, în antiteză, desigur, cu căpitanul de plai al lui Alecsandri. Aşadar, scumpii mei prieteni republicani, acesta este prototipul preşedintelui pe care doresc să vi-l alegeţi. Până atunci, noapte bună…, vise plăcute!

„Mamaie, cu cine votezi?” / „Cu vecinii, mamă!”

- Ia, spune-mi, mamaie, te dusăşi la vot?

- Da, mamaie, fusăi. Păi, cum să nu mă duc, bineînţălăs că fusăi!

- Şi pusăşi ştampila pe toţi, aşa cum am stabilit?

- Nu mamă, pusăi p-ăsta, cum îi zâce, p-al primarului…, p-ăsta dă ne-a dat pachete cu poza lui.

- Păi, cum aşa? Nu ţi-am zis eu să-i votezi pe toţi, ca să nu se supere niciunul?

- Ai zâs, mamă, da’ intră copilu’ lu’ Strâmbu după mine şi stătu acolo până pusăi ştampila, că cică io nu mai aud şi ca să mă ajute el. Şi mi-au zâs şi oamenii că dacă-o ieşi ăla preşedinte, ne face drumu’ dân Căţăt până-n Ghiocioaia.

- Mamaie, ai de grijă, că mă supăraşi! Peste două săptămâni, să stai acasă, să nu te mai duci nicăieri, că dacă nu… nu mai trecem pă la mata!

- Bine, mă, mamaie, nu mă mai duc... Da nu te supăra, că ori cu votu’ meu, ori fără el, tot aia e… Şi poate ne mai dă şi nouă vrun kil dă zacăr sau dă al’ceva.

- Ia, fii mata atentă: dacă îţi dau ăştia un kil dă zahăr, ca să te duci, eu îţi dau zece, ca să stai acasă şi să nu mai votezi cu toţi escrocii! Ce zici, facem afacerea?

- Bine, mamă, o facem. Da’ când mai veniţi, să îmi aduceţi şi mie baterii pentru aparatul dă urechi, că nu mai am şi e rău, mamă, să nu auzi!

După două săptămâni…

- Săru’mâna, mamaie, ce faci?

- Ce să fac mamaie, cu bătrâneţile şi cu boala.

- Hai, să îţi dau bateriile şi medicamentele pentru luna următoare!

- Ce bine că mi le luarăţi, mamă, să trăiţi! Hai, că şi io tăiai doi pui, unu’ îl băgai în cuptoru’ dân curte ca să-l mâncăm acu’ şi unu’ ca să îl luaţi la voi.

- Dar nu fusăşi la vot, aşa cum ne-am înţeles, nu?

- Nu, mamaie, nu fusăi.

- Bravo, mamaie! Păi, şi nu e mai bine aşa?

- Nu ştiu dacă e mai bine, că io nu fusăi, da’ îi detei buletinu’ lu’ Lisandru dî la vale, că mi-l ceru dă dimineaţă.

- Păi, cum adică îi dăduşi buletinul, mamaie!?!

- Zâsă că mi-l ceru primaru’, că să i-l dau dacă vrem să ne facă şi nouă drumu’ până în Ghiocioaia, că ne e greu iarna, mamă.

- Mamaie, văd că una vorbim şi alta facem! Păi, nu am avut noi o înţelegere? Ce-ţi trebui să-i dai buletinul ăstuia?

- Am avut, mamă, da’ să nu te năcăjeşti pă mine, că voi veniţi şi, după aia, mă lăsaţi sângură. Şi io tot cu vecinii rămâi ca să mă ajute când oi avea nevoie dă ceva… Şi zâsăi să nu îi supăr…

Unsul Domnului vs. alesul gloatelor

Dacă tot ne-am băgat în politică până-n gât - de la cei mai instruiţi la cei mai nătăfleţi şi de la popi la piţipoance - de ce să nu vă dezvălui şi eu opţiunea mea politică vizavi de proximele alegeri. Bine, bine, mă aştept şi să îmi reproşaţi faptul că preoţii nu au dreptul să facă politică, dar – întreb retoric – episcopii au? Cum care? Ăia care dau diplome în schimbul fondurilor de rezervă ale guvernului şi care se pozează cu politicienii pe scene precum pipiţele pe catwalk. Şi, în plus, îmi mai rezerv acest drept deoarece nici blogul nu e biserică, cum nici postarea aceasta nu e vreo predică.

Am tot înghiţit şi am tot sperat ca aceste zile mizerabile de campanie să treacă mai repede. M-am închinat de uimire atunci când am primit e-mailuri de la colegi preoţi în care eram rugat să strâng semnături pentru diverşi candidaţi sau candidate. M-am închinat din nou, dar de trei ori, şi nu am dormit o noapte când am auzit că episcopii martiri ar fi mândri să se poată poza şi ei cu vreun prezidenţiabil; de parcă aceştia, la 1918, s-ar fi unit cu vreo republică prezidenţială, şi nu cu un regat!

Însă astăzi, în ajunul zilei de naştere a Majestăţii Sale Mihai I, Regele României, nu mă mai pot răbda să tac. Da, voi merge la vot, aşa cum am făcut-o de fiecare dată, şi îmi voi anula votul, tot ca de fiecare dată. Iar acum vă voi face şi o scurtă confesiune: singura dilemă pe care o am este că nu ştiu ce să scriu în căsuţa pe care o voi desena pe foaia de vot şi în care voi pune ştampila, „Monarhie constituţională” sau „Regatul României”? Desigur, domniile voastre veţi vota cu cine veţi dori, dar nu mă pot abţine să nu vă întreb: de ce alesul gloatelor şi nu unsul Domnului?

Eu mi-am răspuns deja la această întrebare şi în cele ce urmează vă voi oferi câteva argumente ale alegerii mele:

- Pentru că pecetea ungerii cu Marele Mir a Regelui Mihai în 1926 (când Majestatea Sa avea doar cinci ani) este indelebilă şi pentru că instituţia preşedinţiei Republicii România a fost inaugurată de Ceauşescu, deci de bolşevism.

- Pentru că episcopii martiri ai Bisericii noastre Române Unite cu Roma au participat activ la unirea Transilvaniei cu Regatul României - fapt dovedit încă din antetul Decretului-lege nr. 3631/1918, acolo unde stă scris că „ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba-Iulia de la 18 Noemvrie/1 Decemvrie 1918 sunt şi rămân de-a-pururea unite cu Regatul României” (!!!) -, nicidecum cu republica prezidenţială.

- Pentru că România şi-a obţinut independenţa în urma războiului din 1877, în timpul domniei lui Carol I; iar, în schimb, republica este caracterizată de o dependenţă acută şi permanentă.

- Pentru că domnia şi regatul au lăsat rădăcini sănătoase în conştiinţa naţională, românii dovedind în repetate rânduri că se pot mobiliza sub domn sau sub rege; în timp ce republica prezidenţială dezbină şi învrăjbeşte.

- Pentru că state dintre cele mai dezvoltate de pe mapamond – precum: Belgia, Canada, Danemarca, Japonia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Regatul Unit, Spania sau Suedia – deşi au ca formă de guvernământ monarhia constituţională de tip ereditar, reuşesc ca prin democraţia reprezentativă să plaseze suveranitatea în mâinile poporului şi nu în ale unui domnitor, aşa cum greşit se interpretează.

Aştept desigur şi reproşuri de genul: „Părinte, trezeşte-te, România nu e regat, deci nici Mihai nu ne e rege!”. Dar ăsta nu-i bai; trăiţi voi şi votaţi preşedinţi în prezumtiva voastră republică de tip bananier; iar pe mine lăsaţi-mă, vă cer cu stăruinţă, să respir liniştit şi în deplină libertate în Regatul României! Pentru că da, eu consider că - de vreme ce regele a abdicat forţat în decembrie 1947 şi nici poporul nu a fost chestionat cu privire la schimbarea de regim ce a urmat acestui moment - actuala formă de guvernământ a ţării noastre, republica prezidenţială, nu are nici un dram de legimitate.

Şi, în încheiere, mai am încă ceva de transmis, dar de data aceasta mă adresez preaiubiţilor susţinători ai monarhiei: aşa cum preoţii buni nu mearg matoli la Liturghie, la fel nici monarhiştii veritabili nu pot vota preşedinţi.

TRĂIASCĂ REGELE!