Conciliul Ferrara-Florenţa, premisă a unităţii ecleziale

La începutul secolului al XV-lea, în contextul în care turcii intraseră pe teritoriul Europei şi ocupaseră în mare măsură Peninsula Balcanică, apropiindu-se treptat şi de zidurile Constantinopolului, împăratul bizantin, Ioan Paleologul, împreună cu patriarhul său, Iosif al II-lea, i-au scris Papei despre dorinţa de a reînfăptui unirea celor două mari Biserici: cea Apuseană şi cea Răsăriteană, cunoscute astăzi sub titulatura de cea Catolică şi cea Ortodoxă. Papa a răspuns afirmativ acestei scrisori şi a convocat un conciliu ecumenic – al XVII-lea recunoscut de Biserica Catolică – la Ferrara, care mai apoi a fost mutat, din cauza epidemiei de ciumă izbucnite aici, la Florenţa. Acesta, cunoscut în istorie sub numele de  Sinodul (sau Conciliul) de la Ferrara-Florenţa, a devenit cel mai important conciliu unionist de după Schisma din 1054, în special datorită faptului că la el au participat cei mai de seamă reprezentanţi şi ierarhi ai ambelor Biserici.

Înainte însă de a vorbi despre Conciliul de la Ferrara-Florenţa, găsim potrivit să facem câteva scurte consideraţii despre evenimentul cunoscut în istoria bisericească drept Schisma de la 1054. Deoarece în ultimele două secole acest eveniment a fost denaturat din cauza polemicilor interconfesionale, simţim nevoia să corectăm viziunea asupra acestuia, amintind că în anul 1054 nu a existat o excomunicare din partea Bisericii Romane (Catolice) împotriva Bisericii Greceşti (Ortodoxe) şi nici viceversa! Ambele bule de excomunicare priveau doar anumite personalităţi singulare, astfel: legaţii papali conduşi de cardinalul Humberto de Silva Candida au depus pe altarul Sfintei Sofia din Constantinopol cumplita bulă prin care era rostită anatema împotriva patriarhului Mihail Cerularie, arhiepiscopului Leon al Ohridei şi împotriva colaboratorilor lor; iar mai târziu, patriarhul Cerularie i-a excomunicat şi el numai pe autorii bulei anterioare. De reţinut, aşadar, că nici cardinalul Humberto nu a îndrăznit să rostească excomunicarea împotriva Bisericii Bizantine şi că nici patriarhul Constantinopolului nu a rostit anatema împotriva papei sau a Bisericii Latine! Abia peste secole anumiţi teologi vor vedea în aceste evenimente începutul „Marii Schisme”. Tocmai datorită importanţei exagerate care s-a dat bulelor din 1054, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora au declarat – la 7 decembrie 1965, în timpul Conciliului Vatican II – că vor să şteargă aceste evenimente din memoria Bisericii.

Revenind la sinodul florentin, pentru buna organizare a acestuia, Papa Eugen al IV-lea s-a obligat chiar să suporte cheltuielile de drum şi de întreţinere a delegaţiilor orientale, indiferent de rezultatul final al tratativelor. Pe lângă Împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului, printre cei 700 de membri ai delegaţiei orientale se aflau şi alţi mitropoliţi şi episcopi care reprezentau inclusiv celelalte trei patriarhii istorice: Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul. Consider a fi demn să amintim aici şi de reprezentanţii ţărilor româneşti la acest conciliu: Damian, mitropolitul Moldovei, şi vicarul său, protopopul Constantin, care au fost însoţiţi şi de o delegaţie laică; dar, conform ultimelor studii, la sinod ar mai fi participat şi alţi doi mitropoliţi din Ungrovlahia, Macarie de la Argeş şi Ioasaft de la Severin.

Trecând peste sosirea fastuasă, din 5 martie 1438 a împăratului din Constantinopol şi de cea - cu trei zile mai târziu - a patriarhului său, trecând apoi şi peste problemele referitoare la protocolul aşezării scaunelor împăratului, papei, patriarhului şi mitropoliţilor în biserică, deschiderea conciliului a avut loc la 9 aprilie 1438, în Catedrala Sfântul Mucenic Gheorghe din Ferrara. Printre discuţiile divergente purtate la acest conciliu, amintim: Filioque, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul, primatul papei, Purgatoriul şi păinea dospită sau azima ca materie validă a Dumnezeieştii Liturghii. Aceste patru puncte sunt cunoscute în literatura bisericească drept punctele florentine. Ele au o importanţă deosebită în istoria Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, deoarece au constituit punctul de plecare al discuţiilor dintre teologii iezuiţi – trimişi de Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea – şi episcopul Teofil, iar după moartea acestuia, cu episcopul Atanasie şi cu sinodul românesc transilvănean.

Discuţiile iniţiale s-au purtat într-o comisie compusă din 10 teologi greci (printre aceştia se aflau: Marcu, mitropolitul Efesului, inamic fervent al unirii, Visarion, mitropolitul Niceei, devenit adept al unirii şi ulterior cardinal şi Silvestru Syropulos, cel care în Memoriile sale ne-a lăsat un istoric al tratativelor)  şi alţi 10 teologi latini (cei mai importanţi dintre aceştia au fost: cardinalul Giuliano Cesarini, dominicanul Andrei Chrysoberges, arhiepiscop latin de Rodos, dominicanul Ioan Torquemada şi Ambrosio Traversari). Primele discuţii purtate la Ferrara, timp de o lună şi jumătate, au fost cele despre Purgatoriu, dar acestea nu au dus la un rezultat clar. Au urmat apoi discuţiile despre Filioque, în urma cărora o parte dintre delegaţii greci au fost plăcut impresionaţi de argumentaţia teologilor latini. Printre aceştia s-au numărat Visarion al Niceei, Izidor al Kievului şi Gheorghe Scholarios, devenit sub turci patriarh şi care ulterior şi-a schimbat convingerea, supărat probabil de faptul că nu fusese promovat cardinal de papă, precum se întâmplase cu primii doi.

               

La 10 ianuarie 1439, în aceeaşi catedrală Sfântul Mucenic Gheorghe din Ferrara s-a citit decretul papal pentru mutarea sinodului la Florenţa, din cauza epidemiei de ciumă care a făcut ravagii, mai ales printre delegaţii ruşi. Aici, discuţiile referitoare la adaosul Filioque din Simbolul de Credinţă au continuat, pentru ca, într-un final, dintre cei 700 de delegaţi orientali, singurii care nu au aderat la opinia latinilor să fie doar Marcu al Efesului şi Anton al Heracleei. Discuţiile despre celelalte puncte s-au purtat şi ele pe muchie de cuţit. Astfel, grecii au recunoscut existenţa Purgatoriului ca loc (stare) intermediar unde sufletele se curăţesc înainte de a intra în Paradis. Ca materie a Divinei Euharistii s-au declarat ca fiind valide atât pâinea dospită (artosul), cât şi cea nedospită (azima), dar s-a hotărât ca fiecare Biserică să îşi urmeze tradiţia de până atunci. Mai furtunoase decât în cazul primelor trei puncte florentine, au fost dezbaterile referitoare la primatul papal. Într-un final, delegaţiile răsăritene au recunoscut că pontificele roman, papa, „are primatul peste lumea întreagă, că este succesorul preafericitului Petru, principele apostolilor; că este cu adevărat Vicarul lui Hristos şi capul Bisericii întregi…” etc. etc. Totodată, în Decretul de Unire care s-a citit la 6 iulie 1439, în Domul Sfânta Maria a Florilor din Florenţa (foto), mai era specificată şi „ordinea celorlalţi patriarhi venerabili, stabilită în canoane: patriarhul din Constantinopol să fie al doilea după pontificele roman, al treilea cel din Alexandria, al partulea cel din Antiohia şi al cincilea cel din Ierusalim…” (ordine stabilită întocmai în sinoadele ecumenice anterioare: Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, canonul 3; Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, în anul 451, canonul 28; Sinodul VI Ecumenic, al treilea de la Constantinopol, din anii 680-681, canonul 36).

În hotărârea care ar fi trebuit să ducă la restabilirea comuniunii bisericeşti, părinţii conciliari şi-au mai exprimat şi satisfacţia pentru realizarea acestui deziderat: „Trebuie să se bucure cerurile şi să tresalte pământul, căci zidul care despărţea Biserica Răsăriteană de cea Apuseană a fost îndepărtat, iar pacea şi împăcarea au fost reinstaurate. Acum Hristos, piatra din capul unghiului, care din două face una şi a unit ambele părţi prin legătura puternică a iubirii şi a păcii, El îi uneşte şi îi ţine împreună prin iubirea unităţii veşnice… Să se bucure şi Maica Biserică, căci ea vede cum copii ei, care până acum erau despărţiţi unii de alţii, revin acum la unitate şi pace; ea, care mai înainte plângea amar din cauza despărţirii lor, să mulţumească cu bucurie nedescrisă lui Dumnezeu cel atotputernic, pentru revenirea la minunate unitate. Trebuie să se bucure şi toţi credincioşii… şi toţi aceia care poarte numele lui Hristos, trebuie să se veselească împreună cu Maica Biserică Catolică”.

Din nefericire, însă, părinţii conciliari au neglijat să prezinte şi să explice hotărârile acestui sinod printre clerici şi credincioşi. În condiţiile existente în secolul al XV-lea, ar fi fost, deci, extrem de necesară o muncă pastorală în acest sens. Tocmai din această cauză, îndeosebi călugării greci au reuşit să-i întărâte pe creştinii răsăriteni împotriva unirii. Mai mult, întorşi acasă, în loc să facă cunoscute hotărârile sinodului florentin, mulţi dintre delegaţi care o semnaseră încep să se lepede de unire. Iar patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, deşi semnaseră prin reprezentaţi hotărârile conciliului, ulterior, au condamnat unirea, într-un sinod local. Cu toate acestea, unirea s-a mai păstrat în Răsăritul creştin şi în următorii 10-15 ani, până când neînţelegerile şi nenumăratele prejudecăţi referitoare la cealaltă parte au reuşit să se impună. Avem convingerea că toate acestea ar fi putut să fie escaladate numai şi numai printr-o temeinică pastoraţie şi catehizare a maselor de credincioşi, cu privire la cele discutate şi apoi hotărâte la Ferrara şi la Florenţa.

Spuneam că acest conciliu devine extrem de important şi pentru a înţelege geneza Bisericii noastre Române Unite cu Roma, deoarece, conform hotărârii de la Florenţa, pentru a îndepărta vălul discordiei şi pentru a reface cămaşa lui Hristos, românii transilvăneni de rit bizantin a trebuit doar să considere valabilă tradiţia latină, putând în acelaşi timp să-şi cultive propria tradiţie pe mai departe. Altfel spus, urmând exemplul Bisericii noastre, orice Biserică Răsăriteană ar putea ajunge la comuniunea cu Roma pornind de la aceste dialoguri medievale şi admiţând cel puţin: (1) că Simbolul de Credinţă este ortodox (dreptcredincios) cu sau fără adaosul Filioque; (2) că pentru a celebra Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie poate fi folosită atât pâine dospită, cât şi azima; (3) că atunci când vorbim despre cei adormiţi, putem sau nu neapărat să vorbim şi despre Purgatoriu; (4) şi că papa, episcopul Romei, trebuie să fie recunoscut – conform canoanelor Sinoadelor II, IV şi VI Ecumenice, care sunt admise şi de Bisericile Ortodoxe – ca fiind primul episcop al creştinăţii. Iar toate acestea, după cum se poate remarca, se pot împlini fără prea mare dificultate, cu atât mai mult cu cât, până în prezent, nici un alt conciliu nu a abrogat Decretul de Unire semnat în domul din Florenţa, în 6 iulie 1439!

Surse bibliografice:

* Bonteanu, Teodosie, O turmă şi un păstor sau problema împăcării Bisericii de Răsărit cu Biserica de Apus, Editura Eurotip, Baia Mare, 2013

* Franzen, August, Mică istorie a Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

* Prunduş, Silvestru Augustin, Plăianu, Clemente, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994

* Suttner, Ernst Christoph, Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2006

Prima noapte spre dimineaţă în camping

Aşaaa, după ce i-am potolit pe peregrini cu duhul blândeţii, după cum aţi văzut, ne-am pornit spre campingul unde ne-am petrecut cele trei nopţi. Era deja trecut de miezul nopţii, mai exact: vineri, 14.04.2006, înaintea Paştelui de rit roman, pe la ora 00.30! Cam târziu, dar ştiţi cum sunt oamenii noştri: om fi noi obosiţi şi nespălaţi, dar dacă tot aveam o cină inclusă joi seara… fuga marş la restaurant! Ştiind probabil de la românii şi basarabenii care lucrau în camping că dacă ne e foame de lup, un singur lup nu ne-ar ajunge, gazdele ne-au învărtit ceva penne cu sos de roşii şi ne-au servit cu câte o farfurie cu moţ. În timp ce ai noştri înfulecau la foc automat, am mers să mă interesez de modul în care urma să fim cazaţi. La recepţie, însă, era haos total. Trebuia să fim cazaţi peste 1000 de peregrini veniţi din toată România şi părea că nu noi am fi fost grupul care întâmpinase cele mai mari probleme organizatorice. Drept dovadă, nu am fost chiar ultimii sosiţi, după noi au mai ajuns şi alţi amărâţi ce reuşiseră să ajungă la Ostia promisă; probabil, tocmai pentru a avea de unde veni înapoi în Roma!

Aici m-am prezentat ca fiind conducătorul unui grup de 50 de peregrini şi mi s-a pus în braţe o plăsuţă cu câteva zeci de chei de la căbănuţele unde trebuia să ne cazăm trei câte trei. Cheile rămase – deoarece mai puţin de jumătate ne erau suficiente – trebuiau returnate. Nu tu acte, nu tu numărarea acestora, nimic, nimic! Văzându-mă cu cheile în mână, am socotit băbeşte cam de câte am avea nevoie şi mi-a dat 18, fix. Desigur că luasem în considerare şi doleanţa lui Nea Vasile care dorea să rămână doar el cu soţia în respectivul bugalow, şi pe cea a şoferilor care, aşişderea, voiau să fie cazaţi singuri, cică pentru a se putea hodini. Calculele erau aşadar simple: 16 camere x 3 pelerini = 48 de pelerini, plus o camera pentru Nea Vasile, plus încă una pentru şoferi, însemna, deci, 18 de toate! Restul cheilor, desigur că am mers să le predau la recepţie. Pe drum însă, îmi sare în faţă, ghiciţi cine!

- Ia, da ce faci cu cheiţele ăstea, Nea Victorele? Unde le duci?

- Înapoi, Nea Vasile, că ne-au dat prea multe!

- Bă, eşti prost!? Opreşte şi tu un pumn dă chei, că trei zile, cât o ardem p-aici, poate facem şi noi un ban!

- Lasă-mă, Nea Vasile, ţi-am păstrat un bungalow în care stai doar cu soţia, aşa cum ne-am înţeles, gata!

- Bine, bine – îmi zice – dar după aia, să nu zici că nu ţi-am spus, ne înţelăsărăm?

După ce au băgat penne-le la ghiozdane, i-am adunat pe toţi peregrinii lângă autocar, în jurul meu şi pentru că trecuse bine de ora 01.00, i-am rugat să se grupeze preferenţial câte trei şi să treacă pe la mine, ca să le dau cheia cu numărul căbănuţei care-i va găzdui în următoarele nopţi. Aceasta deoarece profesorul Pilif ne făcuse un program draconic pentru fiecare zi, dar vom dezvolta aceste lucruri care ne doare cu o proximă ocazie. Şi am început marea împărţeală, fain, frumos:

- Sunteţi trei?

- Desigur!

- Poftiţi cheia, somn uşor!

- Mulţumim, asemenea!

Până când două doamne din Râmnic au rămas fără cameră. Doar faptul acesta, că deşi se apropia de ora 02.00, au avut răbdare şi nu s-au înghesuit în faţă, vă poate contura caracterul celor două rămase pe-afară. Unde să mai merg şi să verific în ce camere se cazaseră doar două persoane şi nu trei, cum stabilisem? Nici măcar nu notasem numărul bungalow-rilor în care erau cazaţi ai noştri! Nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să mă scarpin cu mâna dreaptă în spatele urechii stângi şi să-mi fac curaj să merg la recepţie pentru a mai cere o cheie.

- Probleme, nu, Nea Victorele? Păi, vezi dacă eşti prost, ce ţi-am spus io? Hai că vin cu tine! – s-a oferit Nea Vasile care se calmase de-a binelea.

Şi uite-aşa, după 48 de ore de tensiune extremă, mă îndreptam cu Nea Vasile printre căbănuţe, prin aerul răcoros al nopţii, spre recepţie. Însă, acest tablou pastelat îmi este brusc întrerupt de vederea domnului profesor care era deja încolţit de alte trei persoane: două doamne şi un preot pe care îl cunoşteam.

- Ia-iaaa, uite-l pe Pilif! – îi zic lui Nea Vasile.

- Care, mă, ăsta? Şi fără să mai aştepte răspuns, Nea Vasile îl prinde pe părinte de guler şi mi-l zguduie binişor.

- Nu, mă, ăsta, ăstălalt! Ăsta e popă! – încerc să clarific situaţia.

- Păi şi ce, mă, dacă e popă!? Ce, popa nu şi-o poate fura?

- Nu sunt eu Pilif, acesta e! – intervine şi părintele, prinzându-se de schemă.

- Aaaa, mânca-te-aş, tu eşti, mă, Pilif? - îşi resetează Nea Vasile navigatorul. Ia zî-ne, mă, câţi bani ai făcut pe urma proştilor pă care i-ai adus aci, îî?

- Îî, îîî, domilor, vă rog! Îmi pare rău, ştiu că am fost puţin depăşit de situaţie, dar acum suntem toţi aici! – se scuză profesorul Pilif. Uite, dacă de mâine nu intră lucrurile în normalitate, să-mi daţi o pereche de palme, pe unde mă prindeţi! Uite, îîî, sunt cazat la… Şi pleosc!, din senin, una dintre doamnele prezente mi-l altoieşte pe Pilif, zicându-i:

- Ia, domnule profesor, anticipat, că ştiu că de mâine va fi tot la fel!

Încântaţi de reacţia promptă a doamnei, am mers la recepţia campingului, unde ne-am cerut frumuşel scuze că am greşit cu numărătoarea şi am mai solicitat încă o cheie. Le-am cazat şi pe drăguţele doamnele şi înainte să intru în camera în care eram coleg cu doi seniori din Vâlcea, mi-am aprins în sfârşit, în tihnă, o ţigaretă. În timp ce mă bucuram de liniştea care se aşternuse peste camping, îmi făceam planul pentru a doua zi. Iar când mi-am scos mobilul pentru a-mi pune alarma, am observat că se făcuse deja 03.00... nu pricepeam de ce imi sărise somnul. Ştiu că mă tot gândeam la proasta decizie de a participa la pelerinajul pilifian pe care o luasem. Dar dimineaţă, în prima zi cu bătrânii prin Roma, oare ce va mai fi!?

Toate drumurile se înfundă în Roma

La cererea eruditului public cititor, încerc să grăbesc puţin evenimentele pelerinajului „naţional” despre care m-am apucat să vă scriu. Rămăsesem pe la Veneţia, acolo unde abia aţipisem, când am fost trezit de Iulia care mă zorea să merg la toaleta parcării în care poposisem în miez de noapte. Nu faceţi efortul inutil să vă gândiţi la toate prostiile pe care vi le imaginaţi referitor la această invitaţie, problema era cu totul şi cu totul alta! După hărmălaia din Prater, Nea Vasile dăduse, la baie, nas în nas cu amicul apostrofat în Viena. Când am intrat gâfâind în respectiva toaletă, ce să vezi, cei doi se îmbrăţişau de mama focului. Au hotărât să treacă peste incidentul în care îmi fusese implicată propria-mi căpăţână şi mi-au oferit, în WC-ul din parcare, o imagine atât de emoţionantă că era cât pe ce să-mi stoarcă lacrimi!

După cele câteva ore în care am aşteptat să se deschidă casele de bilete, în zori de zi, ne-am îmbarcat pe vaporetto şi ne-am bucurat de o jumătate de zi superbă petrecută în Piaţa Sfântului Marcu şi pe străduţele înguste ale oraşului plutitor. Dificultăţile au apărut însă la plecare, deoarece, pentru a evita conflicte legate de punctualitate – precum cel din ziua precedentă –, am stabilit că cei care nu vor fi în autocar la orele prânzului, vor fi lăsaţi în urmă. Precaut din fire, am ajuns cu minute bune înainte de ora 12.00 la autocar. Însă nu la fel au făcut şi nefericiţii fraţi preoţi din Lugoj împreună cu soţiile sfinţiilor lor. Ba, mai mult, şi-au permis chiar şi luxul de a întârzia vreo 10 minute peste ora stabilită. Fireşte că nu-i puteam lăsa în Veneţia pe aceştia, că doar erau preoţi, nu? Dar credeţi că răbdarea lui Nea Vasile a fost satisfăcută doar de ropotul de aplauze pe care l-au primit întârziaţii la urcare? Aveţi dreptate, nu!

Nea Vasile i-a făcut pe sărmanii fraţi în toate felurile, subliniind mai ales faptul că avea mari aşteptări de la ei, „care mai şi erau popi”. Văzându-i furia cu care li se adresa şi simţindu-i respiraţia la doar câţiva centimetri de feţe, bieţii preoţei îşi înghiţiseră limbile. Doar o doamnă preoteasă a încercat o replică, însă pusă în faţa imboldului: „Stai, fă, jos şi vezi-ţi de treaba ta!”, a percutat fără şovăială. În liniştea care tocmai se aşternuse peste peregrinii cuprinşi de spaimă, Nea Vasile a gasit ca fiind nimerit să facă o glumă cu Blândul Părinte din Timişoara spre care s-a întors peste umăr şi l-a îndemnat:

- Părinte, bagă şi tu o feştanie sau o liturghie ceva, nu vezi că să urcară toţ’ dracii în autocar!?

Uimit de o aşa glumă - ca mai toţi cei de faţă, dealtfel - părintele a reuşit să schiţeze doar un zâmbet amar. Apoi a început să recite rozariul, fapt care a dus la calmarea spiritelor până mai spre seară, după ora 18.00, atunci când indicatoarele de pe autostradă ne arătau prima ieşire spre Roma.

E, acum e atunci! Cum să vă spun, pentru  a scăpa de aluziile celor doi şoferi care tot insistaseră pe traseu să le fac o chetă, la un moment dat, le-am spus răspicat să-şi ia gândul de la ciubucul mult dorit. Însă acum, în fine, atunci, a venit vremea ca ei să mi-o plătească. Cum? Spunându-mi să iau legatura cu Pilif, deoarece lor nu li se transmisese la plecare unde urma să fim cazaţi în Roma şi, deci, nu ştiau unde trebuia să ajungem!

- Probleme, Nea Victorele? – m-a acostat Nea Vasile.

- Nea Vasile, te rog să îţi vezi de treabă şi să mă laşi să mă ocup de buna organizare a pelerinajului! – i-am dat-o eu.

- Bine, copile, bine! Dar să dea dracu să nu ajungem în seara asta la cazare că ne supărăm!

Am oprit la o benzinărie, pe una din intrările de pe autostradă în Roma şi, conform înţelegerii din ţară, l-am sunat pe profesorul Pilif pentru a-i indica unde suntem staţionaţi. El, la rândul lui, ar fi trebuit să trimită acolo pe cineva care să ne preia şi să meargă cu noi la Ostia, unde urma să fim cazaţi. Când l-am sunat pe profesor, ce să vezi, era atât de ocupat şi de solicitat, încât nu mai putea sau nu mai avea pe cine să trimită după noi! Şi dă-i, şi roagă-te, şi convinge-l pe mişel să nu ne abandoneze că sunt oamenii nervoşi, că au dormit două nopţi în autocar, că voi fi linşat etc. Şi câte şi mai câte nu i-am zis şi nu l-am rugat, până când mi-am terminat impulsurile de pe cartelă. Nu am luat-o ca pe o dramă, pentru că i-am cerut telefonul Iuliei, însă în 5-10 minute i-am consumat şi ei cartela, din nenorocire, fără vreun rezultat. Câţi dintre domniile voastre m-aţi cunoscut la mânie? E, atunci ştiţi şi că sunt grabnic vărsătoriu de vorbe spurcate şi de multe ori fără judeţ. Pregătiţi-vă pentru cea de-a doua cădere pisihică din viaţa mea de Ostropel! Cu toată oponenţa drăgălaşilor de şoferi şi profitând de poziţia de lider în care mă aflam, am dispus:

- Intrăm în Roma şi ne interesăm cum să ajungem la Ostia; iar când voi pune mâna pe Pilif ăsta, îl va lua mama dracului!

Bineînţeles că Roma - nefiind vre-un Caracal care să-ţi dea ieşirile spre Balş sau spre Drăgăneşti - nu era înţesată cu indicatoare care să ne ghideze către Ostia, portul antic al capitalei de imperiu, şi că ne-am împotmolit pe undeva prin sudul ei. În prima benzinărie în care am oprit, una mică în care lucra un singur angajat, l-am convins pe acesta – indian, pare-mi-se că era de fel - să-şi închidă şandramaua şi să ne ducă la vreun post de poliţie de unde am fi vrut să fim îndrumaţi spre destinaţie. Respectivul post era închis, aşa că indianul s-a oferit să mergă cu noi preţ de încă 2-3 kilometri pentru a ne scoate din puzderia de străduţe în care ne înfundasem. Ajunşi într-o altă benzinărie, pe un bulevard, i-am mulţumit omului pentru ajutor şi am coborât să culeg informaţii.

Aici, însă, în timp ce eu îmi exersam engleza cu accentu-mi de bolşevic cu un vânzător, Nea Vasile a şi pus mâna pe o domniţă conaţională, care abia reuşise să-şi găsească un client dispus să-i primească serviciile. Nu ştiu ce i-o fi zis Nea Vasile clientului, că acesta a şi rupt-o la fugă, iar eu am apucat doar faza când domniţa - îmbrăcată sumar dar, totodată, şi strident – silită fiind să se urce în autocar, ţipa ca din gură de şarpe că nu vrea. Biata de ea, degeaba se agita să scape din strânsoarea ca de menghină a lui Nea Vasile, deoarece acesta o ţinea ferm, repetându-i una şi bună:

- N-auzi, fă, să ne duci la Ostia, că te plătim!

Credeţi-mă, abia am reuşit să-l conving pe Nea Vasile să o lase pe duduie să plece! Şi am reuşit aceasta, însă fără să scap de reproşul că din cauza mea nu mai puteam ajunge la locul de cazare.

Se înserase deja, iar nervii peregrinilor stăteau să explodeze. Văzând pasivitatea şoferilor care se bucurau de situaţie, am împrumutat un telefon mobil pentru a da un ultim atac domnului profesor. Printre injuriile pe care i le-am dedicat cu mare drag, i-am transmis şi strada pe care ne aflam, într-o benzinărie cu o siglă de culoare galbenă pe care era înfăţişată o arătare cu şase picioare ce scuipa ceva roşu, probabil sânge. Drept urmare, cândva, spre miezul nopţii, ne-am trezit cu un tânăr bătând în geamul autocarului. Era un emigrant român ce fusese trimis de Pilif să conducă mai multe autocare spre locul de cazare care, culmea, nu era la Ostia, ci într-un camping, pe Via Aurelia, în Roma! Iar printre ultimele grupuri care trebuiau preluate şi duse în camping de acest tânăr, slavă Cerului, ne aflam şi noi!

După ce a trecut peste şocul faptului că l-am îmbrăţişat inopinat şi pasional, tânărul mi-a cerut să mă urc în maşina lui pentru a merge în faţa Neoplanului. Când însă m-am urcat în autocar ca să le comunic peregrinilor acest fapt, la iniţiativa Colonelului – o doamnă, să-i spunem… onorabilă a parohiei noastre – s-a iscat o răzmeriţă în care eram acuzat că aş fi pe blat cu respectivul care venise şi că am vrea să-i ducem cu autocarul cine ştie pe unde, pe la dracu-n praznic şi să-i prădăm!!! Ştiţi că mai devreme v-am pomenit de căderea psihică? Acesta ar fi momentul în care au început să-mi iasă ochii din orbite, însă din el îmi mai amintesc numai înduioşătorul început, care suna cam aşa: „Păi băga-mi-aş io…!”. Ce, cum şi unde să bag sunt detalii care, din cauza fanteziei mele exuberante şi de necontrolat, nici dacă mi-aş fi dorit nu aş fi reuşit să le reţin. Dacă totuşi vă roade curiozitatea, folosiţi-vă şi domniile voastre imaginaţia din dotare, însă, vă avertizez că va trebui să o folosiţi la maximum!

Hărmălaia din Viena

Până aici, se pare că toate au fost bune, ca la Creaţie, nu? Staţi să vedeţi de aici încolo! Trec peste controlul bagajelor din vama maghiară şi, aşa cum deja am anunţat, redau şederea pioasă a peregrinilor noştri la Prater, Viena. Ajunşi în parcarea imensă a Parcului Prater, puţin după ora 16.00, ne-am bucurat de întâlnirea cu alte zeci de autocare din România arvunite de acelaşi profesor Pilif, pentru a-şi duce hagialăcul naţional la bun sau rău – după caz – sfârşit. Din informaţiile primite pe surse, se stabilise ca pe la 19.00 să plecăm în grup, toate autocarele, spre Veneţia cu-a ei bazilică Sân’ Marcu care urma să fie vizitată a doua zi, de dimineaţă. Şi, în plus, mai urma să primim „cado” - reţineţi „cado” – şi câte o staţie walkie-talkie în fiecare bus, desigur, pentru a păstra contactul unii cu ceilalţi pe întregul traseu! Domne, cum se găndise el, profesorul, la toate! După vrăjeala cu sucurile şi cu cafeaua de pe autocar, credeţi că am mai pus botul? Bineînţeles că desigur că DA; mai mult, probabil, din dorinţa de a nu mai întâmpina dificultăţi!

Văzând că aveam de aşteptat vreo trei ore, m-am gândit să profit de cele două luni petrecute în Viena la cursurile de germană (în primii doi ani de facultă) şi să le prezint peregrinilor, la pas, obiectivele din centrul capitalei de imperiu: Domul Sfântul Ştefan, Palatul Imperial Hofburg sau Rathausul – un fel de primărie, dar fără termopane cu rame multicamerale de aluminiu şi fără balustradă de inox. Unde mai pui că speram să câştig şi ceva capital de imagine de care să ma folosesc mai apoi. Zis şi făcut, i-am invitat pe doritori la o plimbare prin Viena şi, mintenaş, mi s-au alăturat vreo duzină de inşi şi inse. Avea să fie prima mea experienţă de conducător de grup şi ghid al peregrinilor, ever!

Aşa cum nu v-aţi aştepta, la ieşirea din domul vienez, deja eram cu o persoană mai puţin. Am identificat pierderea, era vorba de o doamnă profesoară de engleză care, am aflat ulterior, s-a sustras intenţionat din grup, pentru a-şi exersa materia întrebând trecătorii cum poate să ajungă înapoi la Prater! După 30 de minute de căutări eşuate, am lungit pasul către Hofburg şi primărie pentru a nu întârzia prea mult cu întoarcerea în parcare. Aici, altă dandana! Realizând că era inutilă aşteptarea lui Pilif cu staţiile sale, majoritatea autocarelor luaseră drumul Veneţiei. Iar la uşa Neoplanului nostru se formase o grămadă ordonată care să-mi ceară socoteală că, vezi Doamne, de ce am rămas printre ultimii? Degeaba am încercat să le explic faptul că la Veneţia se ajungea în doar 6-7 ore şi că am fi ajuns prea devreme, peregrinii ştiau una şi bună: să mă ia de guler şi să mă aranjeze ei pe mine. Fără a-mi da răgaz să mă bucur de prezenţa doamnei profesoare pierdute mai devreme, un senior uşor afumat dintre cei din Lugoj m-a luat la rost:

- Auzi, mă, copile, tu chiar vrei să-ţi rup căpăţâna? Uimit de salutul creştinesc pe care abia îl primisem, nu am apucat să reacţionez, noroc însă cu perspicacitatea lui Nea Vasile care prinzându-l de beregată pe nefericitul peregrin a început să-i răcnească acestuia în faţă:

- Băăă, şmenare, tu îi spui la tovarăşu’ meu că îi tai căpăţâna, mă!? Păi, bă, tu ştii cu cine ai de-a face?

- Lasă-l, Nea Vasile, că nu a zis că-mi taie căpăţâna, a zis că mi-o rupe! - intervin eu, punându-mă scut între cei doi. Trebuie să recunoaşteţi nobleţea acestui gest, mai ales că am reuşit să încasez cu abnegaţie şi câteva upercuturi la ficat de la efervescentul Nea Vasile, chiar dacă acestea nu-mi fuseseră adresate mie. În toată această hărmălaie din parcare, am mai apucat să-i strig Iuliei (pe-atunci eram doar logodiţi) să le cheme pe soţiile celor implicaţi ca să-i calmeze. Am aflat ulterior că au refuzat politicos să se implice din motive demne de luat în considerare: una se ştia cardiacă, iar cealalta, biata de ea, se străduia din răsputeri să evite violenţa domestică. Am reuşit, totuşi, să-i potolesc pe cei doi domni peregrini ameninţându-i cu poliţia:

- Dacă nu vă potoliţi, riscăm să fim făcuţi pachet de poliţie şi să fim trimişi înapoi în ţară, vă rog să încetaţi! De data aceasta o nimerisem, deoarece Nea Vasile abia ce fusese eliberat condiţionat.

În jurul orei 20.00, ne-am îmbarcat în Neoplan şi după un tur rapid al Ringului vienez am pornit către Veneţia, unde urma să ajungem spre ora 03.00, în a treia zi de hagialâc. Când i-a venit din nou vremea să adoarmă, Nea Vasile, cu gulerul gonflabil şi special, aşezat în jurul gâtului, ne-a reamintit tututuror:

- Vedeţi că mă întind aici în faţă, între scaune; să nu dea dracu să mă deranjeze vreunul în timp ce dorm că… îîî… îîî…, ne-am înţeles?

L-am aprobat tacit şi ne-am văzut de drum. Pelerinajul, însă, era abia la început… tot la început!

10 MAI – Zi Naţională a României

În cele ce urmează, voi relua şi voi completa o postare mai veche în care elogiam ziua de 10 mai, Ziua României. Da, aţi citit bine, a Romaniei, nu doar a Regelui sau a Monarhiei. Celor tineri, dar şi celor ignoranţi, este bine să le facem cunoscut faptul că Ziua Naţională a României nu a fost celebrată întotdeauna pe 1 decembrie, aşa cum se întâmplă astăzi. Da, preaiubiţilor, înainte de 1990, spre exemplu, Ziua Naţională era 23 august, iar părinţii voştri îşi amintesc cu nostalgie, desigur, sublima epocă de aur. Însă nu despre aceasta vreau să vorbim, ci despre o dată anterioară, adică despre 10 MAI - Ziua Naţională a României din perioada 1866-1947.

După detronara lui Cuza (11/23 februarie 1866) au început imediat demersurile pentru instalarea unui nou domnitor pe scaunul rămas vacant. Liberalii împreună cu conservatorii şi-au dorit să aducă la conducere un principe străin care - din cauza faptului că tânăra şi fragila unire a Principatelor era ameninţată - să-i asigure ţării stabilitatea socială şi politică. Aşa s-a ajuns ca tronul Principatelor Unite să-i fie oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), prinţ care aparţinea ramurii catolice a familiei Hohenzollern care domnea în Prusia. Carol a acceptat această ofertă la 25 aprilie/7 mai 1866.

Instaurarea monarhiei în ţara noastră în anul 1866 reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea politică a României moderne. De acum, prin accesul la tron a unei dinastii, au crescut perspectivele de stabilitate politică a Principatelor Unite. Drumul Casei Regale a României începea astfel pe 10 mai 1866, atunci când prinţul Carol depunea la Bucureşti - după un lung şi aventuros traseu parcurs cu trenul pe ruta: Dusseldorf, Bonn, Freiburg, Zurich, Viena, Budapesta - jurământul de credinţă poporului român. Continuarea călătoriei în România, Drumul lui Carol - aşa cum este numit în istorie - a însemnat traseul parcurs de Carol I şi de Ion C. Brătianu, cu trăsura, de la intrarea în ţară la Drobeta-Turnu Severin, prin Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, până la Bucureşti. Iată câteva cuvinte din discursul lui Carol ţinut cu această ocazie: „Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român… cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea…” - promisiuni care au fost împlinite întocmai. Deşi, iniţial, rolul său în viaţa politică internă a fost limitat - deoarece nu era familiarizat cu cei din jur şi cu problemele ţării - Carol a avut un rol principal în afacerile externe şi în chestiunile militare încă de la început.

Tot de numele acestui prinţ se leagă şi celelalte două evenimente care au consfinţit data de 10 mai ca zi naţională a ţării şi a monarhului României. Astfel, 10 mai 1877, este momentul în care principele Carol a declarat independenţa Principatelor Unite faţă de Poarta Otomană după patru secole şi jumătate de suzeranitate turcească. Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa ţării în Parlamentul României, rostind cu înflăcărare: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare!”. Proclamaţia a căpătat statutul de lege a doua zi, prin semnarea ei de către principele Carol I. Din acest moment s-a hotărât încetarea plăţii tributului - în valoare de 914.000 lei - către Poarta Otomană, suma respectivă fiind direcţionată către bugetul apărării. Însă independenţa deplină a fost obţinută în urma Războiului Ruso-Turc (1877-1878), cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, război în care România a contribuit decisiv. Pe lângă independenţa României, prin Tratatele de pace încheiate la San-Stefano şi Berlin, în anul 1878, un alt câştig a fost anexarea Dobrogei care se afla sub stăpânire otomană încă de la moartea în luptă a Domnului Mihail I (1420!), fiul lui Mircea cel Bătrân.

Un ultim moment al consacrării acestei zile ca sărbătoare naţională este cel petrecut la 10 mai 1881, atunci când principele Carol a devenit Regele Carol I al României, primind Coroana de Oţel, iar Principatele Unite au devenit Regatul României. Înainte de acest moment, la 14 martie 1881, guvernul i-a prezentat Prinţului Carol solicitarea de a fi de acord cu proclamarea Regatului. După acceptul prinţului, recunoaşterea internaţională a acestui act a venit şi ea imediat. Astfel, la sfârşitul lunii martie, toate statele europene, dar şi SUA, foloseau în corespondenţă formula: Regatul României.

Aşadar, declararea independenţei Principatelor Unite s-a făcut în contextul războiului dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Atunci, în august 1877, când armata otomană a oprit ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei, ţarul rus a făcut apel la trupele române, acceptând condiţile impuse de Carol, inclusiv pe aceea ca domnul principatelor române să deţină comanda supremă a forţelor aliate. Armata română a contribuit decisiv la înfrângerea otomanilor şi a deschis calea pentru înaintarea trupelor ruse către Constantinopol. Coroana de Oţel - Coroana Regala a României - a fost turnată din ţeava unui tun marca Krupp capturat de la turci în timpul acestui Război de Independenţă. Aceasta i-a fost oferită lui Carol I, aşa cum spuneam, cu prilejul încoronării sale ca rege şi proclamării Regatului României. În discursul rostit cu ocazia evenimentului, Regele Carol I a declarat: „Cu mândrie primesc această Coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţii şi puterii României”.

Desigur, vă puteţi întreba: de ce este importantă sărbătorirea acestei zile? În primul rând, deoarece, la peste 25 de ani de la numita Revoluţie din 1989, am putea să le facem cunoscute aceste grandiaose file de istorie şi celor ignoranţi, celor cărora bolşevismul a reuşit să le spele conştiinţa. Dar mai ales, deoarece, numai onorându-ne adevăraţii oameni de stat - pe care din nefericire astăzi nu îi mai întâlnim - şi istoria ţării, putem să nu ne mai ruşinăm, ci dimpotrivă, să fim demni să ne numim români, oriunde ne-am afla pe teritoriul bătrânului continent. Iar pentru cei care doresc să simtă barem o frântură din sentimentul şi trăirea serbării zilei de 10 mai, voi reda mai jos un link unde veţi putea asculta Imnul Regal (versurile îi aparţin lui Vasile Alecsandri).

Îmbarcarea şi vămuirea îndelung aşteptate

A luat o pauză destul de lungă de la scris, însă a fost şi utilă, deoarece am avut posibilitatea să-mi împrospătez memoria cu locurile vizitate în hagialâcul despre care am început sa fac referire aici. Rămăsesem la debutul futunos al pelerinajului de Paşte de la Vatican din 2006. Luat în băşcălie de pelerini – şi pe bună dreptate – din cauza promisiunilor deşarte, abia aşteptam să ajungem la Lugoj unde alături de cei câţiva pelerini, ar fi trebuit să se îmbarce şi doi preoţi de-ai noştri, fraţi, cărora urma să le predau conducerea. Odată ajunşi în Lugoj, în jurul orei 22.30, am mers direct la părintele Ovi Bi pe care-l cunoşteam din Oradea, spunându-i să se aşeze pe locurile din faţă pentru a conduce pelerinajul. Răspunsul sfinţiei sale a fost răvăşitor:

- Ostropele, nu te supăra, dar noi (preoţii fraţi şi soţiile) suntem în vacanţă; rămâi tu în faţă şi condu!

În mod normal, apropiaţii ştiu că nu m-ar fi deranjat să conduc. Ba, dimpotrivă! Dar în acest caz, totul devenea din ce în ce mai anormal. Ar fi trebuit să anticipez răspunsul lui Ovi încă de când am văzut că toţi patru adoptaseră o ţinută lejeră: treninguri albe identice şi pantofi sport. Pus în faţa faptului împlinit am tras o gură mare de aer în piept şi m-am încurajat să rămân şef peste peregrini încă o oră şi puţin, până când am fi ajuns la Timişoara. Acolo, la ora 00.00, îmi spuneau cei doi şoferi de capitală, ar fi trebuit să urce în autocar ultimii peregrini însoţiţi de un alt preot, tot de-al nostru. Ajunşi cu puţin înainte de miezul nopţii la locul de întâlnire, ne-am pus pe aşteptare. Şi dăi, şi rabdă, şi aşteaptă, şi grupul din Timişoara nu mai venea. Pentru că aflasem abia în momentul plecării de faptul că vom mai prelua alte două grupuri, se subînţelege că nu aveam numărul de telefon al părintelui şi că nu cunoşteam absolut nici o persoană din cele ce aveau să ni se alăture.

Din murmurul de nemulţumiri care mă împresura, am auzit două voci ale unor senioare din Râmnic ce mă întrebau de toaletă. Cică, le podidea şi nu ar mai fi putut răbda. Văzând că în proximitate erau închise toate prăvăliile, le-am spus doamnelor să mă urmeze şi am ciulit urechea să aflu unde se auzea muzica de club. La două străzi de locul unde staţionasem, într-un subsol am şi găsit clubul de unde străbăteau decibelii în miez de noapte în centrul urbei de pe Bega. Le-am convins pe bătrânele că aceasta era singura lor şansă şi, printre lasere şi lumini de stroboscop, le-am purtat pe acestea către WC-ul mult dorit. Am avut totuşi şansă că toaletele se aflau la intrarea în club şi că nu am fost nevoiţi să străbatem prin mulţimea de mâini ridicate ce loveau ritmat aerul de deasupra capetelor. Le-am însoţit apoi pe doamne spre ieşire şi ne-am îndreptat către Neoplanul înmatriculat în Bucureşti cu care făceam respectiva deplasare. Iar aici, ce să vezi, se pusese de-o răzmeriţă! M-au sufocat cu întrebări la care nu puteam avea nici un răspuns: care era ora de întâlnire cu cei din Timişoara, de ce a trebuit să pierdem o noapte pe autocar înainte de a ieşi din ţară, ce organizare era asta etc., etc. Pe deasupra, Nea Vasile s-a găsit să mai ţină şi un discurs în care le explica pelegrinilor că se întinde pe holul de pe mijlocul autocarului ca să doarmă şi că nu sfătuieşte pe nimeni să-l deranjeze.

Pe la 05.00 dimineaţa, când aproape toată lumea adormise, au ajuns la punctul de întâlnire şi cei din Timişoara. Oricât de mult mi-aş fi dorit să le sar la beregăţi şi să-i întreb de ce au întârziat, auzindu-le răspunsul blajin: „Domnul Pilif ne-a spus că 05.00 e ora de îmbarcare”,  m-am stăpânit. Cu greu, e adevărat, dar, încurajat că voi preda atribuţiile conducătorului de pelerinaj, am reuşit. Părintele din Timişoara, un om de o blândeţe ieşită din comun (spre ruşinea mea nu i-am reţinut numele, aşadar îi voi spune Blândul Părinte), a refuzat şi dânsul să mă înlocuiască şi, din nefericire, s-a aşezat cu soţia fix în spatele lui Nea Vasile. Acum, peste ani de la evenimentele acestea, înţeleg şi de ce oltenii ocupă mai toate funcţiile de conducere în stat… Că noi am vrea să renunţăm la ele şi la povara de a fi conducători, dar voi nu şi nu!

Bucuroşi nevoie mare că puteam în sfârşit să o luăm din loc, am rostit o decadă de rozariu şi ne-am îndreptat către Nădlac unde ne aşteptam să întâlnim şi alte autocare venite din Ardeal şi unde urma să fim vămuiţi. Dar, cum socotelile făcute acasă nu se brodeau cu cele din Neoplan, ne-am trezit singuri în vamă, la mâna şoferilor şi a poliţiştilor de frontieră. Aştia doi, golanii aştia de şoferi, au început încă de la Arad să-mi bata apropouri că, vezi Doamne, să facem o chetă în euro pentru vameşi, că se oferă ei să le-o ofere lor, că să nu stăm nu ştiu câte ore în vama, că să vezi şi să nu crezi.

- Ce, mă!? – am replicat eu - noi reprezentăm Biserica, nu putem face aşa ceva! Cum să le cer eu mită peregrinilor care merg la Vatican?

- Bine - au mârâit şoferii printre dinţi la mine – cum vrei!

Ajunşi în Vama Nădlac, golanii s-au întreţinut vreo două minute cu poliţiştii de frontieră, apoi au deschis calele autocarului şi ne-au transmis să ne aşteptăm controlul bagajelor. Însă pe când ne erau verificate paşapoartele, dăm de o altă dandana: o doamnă din Vâlcea omisese să ia procură notarială de la soţ, deoarece ieşea din ţară însoţită de fetiţă!! În timp ce doamna încerca să trezească la 07.00 dimineaţa nu ştiu ce notari din Râmnic care să trimită împuternicirea prin fax, noi aşteptam cuminţi ca destoinicii vameşi să ne verifice bagajele. Şi am tot aşteptat vreo… patru ore! Simţind în ceafă impulsul sufletelor din autocar, am apelat la atuul din dotare: colarul clerical. Aşadar, mi-am pus colarul la cămaşă şi am coborât pentru a-l aborda pe un domn vameş care se tot fâţâia pe lângă autocar.

- Bună ziua, suntem un grup de peregrini din Râmnicu Vâlcea, din Lugoj şi din Timişoara, vrem să mergem la Vatican de Paşti.

- Sunteţi preot? - m-a chestionat domnul.

- Aaa, îîî, păăăi… - mă tot fofileam eu să-i răspund

- Îl cunoaşteţi pe părintele Angelo de la Lugoj? – continuă domnul vameş.

- Daa, cum să nu, îl ştiu!

- Staţi să-l sun, că mi-e naş, să-i spun că sunteţi în vamă! Cine să-i transmit că-l salută?

Asta îmi mai lipsea, de unde să mă ştie pe mine părintele vicar de la Lugoj!? E adevărat că ne cunoscusem la campionatul anual de fotbal care se ţinea între facultăţile de teologie catolică din ţară, la Sinaia; dar din cauza unui clinci pe teren, întâlnirea noastră nu fusese una tocmai fair-play. Trebuia, deci, să evit să spun că sunt Ostropel.

- Victor de la Oradea! – mi-am încercat norocul.

După ce a discutat câteva clipe la telefon cu părintele Angelo, domnul vameş ne-a făcut un semn eliberator că putem merge mai departe. Între timp, primise şi doamna procura notarială; aşa că, după aproape 20 de ore de la plecarea din Râmnic, abia reuşeam să ieşim din ţară. Iar acum realizez cât de mult mai am de scris despre acest hagialâc. Va urma Prater-ul din Viena, fiţi vigilenţi!

La început a fost cuvântul domnului profesor Pilif

Îmi propusesem să amân debutul acestei noi serii de postări, mai după Săptămâna Luminată; dar aşa cum deja mă ştiţi, iată-mă că nu m-am putut abţine! Voi povesti, în cele ce vor urma a fi postate pe blog sub titulatura de „Hagialâcul”, despre pelerinajul „naţional” din 2006, eveniment organizat de un anumit domn şi profesor, Pilif din Mureş, cu girul Bisericii noastre. În acel an eram student la Oradea şi, auzind de „naţionalul pelerinaj” ce avea să se organizeze în preajma sărbătorilor pascale la Roma, m-am gandit că ar fi minunat să adunăm un grup de peregrini şi în parohia din Râmnicu Vălcea. Veţi vedea că, la fel de bine, puteam intitula această serie de postări şi „Oltenii la Roma”.

Astăzi voi vorbi despre început. La început a fost cuvântul… Cuvântul domnului Pilif care a venit în Seminarul din Oradea pentru a prezenta marele eveniment în a cărui organizare se înhămase cu toată generozitatea domniei sale. După ce ne-am adunat cu toţii în aulă, l-am ascultat pe profesor vorbind despre şansa pe care în mărinimia sa ne-o oferea nouă, studenţilor teologi, dar şi preoţilor uniţi: aceea de a forma un grup de peregrini în propriile parohii pe care apoi să-i însoţim în marele hagialâc ce avea să se facă la Roma. Răsplata noastră ar fi fost desigur multă, deoarece fiind conducători de grup, am fi fost scutiţi de la plata acestui pelerinaj. Zis şi făcut! L-am sunat pe parohul de la Râmnic şi i-am prezentat propunerea profesorului Pilif din Mureş. Mai multe detalii urma să-i ofer după o întâlnire cu mai mulţi conducători de grup care urma să fie ţinută la Cluj.

Iată şi cum suna oferta de la Cluj! În preţul pelerinajului - se jura Pilif în faţa noastră – erau incluse: transportul, cazarea, trei mese pe zi, apă, cafea şi răcoritoare pe autocar, ghid vorbitor de limba română în Roma, transport de la locul de cazare în Piaţa Sfântul Petru pentru a participa la ceremoniile din noaptea de Paşti, staţii de emisie-recepţie în toate cele peste 50 de autocare care aveau să meargă prin Europa etc., etc. Pentru toate acestea, preţul nu era unul rău, aşadar m-am grăbit să ajung la Vâlcea şi să prezint oferta în biserică enoriaşilor. Naiv cum eram - ca să nu spun, prost de-a dreptul - am tot insistat pe faptul ca cei care vor veni în pelerinaj să nu-şi aducă nimic de acasă: nici termos cu ceai sau cafea, nici apă, nici nimic! Garantase pentru faptul că toate acestea se vor găsi în autocare, domnul profesor, şi în plus Pilif mai avea şi girul ierarhilor Bisericii! Acestea fiind condiţiile, ne-am strâns vreo 25 de peregrini care aşteptam cu nerăbdare ziua plecării în ceea ce avea să fie marea experienţă a vieţii mele.

Mi se transmisese că în seara îmbarcării vom fi preluaţi de un minibuz de 30 de locuri. Aşa stabiliseră organizatorii şi aşa le transmisesem şi eu participanţilor. Ne-am adunat la locul de întâlnire înainte de ora 17.00. Aici i-am cunoscut şi pe cei câţiva peregrini care nu făceau parte din parohia noastră. Erau de confesiune majoritară, dar îmi fuseseră prezentaţi ca fiind oameni buni, cu sinţăminte filo-catolice, că doar de-aia mergeau la Roma de Paşti, nu? Printre ei şi Nea Vasile, cel care era considerat în unanimitate ca fiind cel mai cunoscut interlop local şi despre care auzisem încă de când venisem în Râmnic la liceu. Abia ieşit din arest, părea că omul îşi lăsase în urmă trecutul şi încerca o nouă viaţă prin pelerinajele la diversele mănăstiri din judeţ, iar acum… la Roma! Am amintit de Nea Vasile tocmai pentru faptul că el va fi unul dintre personajele cheie ale hagialâcului în cauză.

Revin la microbuzul care ne era destinat doar celor din Vâlcea şi în care trebuia să ne îmbarcăm. A venit la timp, doar că era dictai autocarul Neoplan ce avea să mai preia alte două grupuri de peregrini unul: din Lugoj şi altul din Timişoara. Înaintea decadei de rozariu cu care începeam călătoria, buimăcit de schimbările survenite, am încercat să-i conving pe cei din grup să ocupe în autocar doar locurile din stanga, explicându-le că şi ceilalţi vor dori sa aibă şi locuri în faţă. Se pare însă că nu am fost prea convingător, devreme ce Nea Vasile s-a aşezat în primele scaune din dreapta. Astfel am fost nevoit să iniţiez primul dialog cu domnia sa:

- Nu vă supăraţi, am spus să lăsăm libere aceste locuri!

- Ia vezi-ţi de treabă, bă, copile, cine dracu eşti tu, ca să-mi spui unde să stau!? Te mănâncă pe undeva?

Convins probabil de severitatea chipului său, de nasul strivit – semn al trecutului violent – şi de tatuajele dânsului, dar mai ales de faptul că nu mă mânca nicăieri, am tăcut. Încurajaţi de atitudinea mea fermă şi alţi peregrini s-au înghesuit să ocupe locurile din faţă de pe partea dreaptă. Am ieşit din încurcătură începând recitarea decadei de rozariu. Nici nu am ajuns pe Valea Oltului, că deja mai multe persoane au simţit nevoia să le ceară şoferilor apa sau cafeaua promise. Uimiţi de asemenea cereri, pe aceştia i-a pufnit râsul. Iar eu, cel care le promisesem peregrinilor toate aceste delectări, am rămas a doua oară fără replică la ironiile care-mi erau transmise din spatele autocarului:

- Victore, când ai timp să-mi aduci şi mie o apă, dar să nu fie prea rece, te rog!

Ce începuse prost, avea să se termine şi mai prost! Mai daţi câte o geană pe aici şi vă veţi convinge…

Familia modernă, ocrotitor sau inamic al vieţii?

Aşa-numita evoluţie profundă şi rapidă a societăţii din ultimele decenii a afectat familia contemporană mai mult chiar decât pe alte instituţii. Pornind şi de la mediatizatele proiecte privind combaterea violenţei în familie, observăm că există un procent semnificativ de cămine străine de reala semnificaţie a vieţii conjugale şi familiale. Dar, mai insistent, mă roade următoarea întrebare: oare când vom putea dezbate şi un proiect sau o lege care să îi apere şi pe cei încă nenăscuţi - pe pruncii din pântece - de violenţa şi agresiunea părinţilor?

Trăim într-o perioadă fatală, în care viaţa nu mai este concepută ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se ferească. Lipsa unui loc de muncă, a unei locuinţe, a medicamentelor şi a hranei, pe deoparte, sau căutarea bunăstării excesive şi mentalitatea consumistă, pe de altă parte, le iau tinerilor soţi curajul şi generozitatea de a dărui noi vieţi. Printre cauzele principale ale acestui fenomen se pot enumera: răspândirea divorţului, simpla şi formala căsătorie civilă sau celebrarea căsătoriei religioase fără conştientizarea deplină a acestui act sacramental, ci numai din dorinţa îndeplinirii unei tradiţii simpatice.

Dar acestora li se mai pot adăuga şi presiunile mass-mediei care, pe lângă consumul moderat de sare, zahăr sau grăsimi, ne induce şi convingerea că familia modernă se opreşte la maximum doi copii. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, doar urmăriţi spoturile publicitare în care apar membri ai unei familii şi să mă înştiinţaţi dacă observaţi în acestea patru-cinci sau chiar mai mulţi fraţi şi surori. Dacă părinţii mei ar fi urmat reperele actuale, ar fi trebuit să oprească dezvoltarea familiei chiar înainte de procrearea mea!

Ştiinţa şi progresul tehnic realizat de omul contemporan pentru a domina natura, în loc să fie folosite în folosul vieţii, provoacă în acest sens îngrijorări tot mai mari pentru viitor. Astfel, dezvoltarea ştiinţifică face ca unii să-şi dorească să fie singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi să îi excludă pe alţii prin folosirea mijloacelor contraceptive, iar alţii să fie preocupaţi în exces de sporirea propriilor bunuri materiale şi să sfârşească prin a nu mai înţelege nimic, refuzând astfel adevărata bogăţie – cea spirituală -, a unei noi vieţi umane. Dacă mai există dubii, amintesc şi eu, în treacăt, ceea ce însăşi Biserica afirmă de două milenii: iubirea conjugală şi instituţia căsătoriei au în primul rând menirea de a procrea şi de a creşte copiii, cei care sunt cu adevărat cununa căsătoriei.

Şi pentru că luna aceasta este dedicată femeii, nu pot să nu amintesc şi de ofensele aduse în familie demnităţii acesteia. Iar acest fapt se datorează şi mentalităţii încă persistente care consideră fiinţa umană (femeia, în special) nu ca pe o persoană, ci ca pe un obiect comercial, pus în serviciul plăcerii egoiste. Chiar dacă astăzi ne pare greu de acceptat, încă există forme de discriminare care ofensează diferite categorii de femei, precum văduvele, femeile divorţate, mamele necăsătorite etc. Iar roadele acestei mentalităţi nu pot fi altele decât: misoginia, exploatarea şi persecuţia femeilor slabe, prostituţia organizată, pornografia etc.

Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu le-a oferit demnitate personală, în mod egal, ambilor. Mai mult, întrupându-se din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a făcut cunoscută stima sa specială pentru femeie. De fapt, toată istoria mântuirii dă mărturie despre demnitatea femeii. Astfel, iubirea soţului faţă de soţie şi copii este firească şi nu poate semnifica altceva decât înţelegerea deplină şi împlinirea paternităţii sale.

Şi pentru că am revenit la copii, nu pot să nu remarc indiferenţa şi, uneori, chiar entuziasmul unora faţă de activităţile organizaţiilor şi ale autorităţilor publice care îngrădesc libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Orice acţiune a acestor autorităţi în favoarea anticoncepţiei, a sterilizării şi a avortului, trebuie respinsă energic şi condamnată. În acelaşi timp, trebuie dezaprobate politicile internaţionale care oferă suport economic sau material unor popoare aflate în dificultate, dar care condiţionează acest tip de ajutor de aplicarea programelor anti-viaţă (a se urmări această chestiune în cazul statelor din centrul Africii).

Fericitul părinte Ioan Paul al II-lea spunea că „viitorul omenirii depinde de familie!”. A iubi familia înseamnă să-i redăm acesteia motive pentru a crede în ea însăşi, în misiunea ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu; mai ales astăzi, când familiile sunt încercate de lipsa confortului şi de greutăţile materiale cu care se confruntă. Mă voi opri aici, lăsând totuşi această temă deschisă discuţiilor viitoare.

Moşii de Iarnă – Pomenirea Adormiţilor

Mâine, sâmbătă, înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi - duminica lăsatului sec de carne -, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, eveniment numit în tradiţia populară şi Moşii de iarnă. Moşii - de fapt, strămoşii - sunt toţi cei care au trecut din această viaţă şi pentru care avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura de fericirea veşnică. Ne putem ruga în orice zi a săptămânii pentru strămoşi? Desigur, însă în mod deosebit, sâmbăta, pentru că aceasta este ziua în care Mântuitorul, înmormântat fiind, a coborât cu sufletul în Iad pentru a-i elibera pe drepţii anticului testament din întunericul morţii.

Acum, după ce am scăpat de introducere, voi ridica următoarea chestiune: dacă - după Evanghelia bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca XVI, 19-31) - între Iad şi Paradis „s-a întărit prăpastie mare”, imposibil de trecut, mai pot fi utile rugăciunile pentru cei adormiţi?… Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite - Raiul şi Iadul -, ar mai exista şi o a treia numită, să-i spunem, Purgatorul sau, de ce nu, Tinda Raiului - denumire mult mai apreciată de teologii ortodocşi. În această a treia stare (atenţie, stare, nu loc!) cel care a murit, aflându-se în harul şi prietenia lui Dumnezeu - adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii -, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică (din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative ale diverşilor erudiţi care se mai şi autoproclamă creştini!!), ea nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă viaţa personală a răposatului, mai ţine cont şi de aprecierile celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: „De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgator sau, aşa cum spuneam, în Pridvorul Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

În schimb, cei care au murit conştienţi şi cu deplină voinţă în păcat de moarte, fără a se căi, ei înşişi au respins definitiv iubirea lui Dumnezeu şi, totodată, comuniunea cu El. Aceştia, din nefericire, nu mai pot fi ajutaţi… Chiar libertatea omului face posibil acest fapt: dacă nu alegem în mod liber să-l iubim pe Dumnezeu, nu mai putem fi împreună cu El şi cu cei fericiţi. Revenind la cei din Purgator, deci la cei care mai pot fi ajutaţi: încă de la începuturile sale, Biserica a cinstit amintirea celor adormiţi, pentru ca ei, purificaţi, să ajungă mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce Biserica recomandă să fie făcute pomeni, rugăciuni şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi!

Deschiderea şcolilor româneşti, consecință a Unirii cu Biserica Romei

Una dintre componentele majore ale istoriei noastre moderne care a stârnit atâtea pasiuni şi dispute este, fără îndoială, Unirea religioasă a românilor transilvăneni din anii 1697-1700. A vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU), înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, mai ales a celor transilvăneni, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturalizatoare a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Spun asta deoarece, de-a lungul timpului scurs de atunci, adevăratul sens istoric al acestui eveniment a fost afirmat sau infirmat cu o pasiune rară, chiar şi pentru o istoriografie în care violenţele de limbaj nu sunt cu totul necunoscute.

Blaj – 1754 este marele început al luminării şi al dezvoltării culturii româneşti. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională. "Flacăra aprinsă la Blaj", de care vorbea Mircea Eliade, a fost purtată mai apoi de Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde acesta a deschis prima şcoală românească; de Gheorghe Asachi la Socola-Iaşi; de Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Liviu Maiorescu) la Craiova; de Aron Pumnul la Cernăuţi; de sute, poate mii de dascăli prin toate şcolile transilvănene, dar şi prin cele din Principate.

Aşa cum era firesc însă, în astfel de situaţii, discuţia a deviat de la istorie către cu totul alte orizonturi, cei mai mulţi dintre combatanţii frontului istoriografic ocolind interesat sau uitând reala semnificaţie a naşterii BRU şi a şcolilor blăjene. Tot astfel, observăm în lucrările apărute după decembrie 1989 anumite analize istoriografice care, probabil motivate de absenţa lucrărilor de specialitate din perioada regimului comunist totalitar, ilustrează vechea perspectivă unilaterală asupra istoriei eclesiastice.

Deschiderea şcolilor româneşti blăjene la 11 octombrie 1754 este opera episcopului unit Petru Pavel Aron. Acest eveniment reprezintă încununarea eforturilor predecesorului său Inochentie Micu Klein, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XVIII-lea, care a luptat pe parcursul întregii sale vieţi pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor românilor transilvăneni. De acum, mii de absolvenţi ai cursurilor acestei şcoli se vor răspândi în tot spaţiul românesc pentru a răspândi spiritul acestui loc, unde s-au pregătit şi s-au afirmat marile nume ale Şcolii Ardelene. De la corifeii: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior și Ion Budai Deleanu; până la pașoptiștii: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu; până la memorandiştii: Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Raţiu și Iuliu Maniu; și până la fericiții episcopii martiri: Vasile Aftenie, Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu.

Orientarea religioasă către Roma a românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a confundat cu dorinţa de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin unirea cu Biserica Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii, s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr, dar nu numai pentru clerul Bisericii, ci şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit un bun al tuturor românilor cărora această Unire le-a introdus în conştiinţă luminile umanismului şi ale renaşterii europene.

Aşadar, Bisericii Unite, greco-catolice, i se atribuie - pe bună dreptate - un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene, începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte.

În încheiere, elogiem înfiinţarea unui sistem de învăţământ care a dat roade, care a format generaţii întregi de elevi, de dascăli, însă, elogiem şi acel spirit al Blajului care nu e legat numai de confesiune, ci este un spirit care exprimă acţiunea, care exprimă românitatea în genere.

Grupul statuar „Şcoala Ardeleană” – opera sculptorului Romulus Ladea – 

a fost dezvelit la Cluj-Napoca în faţa intrării principale a UBB, în 1973.

Corifeii reprezentaţi sunt: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.