Episcopul Atanasie Anghel. Desăvârşirea unirii

Tentativa de unire a mitropolitului Teofil din 1697 a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte florentine şi formularea revendicărilor clerului român din Transilvania. Printre aceste revendicări amintim acordarea de privilegii, scutiri şi imunităţi preoţilor, dregătorilor bisericeşti, diaconilor şi cantorilor uniţi, precum avea şi clerul latin. Foarte importantă este şi solicitarea accesului la dregătorii a laicilor uniţi asemenea persoanelor care făceau parte din rândul celor trei naţiuni, dar şi dreptul fiilor preoţilor de a fi instruiţi în şcolile latine. Declaraţia de unire semnată de Teofil cuprindea şi trei deziderate adresate împăratului: egalul tratament la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale şi subordonarea faţă de episcop şi nu de puterea politică. Aceste revendicări demonstrau existenţa unei conştiinţe a propriilor nevoi. Cu toate acestea unirea lui Teofil, din motive încă necunoscute, nu şi-a atins scopul; mitropolitului Atanasie Anghel, urmaşul acestuia, revenindu-i rolul principal în perfectarea unirii cu Roma.

După decesul mitropolitului Teofil, un sinod convocat în grabă l-a ales în locul acestuia pe Atanasie Anghel, fiul preotului din Bobâlna, nobil de Ciugud. Graba convocării sinodului se datorează faptului că superintendentul calvin împreună cu susţinătorii săi nu doreau ca reprezentanţii catolicilor să le-o ia înainte şi să aleagă un candidat favorabil lor. Se pare că la data alegerii, Atanasie era încă tinerel şi că atunci învăţa gramatica în şcoala calvinească din Bălgrad. Conform tradiţiei, după alegerea sa, noul vlădică a mers în Bucureşti pentru a fi sfinţit. După acest moment care a avut loc la 22 ianuarie 1698, Atanasie Anghel s-a întors la Bălgrad nu numai cu frumoasele veşminte şi obiecte de cult dăruite de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ci şi cu Instrucţiunile dăruite de patriarhul Ierusalimului, Dosoftei, care participase la hirotonirea din 22 ianuarie.

Aceste Instrucţiuni sunt îndreptate, în mod evident, împotriva pericolului venit din partea calvinilor, negăsindu-se în ele, aşa cum de multe ori s-a afirmat, nici o aluzie la catolicism sau la punctele florentine. Patriarhul Dosoftei îl îndemna aşadar pe Atanasie ca în afară de Sfânta Scriptură, să cinstească şi canoanele şi hotărârile sfintelor soboare şi ale sfinţilor Părinţi ca pe nişte table scrise de Dumnezeu. În opoziţie cu poruncile principilor calvini, Dosoftei îi cerea noului episcop să predice şi să citească Evanghelia în limba credincioşilor însă, slujbele să le facă pe toate pre limba slavonească sau elinească, iar nu în româneşte sau în alt chip. Dacă adăugăm şi faptul că lui Atanasie i se mai cerea să facă cele şapte taine soborniceşti ale Bisericii precum şi orânduielile întregi ale înmormântărilor sau să înveţe poporul să cinstească sfinţii Bisericii şi icoanele, putem trage concluzia că toate aceste învăţături – care se confundă în totalitate cu cele ale Bisericii Catolice – erau îndreptate împotriva acţiunii de calvinizare a românilor. Există într-adevăr un punct care poate părea că face aluzie la catolici, cel în care i se cere lui Atanasie să facă Cuminicătura (Euharistia) cu pâine dospită. Acest punct nu poate fi nicicum drept o reacţie împotriva Bisericii Catolice, deoarece niciodată aceasta nu i-a îndemnat pe răsăriteni să folosească pâinea nedospită (azima) şi nici nu a învăţat vreodată că pâinea dospită ar invalida Euharistia.

Nu ştim din ce cauză Instrucţiunile nu fac nici o aluzie la opera de convertire iniţiată de iezuiţi. Motivele pentru care patriarhul Dosoftei este rezervat în a aminti măcar de acţiunea iezuiţilor rămân greu de explicat. Totuşi, este probabil ca patriarhul să nu fi cunoscut mişcările din Biserica românească transilvăneană sau, ştiind că Atanasie a obţinut episcopatul cu sprijinul guvernatorului calvin Gheorghe Bánffi şi că a studiat într-o şcoală calvinească, se poate ca el să fi fost îngrijorat numai de primejdia care putea veni din această parte.

Sinodul din 7-24 octombrie 1698. În timp ce Atanasie se afla în Bucureşti sau era reţinut de dobândirea confirmării din partea guvernatorului, călugărul Baranyi şi-a continuat activitatea pe lângă protopopii şi fruntaşii preoţimii române pentru a mai salva ceea ce se mai putea din opera atât de promiţătoare a unirii. După călătoria la Viena, călugărul iezuit s-a întors în Transilvania cu copia rezoluţiei împărăteşti din 14 aprilie 1968 şi cu toate informaţiile necesare pentru continuarea acţiunii începute. În acelaşi timp, cardinalul Kollonich, la 2 iunie, le-a adresat românilor o scrisoare în care le oferea sprijin dacă se vor uni cu Biserica Romei, primind cele patru puncte, însă păstrându-şi ritul propriu. În acest caz, menţiona cardinalul, preoţii români vor obţine toate privilegiile şi drepturile preoţilor catolici, iar împăratul îi va pedepsi pe toţi aceia care vor îndrăzni să nu respecte aceste privilegii.

Ajuns în fruntea Bisericii româneşti cu sprijinul calvinilor, Atanasie se găsea acum în faţa unei rezoluţii împărăteşti care atingea interesele preoţilor săi. În acelaşi timp însă, Instrucţiunile date de  patriarhul Ierusalimului nu contraveneau unirii cu Roma, pentru că ele nu cereau nimic împotriva a ceea ce unirea ar fi presupus. Pentru a limpezi situaţia, Atanasie a convocat în luna octombrie un sinod la care au fost invitaţi pe lângă protopopi şi preoţii însoţiţi de câte doi-trei fruntaşi din fiecare parohie şi în urma căruia să se realizeze unirea cu Biserica Romei. O însemnare din Analele misiunii dacice a iezuiţilor  spune că la acest sinod au aderat 2270 de parohi şi fruntaşi, care ar fi făcut pe rând profesiunea de credinţă catolică. Despre numărul mare de participanţi la acest sinod vorbesc mai multe documente ale vremii, precum Raportul din 23 iulie 1759 al lui Petru Pavel Aron către împărăteasa Maria Tereza sau Memoriul comisiunii ilyrice din 1771 către aceeaşi împărăteasă. Organizarea acestei adeziuni publice la unire a fost făcută desigur pentru a respinge eventualele acuzaţii cum că unirea a fost acceptată numai de ierarh şi protopopi, aşa cum se întâmplase în eparhia ruteană a Muncaciului. Astfel s-a ajuns, putem spune, la această adevărată consultare publică, neobişnuită la acea vreme şi fără precedent în istoria unirilor religioase.

Cine parcurge textul fixat încă de la începutul sinodului (7 octombrie) al declaraţiei de unire, observă cu uşurinţă grija participanţilor de a asigura, pe de o parte, libertăţile şi privilegiile preoţimii, iar pe de altă parte, păstrarea neschimbată a ritului, calendarului, obiceiurilor, precum şi a dreptului de alegere a episcopului. Printre actele care au fost luate în discuţie pe perioada desfăşurării sinodului amintim: Rezoluţia împăratului din 14 aprilie 1698, Enciclica cardinalului Kollonich din 2 iunie 1698, Instrucţiunea misionarilor iezuiţi, Diploma leopoldină din 23 august 1692 dată rutenilor uniţi şi Decretul unirii făcute de sinodul convocat de Teofil în 1697.

Iată ce conţinea declaraţia sinodală din 1698:

„Noi mai jos scrişii vlădica, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului.

Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsura mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădularele acestei biserici sfinte, catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acelea privilegiumuri voim să trăim cu care trăesc mădularele şi popii acestei biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălţimei sale ne face părtaşi, care milă a nălţiei sale ne având a o lepăda, cum se cade credincioşilor nălţiei sale ţi ţării Ardealului o dăm înainte, pentru care mai mare tărie dăm şi scrisorile mâinilor noastre.

S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie.”

Este adăugat apoi, cu scris mai mic:

„Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularile sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechiu, şi pre cinstitul vlădicul nostru Athanasie nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de I s-ar tâmpla moarte să steie în voia soborului pre cine ar alege vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înaltul împărat să-l întărească şi patriarhul de sub biruinţa înălţiei sale să-l chirotonească şi dregătorilor protopopilor carei sunt şi vor fi nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să fie cum şi până acum. Eară de nu ne vor lăsa pe noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare peceţile şi iscăliturile noastre care am datsă n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetia mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie. ”

Toţi cei prezenţi la sinod au făcut apoi unul câte unul mărturisirea de credinţă, însă, convins că documentele pe care le deţinea nu ofereau bisericii sale prea multe garanţii, Atanasie insistă să fie redactată de împărat o diplomă, care să prevadă explicit drepturile şi privilegiile acordate Bisericii Unite, precum şi obligaţia administraţiei guvernamentale şi a armatei de a asigura aplicarea lor. Răspunsul acestei solicitări este prima Diplomă leopoldină referitoare la uniţi, semnată de împăratul Leopold I, de arhiepiscopul primat Kollonich şi de către vicecancelarul Kalnoky la 16 februarie 1699. Această diplomă face referire la toţi catolicii de rit grecesc din imperiu (români, ruteni şi greci) şi din conţinutul ei rezultă că preoţii uniţi sunt scutiţi de toate obligaţiile iobăgeşti şi că se bucură de drepturile şi privilegiile clerului religiilor recepte. Conform normelor însă, un decret imperial devenea lege în Transilvania, doar după ce acesta era aprobat şi publicat de Dietă; lucru de care stările, evident, vor încerca să profite invocând Diploma din 1691, prin care se garanta menţinerea neschimbată a rânduielilor interne ale Transilvaniei. Inflexibil, împăratul va reafirma recunoaşterea Unirii, iar Dieta va fi nevoită ca la 8 septembrie 1699 să publice Diploma.

Bineînţeles că odată realizată, Unirea nu putea fi văzută cu ochi buni de nobilii calvini, care nedorind să scape Biserica românească de sub influenţa lor, devin astfel primii adversari ai acesteia. Pentru a opri procesul Unirii, nobilii maghiari au făcut chiar plângeri la Viena, acuzându-i pe români de nesinceritate faţă de împărat şi afirmând că Unirea nu este decât o născocire a unui călugăr iezuit. În acelaşi timp însă, în ţară au început opresiuni împotriva românilor uniţi; făcând referire la acestea episcopul Atanasie îi scria  cardinalului Kollonich la 26 septembrie 1700: „ar fi lung de povestit toate împotrivirile şi încercările le care a fost supusă Biserica noastră din timpul de când ne-am declarat uniţi cu Biserica Romano-catolică. Preoţii – continuă scrisoarea – au fost alungaţi unii din parohii, alţii au fost bătuţi, alţii închişi, iar altora li s-au luat animalele, ajungându-se până acolo că bisericile şi altarele noastre au fost dărâmate, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată înainte de unire.” Nobililor maghiari care se opuneau Unirii li se adăugau însă şi saşii, din motive similare, dar şi unii reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice. Toţi aceştia vor aduce un sprijin, mai mult sau mai puţin voit, mişcărilor ortodoxe anti-unioniste care, treptat, vor începe să se contureze. În acelaşi timp, la Curtea vieneză, se va infiltra un tot mai evident curent ostil mitropolitului şi românilor convertiţi, care erau acuzaţi de caracterul conjunctural al Unirii şi de nesinceritatea în adoptarea catolicismului.

Sinodul din 4-5 septembrie 1700. Ancheta pornită de guvernul transilvănean (în care fiecare român trebuia să declare, personal, dacă vrea să rămână în legea veche sau dacă vrea să se unească cu una dintre cele patru religii recunoscute şi cu care dintre ele) prin care s-a agitat intens viaţa românilor, acţiunile unor elemente din Ţara Haţegului, care se considerau unite cu calvinii, dar şi rezistenţa hotărâtă a preoţilor din Ţara Făgăraşului şi de lângă Braşov, l-au determinat pe Atanasie să considere necesară o nouă manifestaţie publică şi solemnă de unire. Astfel, în ziua de 4 septembrie 1700, a fost convocat în Alba Iulia un alt sinod, la care au participat protopopii, fiecare cu juratul său şi cu câte doi preoţi, dar şi câte trei ţărani din fiecare sat (unii istorici dau ca cifre: 54 de protopopi şi 1563 de preoţi). Faptul că la acest sinod au fost invitaţi şi ţăranii români, se datora  tocmai implicării întregii populaţii româneşti din Transilvania în acest demers care, cu siguranţă, va fi depăşit cadrul strict religios.

Pe parcursul desfăşurării sinodului, mitropolitul Atanasie a adus din nou în discuţie, încă din prima zi, problema unirii, moment în care toţi cei prezenţi (inclusiv cei din Ţara Făgăraşului şi împrejurimile Braşovului) s-au declarat pentru ea. A doua zi s-a ţinut să se afirme că afară de cele patru puncte florentine, ca şi în dăţile precedente, nu se primeşte nimic, ca mai apoi manifestul de unire să fie semnat de episcop şi de toţi protopopii prezenţi. Iată ce conţinea textul acestui manifest:

„Noi mai jos iscăliţi, episcopul, protopopii şi tot clerul bisericii româneşti din Ardeal, facem înştiinţare tuturor cărora se cuvine iar mai vârtos cinstitelor staturilor ţării Ardealului, cum că noi socotind nestatornicia vieţii omeneşti şi nemurirea sufletului, de care mai mare grijă trebuie să avem, slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în care ne vedem până acum a fi osebiţi şi care în prea milostivul decret şi diplomatul prea înălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop ni se dau înainte. Drept acea tocmai cu acelea cădinţe şi privilejuri vrem să ne folosim şi noi de aici înainte după mai sus zisul decretul preaînălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop, ca nişte mădulari ale bisericii romano-catolice cu care se folosesc bine credincioşii cei de ritul latinesc după sfintele canoane şi după privilegiurile de fericiţii răposaţi craii Ungariei lor date. Întru a căruia mai mare credinţă şi tărie acest manifest al nostru îl întărim cu peceţile şi a mănăstirii noastre din Bălgrad şi cu ale noastre şi ne iscălim în Bălgrad în 5 septembrie anul 1700.”

Manifestul Unirii a fost acceptat de toţi cei prezenţi la sinod, chiar dacă, iniţial, hunedorenii care simpatizau unirea cu calvinii, precum şi braşovenii care doreau să rămână în vechea credinţă ortodoxă, au opus rezistenţă. La sugestia contelui Rabutin de Bussy, comandantul militar al Transilvaniei şi a iezuitului Karl Neurautter (ataşat în 1700 comandantului militar), Atanasie ia hotărârea să-i înfăţişeze el însuşi împăratului hotărârile sinodului. Astfel, la începutul anului următor (5 februarie 1701), mitropolitul, însoţit de vicarul Melentie, de Karl Neurautter şi de provizorul fiscal Ştefan Raţiu, pleacă la Viena. Ajuns la Viena, Atanasie a cerut să fie întărit de majestatea sa imperială în demnitatea de episcop şi să fie confirmate din nou privilegiile şi drepturile episcopului şi ale preoţimii române. Partea cea mai grea urma abia acum: înainte de numirea sa ca episcop, Atanasie trebuia să treacă de procesul canonic obişnuit în Biserica apuseană. Încă înainte de plecarea la Viena, au fost trimise acolo o mulţime de denunţuri împotriva episcopului, majoritatea fiind, bineînţeles, imaginare. Comisia a hotărât însă, în timp relativ scurt, menţinerea în scaun a lui Atanasie, episcopul primind de asemenea şi confirmarea împărătească pentru recunoaşterea acestei calităţi. În acest mod, Atanasie Anghel a fost numit episcop al naţiunii româneşti şi consilier împărătesc cu condiţia să fie supus Sfântului Scaun al Romei şi arhiepiscopului de Strigon. Pe parcursul desfăşurării procesului, cardinalul Kollonich a declarat că Biserica Unită va avea pe viitor dreptul de a-şi alege păstorul propunând trei candidaţi, din care împăratul şi Sfântul Părinte vor trebui să confirme unul.

O altă mare problemă cauzată de disputele teologice ale vremii era legată de întrebarea dacă sfinţirea episcopului Atanasie în Biserica Ortodoxă era sau nu valabilă. Această întrebare a fost adresată şi Sfântului Scaun însă, înainte de a fi primit răspunsul Romei, teologii vienezi au propus ca Atanasie să fie hirotonit a doua oară, sub conditione(!!!). Aceasta, desigur, nu a fost cea mai fericită alegere pentru că răspunsul întârziat al Sfântului Scaun recunoştea ca fiind validă prima hirotonire a episcopului român. Totuşi, trebuie amintit faptul că hirotonirea sub condiţie este de fapt o hirotonire condiţionată de valabilitatea sau nevalabilitatea primei sfinţiri. Astfel, dacă există dubii în privinţa primei sfinţiri, se va face o a doua sfinţire, care nu ar avea nici un efect asupra subiectului dacă precedenta ar fi fost validă. Propunerea teologilor a fost acceptată şi astfel, la 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit sub condiţie preot iar în ziua următoare, tot sub condiţie, episcop. Înainte de plecarea din Viena, Atanasie a acceptat propunerea cardinalului Kollonich de a primi sfaturile unui aşa zis teolog, consilier iezuit, în anumite chestiuni de drept canonic, probleme administrative, numiri de preoţi, s.a.m.d. Chiar dacă consilierii iezuiţi care stăteau pe lângă episcopul unit nu sunt priviţi cu simpatie în istoriografie, presupunem totuşi că rolul acestora a fost unul important în organizarea şi desfăşurarea procesului de constituire a BRU.

         

La 19 martie 1701 a fost semnată de către împărat cea de-a doua Diplomă leopoldină care, spre deosebire de prima, se referea în mod particular la Biserica Unită a românilor. Această diplomă confirma privilegiile acordate clerului unit, stabilea modul de succesiune la Scaunul mitropolitan, interzicea utilizarea Catehismului calvinesc, aproba întemeierea de şcoli româneşti, preciza standardele pentru comportamentul şi moralitatea clerului, prevedea ca nu numai clericii, ci şi credincioşii uniţi să se bucure de prerogativele acordate naţiunilor privilegiate (punctul 3) şi stabilea funcţiile teologului iezuit. Cu toată opoziţia Dietei, diploma a fost totuşi publicată şi citită la fastuoasa ceremonie de instalare a lui Atanasie Anghel în Alba Iulia, la 25 iunie 1701. Textul publicaţiei nu s-a păstrat, dar este posibil ca Dieta să fi obţinut, în urma presiunilor, radierea punctului 3, fiindcă protestele ulterioare ale Dietei nu au mai conţinut referiri la privilegiile credincioşilor uniţi, ci doar la cele ale clerului.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Lupaş, Ioan, Studii istorica, IV, Sibiu, 1943

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

Episcopul Teofil. Sinodul din 1697

În momentul în care iezuiţii începuseră acţiunea de convertire a românilor la Biserica Romei (în jurul anului 1693), în scaunul mitropolitan din Alba Iulia se afla episcopul Teofil, care îi urmase lui Varlaam, mort, probabil în anul 1691. Episcopul Teofil fusese hirotonit la 11 septembrie (după alţi istorici 18 septembrie) 1692 în catedrala mitropolitană din Bucureşti de către vlădica Teodosie, pentru ca mai apoi să primească diploma de recunoaştere din partea lui Gheorghe Bánffi, guvernatorul Transilvaniei. În Bucureşti, cu ocazia hirotonirii, Teofil s-a legat în faţa mitropolitului să primească şi să respecte cele şapte sinoade ecumenice, canoanele şi rânduielile sfinţilor părinţi şi totodată, a făgăduit: „cu mintea, cu dragostea dumnezeiască şi cu frica lui Dumnezeu… şi de câte tocmeale ce are Scaunul Ungrovlachiei să le păzesc neschimbat întru toată eparhia mea”.

După întoarcerea în eparhie, probabil în luna octombrie, noul episcop a obţinut la 18 decembrie 1962, aşa cum deja am spus, şi numirea din partea guvernatorului. Condiţiile care i-au fost impuse în diploma de numire sunt aceleaşi din 1643, întocmite de superintendentul calvin Geleji episcopului Simeon Ştefan şi cărora, mai târziu, principele Mihail Apari le adăugase şi alte sentinţe care urmăreau calvinizarea completă în dogme, rit şi ceremonii a Bisericii româneşti. Precum predecesorii săi, noul episcop era dator să se supună superintendentului, să nu hirotonească preoţi fără acceptul acestuia, să nu facă vizite pastorale, să înlăture cultul sfinţilor, al crucii şi al icoanelor, să recunoască numai două taine (Botezul şi Euharistia) care să fie administrate conform Molitvelnicului calvinesc, să impună învăţarea catehismului calvinesc şi să supună sinodului calvinesc toate hotărârile sinoadelor româneşti. Se observă deci cum toate aceste condiţii impuse de guvernator sunt diametral opuse acelora care fuseseră impuse de mitropolitul din Bucureşti.

Imediat după aşezarea lui Teofil în scaun a început acţiunea iezuitului Paul Ladislau Baranyi care, având textul Diplomei leopoldine din 23 august 1962, în care se arătau privilegiile date preoţilor ruteni uniţi şi ale celor ce se vor uni pe viitor, se va fi apropiat de episcopul Teofil, căruia i-a devenit familiarius, ca mai apoi, treptat, să ia contact şi cu alţi protopopi sau persoane de seamă din Biserica românească. Chiar dacă nu s-au păstrat însemnări privitoare la discuţiile dintre Baranyi şi reprezentanţii românilor transilvăneni, putem deduce cu uşurinţă că misionarul iezuit le-a arătat acestora deosebirea fundamentală dintre unirea forţată cu Biserica calvină şi unirea benevolă cu Biserica Romei. Aceasta din urmă lăsa neatinse ceremoniile, calendarul, posturile, obiceiurile, cultul sfinţilor, al crucii şi al icoanelor, tainele şi întreg ritualul Bisericii româneşti. Rămâneau însă de recunoscut din partea Bisericii greceşti cele patru puncte dezbătute la Conciliul de la Ferrara-Florenţa.

La acest conciliu – despre care am discutat anterior (aici) – din anul 1438, episcopii Bisericii latine şi cei ai Bisericii greceşti, iniţial suspectându-se reciproc de faptul că s-au abătut de la dreapta credinţă, au ajuns la concluzia că atât tradiţia bisericească a latinilor cât şi cea a grecilor este, în egală măsură, drept-credincioasă şi au stabilit de comun acord că se poate trece peste cele patru puncte care reprezentau mărul discordiei dintre cele două biserici: filioque (purcedea Sfântului Spirit şi de la Fiul), problema referitoare la pâinea cea mai potrivită pentru euharistie, purgatoriul şi prerogativele Scaunului Roman. Aceste puncte vor fi numite de acum florentine. În acest sens, concluziile la care părinţii conciliari au ajuns pot fi rezumate astfel: simbolul credinţei, cu sau fără filioque, este drept credincios, deoarece nici teologia greacă, nici cea latină nu se aflau în rătăcire, ambele având dreptate, deoarece în lucrurile esenţiale pe tema purcederii ambele biserici erau de aceeaşi părere, exprimându-se însă în forme diferite; pentru euharistie s-a stabilit că poate fi folosită atât pâinea dospită, cât şi cea nedospită; în ceea ce priveşte purgatoriul, s-a hotărât că nu este neapărat necesar să se vorbească despre acesta atunci când cineva vorbeşte despre cei răposaţi sau se roagă pentru ei; iar în privinţa prerogativelor Scaunului Roman, s-a ajuns la consensul că episcopul Romei trebuie să fie recunoscut drept întâiul episcop al creştinătăţii, aşa cum fusese dintotdeauna cuprins în actele sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane.

Privitor la aceste puncte enumerate mai sus, reprezentanţii Bisericii orientale din Transilvania le puteau accepta fără un prea mare efort. Astfel, recunoaşterea supremaţiei patriarhului Romei nu prezenta o dificultate insurmontabilă, deoarece Biserica românească avea deja un şef suprem în persoana patriarhului Constantinopolului; azima nu făcea referire la români, care oricum foloseau numai pâinea dospită, ei trebuind numai să accepte faptul că occidentalii folosind azime, nu sunt eretici; în ceea ce privea purgatoriul, lucrurile păreau mai simple deoarece şi românii se rugau şi făceau slujbe şi pomană pentru cei morţi, toată problematica reducându-se astfel la denumire. În ceea ce priveşte filioque sau purcederea Spiritului numai de la Tatăl sau şi de la Fiul, aceasta nu putea fi socotită drept o problemă care putea avea vre-o legătură cu viaţa cotidiană şi practică a Bisericii şi mai mult, bisericilor răsăritene unite nu li se cerea introducerea în Crez (Simbolul de Credinţă) a adaosului filioque pe care apusenii îl aveau.

După toate aceste discuţii, Teofil a convocat în reşedinţa mitropolitană la Alba Iulia, în februarie 1697 un sinod compus din 12 protopopi, în care aveau să se discute cauzele şi condiţiile unirii, de această dată, fără supravegherea superintendentului calvin, fapt care în urmă cu câţiva ani nici nu putea fi luat în calcul. După pregătirea discretă prin discuţii particulare în decursul atâtor ani, venise deci momentul ca ideea unirii să fie dezbătută în mod public. Pentru că timpurile, administraţia politică, chiar şi oamenii se schimbaseră în Transilvania, s-a considerat aşadar că acesta era momentul oportun pentru a hotărî soarta Bisericii româneşti. Chiar dacă guvernatorul şi cancelarul ţării erau protestanţi, catolicii aveau şi ei reprezentanţi în colegiul consilierilor şi mai mult, această acţiune a fost încurajată şi de faptul că adevărata putere delegată de la Viena era pusă în mâinile generalului catolic, francez de origine, Rabutin de Bussy. Acesta primise un ordin clar de la Viena în care se spunea că dacă preoţii români doresc să se adune pentru a discuta probleme legate de afacerile lor religioase, să li se acorde toată libertatea şi să fie protejaţi de influenţa superintendentului reformat.

În prima şedinţă a sinodului, mitropolitul Teofil a descris problemele cu care Biserica s-a confruntat sub stăpânirea principilor calvini; astfel el le-a vorbit protopopilor despre cum cărţile bisericeşti au fost întinate cu erezii în momentul în care au fost traduse din alte limbi, cum a fost interzis cultul icoanelor, cum au fost siliţi oamenii să mănânce carne miercurea şi vinerea, cum a fost înlăturată puterea episcopilor români şi cum aceştia au suferit adesea batjocuri din partea superintendenţilor, iar în final, mitropolitul a înşirat toate greutăţile la care erau supuşi preoţii: robota iobăgească, onorurile de la marile sărbători, tributele, vămile drumurilor mari şi podurilor, ş.a.m.d.

A doua şedinţă sinodală a continuat şirul dezbaterilor din prima zi a sinodului, luându-se în discuţie respectul faţă de rit şi disciplină şi punându-se condiţia că numai aşa se poate înţelege unirea, ca ritul să rămână neatins nici acum nici mai târziu, calendarul vechi să nu fie înlăturat, iar în locurile în care numărul uniţilor ar fi mic, aceştia să nu fie constrânşi să primească sacramentele de la preoţii latini, ci să fie lăsaţi să-şi cheme preoţi de ritul lor. Pe lângă cele de mai sus se mai dorea ca tribunalele bisericeşti să nu urmeze dreptul canonic latin, ci canoanele bisericii greceşti, clerului român să i se asigure aceleaşi drepturi ca şi celui latin şi românii uniţi să nu mai fie consideraţi ca toleraţi, ci ca fii cu drepturi depline ai ţării. Sub toate aceste condiţii, sinodul a declarat că primeşte cele patru puncte florentine care despărţeau Biserica Răsăritului de Biserica Apusului.

În cea de-a treia şedinţă a sinodului ţinută la 21 martie 1967, s-a decis ca hotărârile şedinţelor precedente să fie făcute cunoscute împăratului şi cardinalului Kollonich. Tot aici a fost semnată de către mitropolit şi de cei 12 protopopi următoarea declaraţie oficială şi solemnă de unire:

„Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării Ungureşti lui împreunate şi tot clerul aceleaşi biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine cum că în luna trecută a lui februarie când am avut săbor mare la Bălgrad cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul sfintei maicii biserici romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acelea primindu-le şi crezându-le care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâiu mărturisim acelea patru puncte, în care până acum ne-am înperechiat:

a) Cunoaştem cum că Papa de la Roma este cap văzut a toată Biserica lui Christos, care peste toată lumea e lăţită.

b) Mărturisim cum că afară de cer, scaunul celor fericiţi şi afară de iad, temniţa celor osândiţi, al treilea loc este, în care şi sufletele celor ce nu sunt încă curăţite se ţin şi se curăţesc.

c) Cum că pânea azimă este destulă materie a Cinei Domnului şi a jertfei Liturghiei, nu ne îndoim.

d) Credem cum că Duhul Sfânt, a treia faţă în Treime, de la Tatăl şi de la Fiul purcede. Şi primim, mărturisim şi credem toate celelalte, care sfânta maică biserică romano-catolică primeşte şi crede.”

După această mărturisire se cerea împăratului:

„a) Ca pe preoţii şi călugării cei de legea grecească să-i facă părtaşi aceloraşi privilejuri şi scutinţe, care le au nu numai preoţii romano-catolici ci şi arianii, luteranii şi calvinii.

b) Ca în fiecare sat, în care este preot, să aibă biserica casa preoţească, ca să nu caute preotul în casă străină sau în alt loc străin a locui.

c) Ca toată cârma şi rânduiala preoţilor să fie la episcop şi nici de cum la mireni, cum a fost până acum.

Noi, adică cei mai înainte numiţi – încheie actul – Teofil şi clerul tot, de la Preaînălţatul împărat acestea acum foarte cu smerenie le cerem şi la cele mai sus pomenite puncturi ne îndatorăm înaintea cinstitului părinte Baranyi, plebanul (parohul) bisericii romano-catoliceşti a Bălgradului, întru a căruia lucru, credinţă şi tărie cu mâna noastră ne-am iscălit şi cu pecetea cea episcopească şi cu a soborului am întărit.

Dată în Bălgrad, 1697 zile 21 martie.

Teofil episcop şi tot clerul.”

Examinarea textelor sinodului ne pune deci în faţa a două categorii de hotărâri: prima categorie este interesată de respectarea punctelor florentine, care nu excludeau existenţa a două biserici distincte din punct de vedere al ritului, iar cea de-a doua categorie implica revendicările de ordin social politic în spiritul diplomei din august 1962. Aşadar, faptul că punctele Conciliului de la Florenţa nu anulau identitatea celor două biserici distincte şi nici nu lezau fiinţa Bisericii Răsăritene, i-a făcut pe protopopi, laicat şi mitropolit să fie întru totul de acord cu acestea. Imediat după încheierea şedinţelor, călugărul iezuit Baranyi a trimis cardinalului Kollonich hotărârile sinodului, rugându-l să intervină pe lângă împărat pentru a fi aprobate dorinţele privitoare la privilegiile şi libertăţile preoţilor şi la admiterea mirenilor români uniţi în slujbele publice. Între timp începuse şi acţiunea pentru câştigarea adeziunii şi a protopopilor care au lipsit la sinod, ajungându-se astfel ca la 10 iunie declaraţia de unire să fie semnată de încă 12 protopopi care de asemenea îl rugau pe cardinal să mijlocească rapid favorurile amintite.

Vestea sinodului de la Alba Iulia a ajuns în scurt timp şi la Bucureşti, unde mitropolitul Teodosie căuta să împiedice opera unirii care, susţinea el, era izvorâtă din setea după bani a episcopului Teofil pe care îl şi numea „om duşman al adevărului şi profitor de bani”. În acest timp în care Teodosie dorea înlăturarea episcopului Teofil, acesta din urmă moare subit în 1697. Deşi, se pare, episcopul Bălgradului avea o vârstă înaintată, au existat anumite voci ale contemporanilor care susţineau că acesta fusese otrăvit de duşmani ai unirii. Deodată cu moartea episcopului Teofil s-ar putea crede că a murit şi ideea unirii. Aceasta însă s-a înrădăcinat tot mai adânc în conştiinţa urmaşilor protagoniştilor unirii, care au şi putut-o vedea realizată. Episcopului Teofil îi revine, aşadar, meritul de a fi cel care a introdus ideea unirii cu Biserica Romei în conştiinţa reprezentanţilor Bisericii românilor din Transilvania, unire care va fi dusă la bun sfârşit de episcopul Atanasie despre care vom scrie ulterior.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Costin, Radu Miron, La 1700 „Ne-am întors acasă”, Partea a II-a, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Suttner, Ernst Christoph, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de biserică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006

* Teodor, Pompiliu, În jurul sinodului mitropolitului Teofil din 1697, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

Cu Nea Vasile, în Piaţa Sfântul Petru

Mai erau doar câteva ore până când Papa Benedict urma să celebreze slujba de Înviere din Sâmbăta Mare, iar noi încă nu ştiam cum vom ajunge, dar mai ales, cum ne vom întoarce noaptea din Piaţa Sfântului Petru, deoarece accesul autocarelor era interzis în centrul Romei, iar mijloacele de transport în comun nu circulau noaptea. În timp ce-mi strofocam creierii (că eu am mai mulţi) ca să găsesc o soluţie în acest sens, o doamnă care părea liderul grupurilor din Lugoj şi Timişoara, vine şi îmi pasează câteva zeci de euroi:

- Uitaţi, ne-am interesat şi toate celelalte grupuri au dat…, ştiţi…, câte ceva şoferilor şi au rezolvat problema drumului. Dacă le-am da câte 50 de euro fiecăruia, ne-ar putea duce undeva în apropiere de piaţă, apoi, la noapte, ar putea veni în acelaşi loc să ne preia şi la fel ar face şi mâine dimineaţă, înaintea liturghiei.

- Păi, bine, dar de ce nu le daţi banii preoţilor dvs., să meargă ei să vorbească cu şoferii – am încercat să mă eschivez, deoarece nu eram deprins cu şfănţuiala de nici un fel. Şi în timp ce şuşoteam noi printre căbănuţe, na, că apar preoţeii de la Lugoj!

- Auzi Ovi, îi zic celui care-mi fusese coleg la facultă, cum facem să le dăm ceva şoferilor ca să ne ducă la slujbă?

- Nu mă interesează, Victore, că noi nu mergem, rămânem să ne odihnim, ca mâine când plecăm spre ţară să nu fim prea obosiţi.

După un asemenea răspuns, m-am văzut silit să fac o chetă şi printre vâlceni şi să discut problema cu şoferii care mă aşteptau ca pe pâinea caldă. Mission accomplished! Băieţii ne-au dus până în proximitatea coloanelor care împrejmuiesc piaţa şi ne-am înţeles ca tot de acolo să ne şi preia când Slujba Învierii se va fi terminat.

Mai bine de două treimi dintre miile de peregrini care ne adunaserăm ca să urmărim ceremoniile pe ecranele din piaţa vaticană, eram români. Şi aşa cum se întâmplă atunci când se întâlnesc românaşii, atmosfera în piaţă era una reconfortantă. Trecuserăm cu toţii peste problemele organizatorice din zilele precedente şi ne pregăteam să asistăm cu emoţie la evenimentul care ne adunase în Roma; desigur, meritul fiind în totalitate al profesorului Pilif. Însă cum seara petrecută în faţa Bazilicii Sfântul Petru era mult prea liniştită – în comparaţie cu ritmul drăcesc de până atunci –, cine altcineva decât Nea Vasile credeţi că s-a gândit să o mai condimenteze puţin? Şi el, Nea Vasile, a început să-i dea savoare înserării prin a lua, peste gardul improvizat, scaunele care fuseseră frumos aşezate pentru slujba de a doua zi. Iar atunci când l-am apostrofat pentru aceasta, replica lui a fost una demnă de un creştin cu nume de basileu:

- Tu ce vrei, Nea Victorele, să te faci, popă!?! Păi cum, mă, să te faci popă, când mă cerţi că le dau scaune la bieţii bătrâni? Nu-i vezi, săracii, că abia se mai ţin pe picioare?

Dar dacă eu nu am reuşit să-l conving că scaunele nu le erau destinate bătrânilor, atunci a reuşit să-l potolească un carabinier.

În timp ce ne plimbam sau schimbam impresii de călătorie cu românii adunaţi în piaţă, ne apare în faţa ochilor însuşi domnul profesor pe care nu mă puteam abţine să nu-l salut dimpreună cu prietenul meu, Nea Vasile.

- Ce faci, Pilife, ţi-ai scos ceva firfirici cu pelerinaju ăsta, îî? – îl întreabă Nea Vasile cordial.

- Haideţi, domnilor, să trecem peste acest fapt, mai bine să ne bucurăm că suntem cu toţii aici! – ne răspunde profesorul, stând picior peste picior pe un scaun.

- Păi, băi băiatule, noi trecem, dar vorbii io cu unii p-aci şi cică o să te dea în judecată când se întorc în ţară, aşa că ţine-te bine de bani, fratele meleu! – a continuat Nea Vasile persiflăndu-l pe marele organizator.

- Dar cum vă permiteţi, domnilor, să-i vorbiţi astfel domnului profesor!?! – intervine o cucoană sclifosită, trecută bine de a doua tinereţe – totul a fost organizat în mod excepţional, am avut şi ghizi, şi…

- Ia du-te femeie d-aici, că nu e treaba ta ce discutăm noi! – i se adresează Nea Vasile doamnei şi, în acelaşi timp, îi mângăie pieptul cu podul palmei suficient de graţios, cât să o dea pe madamă cu roţile în sus. I-auzi, mă, a dracu, ea a avut ghid!

Însă nu acesta a fost finalul apoteotic al peregrinului Vasile în Piaţa Sfântului Petru, lovitura de graţie abia acum urmează.

- Bă, Nea Victorele, hai mă să intrăm să luăm lumină de la papă, ce stăm afară ca proştii?

- Bre, Nea Vasile, nu ţi-am zis deja, ăia care stau la coadă să intre la slujbă au invitaţii, nu intră nimeni în bazilică fără invitaţie!

- Bine, fraiere, deci nu vrei; ia fi atent, aici, la mine!

- Du-te mă, Nea Vasile, că nu ai nici o şansă să treci de filtrul de carabinieri! Am conchis eu sperând să-i tai elanul sonatului.

Dar de unde, că Nea Vasile s-a şi amestecat cu cei care formau un şir la intrarea în Bazilica Sfântul Petru şi când i-a venit rândul să prezinte invitaţia, a început să le dea explicaţii carabinierilor în dulcea limbă română, desigur!

- Bă, băieţi, în faţa mea fură patru prieteni care avură la ei cinci invitaţii, io sunt al cincilea!

Şi văzând că băieţii în negru îi refuză intrarea şi încep să ţină tot mai strâns armele în mâini, Nea Vasile face o criză de nervi şi începe să ţipe la ei gesticulând larg:

- Bă, da sunteţi nebuni? Nu înţelegeţi că intrară patru inşi cu cinci bilete!? Io sunt al cincilea! – insista Nea Vasile arătându-le carabinierilor ecuaţia pe degete.

Văzând disconfortul care se crease, superiorul jandarmilor, ce credeţi, l-a lăsat pe Nea Vasile să intre la Slujba Învierii!!! Vă daţi seama şi că a fost singurul din grupul nostru care avea lumina Învierii luată chiar din bazilică!

După miezul nopţii ne-am întors la cazare, apoi, duminică dimineaţa, am mers din nou în piaţa vaticană unde, la salutul papei: „Hristos a înviat!” în limba română, am răspuns şi noi, din toţi rărunchii: „Adevărat a înviat!”. După aceasta, împăcaţi că am atins scopul acestui hagialâc, i-am sunat pe şoferii de pe Neoplanul de Bucureşti să vină şi să ne ducă spre casă. De întoarcerea către ţară îmi amintesc vag. Un singur lucru îmi este limpede, acela că a fost singura dată când am reintrat în Românika fără resentimente. Ba, dimpotrivă, atunci chiar mi-a fost drag. Şi încălecai pe-o şa, că am puţin peste un metru şi jumătate şi nu mă puteaţi vedea.

MVSEI VATICANI

Roma, sâmbătă - 15.04.2006, ora 06.30. Trezit de alarma telefonului mobil, încep să mă rog: „Dă, Doamne, să fiu acasă; dă, Doamne să fiu acasă!”. Fără să fi deschis ochii mă ridic din patul de la etaj şi mă lovesc cu ţeasta de plafonul bungalow-lui. „Vai, autoflagela-m-aş, încă sunt în Roma!!!” Şi o iau de la capăt: îi trezesc pe peregrini să-şi ia micul dejun, iau bilete pentru mijloacele de transport şi… la fix: pe când terminăm noi dejunul cel de dimineaţă, dau busna şi ceilalţi creştini care participaseră la Dumnezeiasca Liturghie. Ne zâmbim unii altora cu subînţeles şi ne pornim către muzeele vaticane.

La intrarea în muzee ne-a întâmpinat o coadă de toată frumuseţea, aşa că, împinşi de nevoie, am mers să-i căutăm începutul. Şi l-am aflat, la câteva sute de metri mai în spate, tocmai la coloanele lui Bernini! Desigur că Nea Vasile nu se îndura să piardă timp aşteptând să ne vină rândul, aşa că mă abordează direct:

- Nea Victorele, ce suntem, mă, noi, fraieri!? Hai să ne băgăm în faţă şi dacă va comenta cineva, ne facem că nu înţelegem!

- Nu se poate, bre, Nea Vasile, cum să ne băgăm 30 de inşi în faţă, hai că uite se înaintează destul de rapid! – l-am încurajat eu.

- Treaba voastră, eu merg în faţă şi vă aştept în muzeu, şi-a luat Nea Vasile la revedere de la noi.

Însă, pe când ne bucuram că am scăpat de el, în mai puţin de cinci minute, Nea Vasile ne aduce un tânăr acordeonist, bronzat din naştere, cică să ne acompanieze cât timp stăm în coadă.

- Ia, Nea Victorele, e de la Craiova băiatu’. Ia bag-o, mă, p-aia cu foaie verde măghiran!

- Păi, foaie verde măghiran, măăăi, mă făcu muica oltean, măăăi! – a început să fredoneze copilul, acompaniat de un acordeon pe care abia îl purta.

Şi dăi, şi dăi, cu bâlciul după noi, am reuşit să intrăm la muzee în mai puţin de o oră. Prin muzee, Nea Vasile mi s-a părut destul de liniştit, mai puţin în momentul în care a găsit într-o fântână arteziană o monedă de-a noastră şi tot încerca să o convingă pe o doamnă japoneză că aia sunt bani româneşti:

- Uite, fă, bani din România, vezi, din Romania! Uite-te, frate, că nu mă înţelege; făăă, din Ro-mâ-nia!

Tot încercând să-mi amintesc operele văzute în MVSEI VATICANI, nu-mi mai vine în minte decât săgeata care ne indica direcţia spre Capela Sixtină. Şi cam aşa s-a şi desfăşurat toată vizita în muzeele vaticane: alergând după celebra capelă. Ajuns în capelă - probabil în timp ce admira reclama de la celor de la Nokia (foto) sau alte scene din Facerea Lumii de Michelangelo, zugrăvite pe tavan - Nea Vasile a avut o revelaţie pe care a ţinut mortiş să mi-o împărtăşească la faţa locului:

- Auzi, bă, Nea Victorele, ştii cine cred eu că a făcut tavanele ăstea?

- Cum cine crezi că le-a făcut, Nea Vasile, nu-ţi spusăi, Michelangelo Buonarroti, acum vreo 500 de ani.

- Nu se poate bă, băiete, n-are cum! Păi, eu am fost şef de echipă pe şantier, nu se face aşa ceva!

- Cum să nu…

- Taci, mă, ascultă-mă! Eu cred că înaintea noastră a fost o altă civilizaţie care le-a făcut şi după-aia ni le-a lăsat nouă şi ei au plecat. (!!!!!!!)

Dezarmat de o asemenea concluzie, la ieşirea din capela Sixtină, am strâns gaşca şi ne-am îndreptat din nou spre obeliscul din piaţa vaticană pentru a ne reîntâlni cu Claudiu. Mai aveam de vizitat una, alta, pe lângă Forumul Roman, iar spre seară trebuia să ne îndreptăm mai devreme către camping, pentru a-i mitui pe şoferi să ne ducă şi să ne aducă, după ce vom fi asistat, în Piaţa Sfântul Petru, la slujba din noaptea Paştelui. Dar aceasta va face subiectul unei alte postări delicioase, aşadar va trebui să mai aruncaţi câte o geană şi pe aici!

Cheauni prin Roma, prima zi

Păi, şi dacă tot mi-a sărit somnul – că pe acolo am rămas cu hagialâcul de la Roma – ce s-au gândit dragii de peregrini de care eram direct răspunzător, că ar putea să-mi dea ceva de lucru. Şi mintenaş m-au şi asaltat cu două-trei plângeri, cum ar fi… că li s-ar fi stricat aparatele AC şi că le bagă doar frig. Bă, eşti nebun? Pe bune, la trei dimineaţa!? Păi, cine i-a pus să butoneze telecommm…, pluralul la telecomandă voiam să spun, de au zăpăcit aparatele AC? Ăla cu coarne, Michiduţă, că eu nu! Şi dă-i şi plimbă-te încă vreo juma’ de oră cu un basarabean prin camping ca să le împarţi pături peregrinilor care au descoperit telecomanda de la AC! Partea bună e că ne-am plimbat pe o maşinuţă de tipul celor folosite pe terenul de golf. Tare, nu, să dai ture printre căbănuţe pe la 04.00 dimineaţa!

Dar, ce mai contează toate acestea când la 07.00 îţi sună alarma şi ştii că ai putea petrece o zi fantastică prin Roma! Fuguţa marş, tot printre căbănuţe, şi scoală-i pe-ai noştri la masă, până nu termină fraierii ăia Liturghia şi dau năvală în restaurant ca să-l devoreze. Şi apoi, încă un marş să iei şi bilete pentru mijloacele de transport în comun, ca să poţi să ajungi la Vatican, Ostropele, că aşa i-ai amăgit pe oameni, că îi duci vineri dimineaţa la Sân Pietru! Norocul meu era că, după ce vizitam bazilica verhovnicului apostolilor, cică vorbise domnul Pilif cu ceva teologi români din Râm ca să ne fie ghizi, că aşa… de unde să ştiu eu pe unde să le port paşii oamenilor în dictai oraşul?

Zis şi făcut: fuguţa, frumuşel, la masă când ceilalţi peregrini erau abia pe la ospăţul euharistic, apoi, până înfulecă ai noştri, vezi ce autobuze duc la Vatican, ia bilete dus-întors, vezi dacă s-au ospătat oamenii şi… pe indieni că vin caii! Dar nu chiar aşa de uşor, că vreo câteva venerabile doamne de la Lugoj mă roagă să le primim în grupul nostru, cică popii lor aveau alte planuri pentru ziua respectivă, că ei nu au venit ca să le poarte altora de grijă, că ei au venit că le era gratis hagialâcul, şi lor, şi la neveste!

- Păi, eu vă iau – le zic senioarelor lugojence – dar vedeţi că nu vă pun la număr, aşa că, prin Roma, să măriţi pasu’, că pleacă vasu’!

Dar să ştiţi, domniile voastre, că nu m-a lăsat inima-mi iute de caracalean să le pierd prin Roma, ci le-am calculat şi pe ele când le dădeam târcoale să nu mi-i pierd prin mulţimi. Am completat numărul de bilete, eram de toţi peste 30, şi îmbarcarea la autobusul care avea staţie chiar la poarta campingului de pe Via Aurelia!

După tradiţionalele sfaturi: să ne urcăm toţi deodată, să nu ne urcăm dacă autobusul e prea plin, să ţinem actele şi banii în faţă ca să nu le dăm motiv la conaţionali să ne panacoteze şi să ţinem pasul cu vasul… ales ce puteam fi, ne-am pornit către Piaţa Sfântului Petru. Acolo, văzând că toate grupurile venite din ţară intră să viziteze bazilica, hop şi noi, după ele. Şi din izvorul nesecat al ştiinţei ce-o purtam, le-am mai spus eu una-alta, cam ce era de spus: că e cea mai mare biserică din lume, că la intrare, în dreapta, e Pieta, că baldachinul ăla mare e a lu’ Bernini, că cupola n-are trebă cu Coppola şi… cam atât. De aici, am intrat şi prin grotele Vaticanului, unde le-am citit câteva nume de papi, unde din mers l-am venerat pe verhovnicul Petre şi unde am văzut şi mormântul lui Ioan Paul al II-lea. Ce să mai, vizitarea Vaticanului se contura într-o reuşită sigură! Ca să nu mai zic de cum mă umflam în pene, când le mai citeam celor din jur câte un nume din latină:

- „ALEXANDER VII CHISIVS PONT MAX”, ia uite, cică ăsta e mormântul lu’ papa Alexandru al VII-lea!

- Aaaa, mamă, ce mişto eee! – îmi răspundeau ecourile riguroşilor critici de cultură din grup.

Toate bune şi frumoase, până aici, dar abia trecuse de 11.00 şi mai aveam o grămadă de timp de umplut. Aşa că, din mare milosârdia mea, i-am lăsat pe peregrini să meargă la toalete sau facă ce-or vrea până la prânz, când urma să ne vedem la obeliscul egiptean din piaţa vaticană. Îmi propusesem ca între timp să dau de ghizii ăia de la teologie. Întreb în stânga, întreb în dreapta şi ce să vezi? O altă ţeapă marca Pilif începea să-mi intre încet-încet în… profunzime. Ia bangheală, zic, unde să plec eu, de nebun, cu bătrânii după mine? Se făcuse fără un sfert şi, cum era de aşteptat, intrasem din nou în panică. Şi în toată buimăşala ce mă cuprinsese, îmi pare că văd un chip cunoscut.

- Mamăăă, p-ăsta îl ştiu, zic, mi-a fost coleg. Răduţe, bă, Răduţe, tu eşti mă!?

- Ostropa, ce cauţi aici?

Ce să-i mai dau socoteală, am sărit la grumajii lui şi l-am strâns în braţe, aşa cum probabil că nu am strâns-o niciodată pe mama. I-am spus omului necazul, dar ce să vezi, tocmai primise vizita părinţilor şi trebuia să se ocupe de ei. Aproape că eram gata să mă pun în genunchi şi să-l implor în favoarea cauzei mele, când un licăr de inspiraţie m-a străfulgerat:

- Ia stai mă aşa, dar tu nu-l ştii pe Claudiu? – era vorba de un bun prieten care mai stătuse după dosul meu o data, când mersesem la ceva cursuri de germană prin Viena şi cu care nu mă mai văzusem de ceva ani.

- Păi, cum să nu, vrei să-l sun?

Şi asta ne-a fost izbăvirea, în 10 minute m-am întâlnit cu Claudiu la obelisc.

- Te omoram dacă treceai prin Roma şi nu mă căutai! – mi-a zis Claudiu îmbrăţişându-mă. Ce probleme ai, că la telefon nu am reuşit să te înţeleg de nici un fel?

- Ştii, sunt cu ceva pelerini şi ni s-a promis că primim ghizi…

- Şi voi la fel!?! Ştiu despre ce e vorba, adună-ţi creştinii şi hai!

De aici, am luat Roma per pedes. Castelul Îngerilor, Piaţa Navona, Panteonul, Fântâna Trevi, Piaţa Spania, etc., etc. Dar nu toate de-odată, am mai lăsat şi pentru a doua zi ceva: Piaţa Veneţia cu Altarul Patriei şi cu Columna lui Traian, Biserica Sfântul Petru în Lanţuri, Forumul Roman şi Coloseumul. Nu o să intru în detalii prea tare, deoarece ar însemna să mă abat de la metoda de lucru şi să-mi stric stilul care m-a consacrat. Spuneţi, domniile voastre, ce rost ar avea să scriu despre lucrurile bune din pelerinaj? Ba, bine că nu a stat Claudiu decât două zile după noi, că altfel… nu mai aveam despre ce să mai scriu! Şi mai menţionez că dacă mie mi-a scos Claudiu sufletul, pe străzile aglomerate foarte ale Romei, venerabililor domni şi doamne, ce să mai zic?

Pe seară, la întoarcerea spre camping am reuşit, har Domnului, să ne ţinem bine de portofele şi să dejucăm planul câtorva gealaţi care operau în autobuz. Erau de-ai noştri, desigur, şuţi din aceia cu diplome şi cu cefele colosale. Puteam, aşadar, concluziona că până atunci ziua fusese una gigea şi se putea încheia într-un mod excepţional. Lucru care s-a şi întâmplat, când printre bungalow-rile din camping am găsit cina: grămezi imense de sandwich-uri, de sticle cu apă şi de mere. Probabil pentru a scăpa de deranjul pe care-l puteau face în restaurant cei peste 1000 de peregrini găzduiţi, administratorii campingului au ales această variantă. Dar să revenim, de ce s-a încheiat ziua în mod excepţional? Pentru că am fost printre primii care am dat iama în potol şi ne-am putut servi la dis-cre-ţi-e!!! Ce mai conta că cei care vor fi ajuns după noi rămâneau flămânzi; în acele momente, peregrinii din noi nu puteau avea o dragoste mai sinceră decât… dragostea pentru mâncare!