Sfinţilor Grigorie Decapolitul şi Ioan de Capistrano rugaţi-vă pentru noi!

Printre diverşii istorici italieni care au studiat viaţa Sfântului Ioan de Capistrano (sărbătorit astăzi de Biserica Apuseana), se zvoneşte că trupul sfântului s-ar afla, ghiciţi unde, tocmai în biserica Mănăstirii Bistriţa din judeţul Vâlcea (aceeaşi mănăstire în care au fost „găzduite” măicuţele greco-catolice după fatidicul an 1948). Sfântul Ioan s-a născut în Capestrano, un sat din Abruzzi (Italia). Din tumultoasa-i viaţă de călugăr franciscan, amintesc doar aportul pe care Ioan l-a avut în bătălia de la Belgrad (1456), atunci când Ioan Huniade (adică de Hunedoara) i-a respins pe turci.

Dar să revin la zvonul auzit din gura unui preot italian preocupat de această temă. Îmi povestea că un grup de istorici şi de teologi italieni ar fi pornit să caute trupul franciscanului luptător de la Belgrad. Şi în urma cercetărilor amănunţite, aceştia s-au bucurat să-l descopere pe sfântul din Capestrano tocmai în biserica mănăstirii despre care vorbeam anterior! Se pare că negustorul care a vândut moaştele banului Barbu Craiovescu, a ascuns voit identitatea acestora. Desigur că reprezentanţii Episcopiei Râmnicului - pe atunci - au respins dovezile aduse de italieni, susţinând una şi bună că trupul cu pricina nu este al lui Ioan de Capistrano, ci al lui… Grigorie Decapolitul, cel sărbătorit de biserica ortodoxă din România la 20 noiembrie, pare-mi-se!

Buuun, acestea fiind spuse ce era de făcut? Italienii au propus atunci datarea rămăşiţelor pământeşti din racla ce se află expusă în biserică prin utilizarea metodei cu radiocarbon sau Carbon-14. Şi dacă ţinem cont de faptul că Sfântul Grigore a trecut la cele veşnice în secolul al IX-lea, iar Sfântul Ioan în secolul al XV-lea, propunerea cercetătorilor era, evident, una justificată. Răspunsul primit de la reprezentanţii BOR a fost, desigur, unul negativ. Sau altfel spus: ce mai contează ale cui sunt moaştele din racla de argint aurit de la Bistriţa (vezi foto), atâta timp cât poporul găseşte acolo ascultarea rugăminţilor fierbinţi?

NB: Celor care, în urma lecturii afirmaţiilor de mai sus, li s-a urcat sângele în cap, le reamintesc că până una-alta vorbim doar despre o ipoteză sau despre un zvon pe care am vrut să-l împărtăşesc şi preaiubiţilor mei cititori. La confirmare, vom reveni cu detalii.

ADDENDA: „Însăşi posteritatea devoţională ulterioară conferită Sf. Ioan Capistrano, însufleţitorul spiritual al lui Ioan de Huniade, reticent până la violenţă faţă de activitatea episcopului Ioan de Caffa, dar care nu a tulburat prea mult echilibrul religios al nobilimii române din Haţeg, avea să-i joace feste acestui discipol al Sf. Francisc: conform unor cercetări începute la sfârşitul secolului trecut şi continuate în timpul primului război mondial, relicvele atribuite Sf. Grigorie Decapolitul, venerate la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia), achiziţionate de Barbu Craiovescu după 1517 din Serbia, ar fi, de fapt, ale Capistranului.”

Sursa: Caietele OBSS I - Probabil că nota 13 de subsol de la pagina 23 ar putea să facă puţină lumină în chestiunea noastră de mai sus (S. Damian, F. De Marchis, San Giovanni da Capestrano, 1386-1456. Il mistero delle sue reliquie, “Vita Minorum”, Padova). Voi încerca să dau de ea, apoi voi reveni. 

http://prioratulromanobss.files.wordpress.com/2012/10/obss-i.pdf.

ADDENDA 2: Îi mulţumesc prietenului Dorin pentru: 
http://adevarul.ro/cultura/carti/o-enigma-istorica-sfantul-manastirea-bistritas-1_50fc5f4151543977a98511be/index.html

Parabola Semănătorului

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

…

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”

Pentru a-şi expune învăţătura, Mântuitorul folosea un limbaj simplu, accesibil tuturor celor care îl ascultau, indiferent de nivelul lor intelectual. Şi pentru a reuşi acest lucru, adesea, Domnul Isus se folosea de pilde sau parabole. Pilda semănătorului, cea care va fi proclamată duminică în biserici, ne dezvăluie necesitatea ascultării cuvântului lui Dumnezeu, dar şi a punerii acestuia în practică, condiţie sine qua non pentru accederea în Împărăţia Cerurilor.

Dacă vom urmări cu atenţie cuvântul evanghelic, vom constata că primele trei tipuri de pământ (drumul, solul pietros şi cel năpădit de spini) reprezintă opoziţia omului faţă de cuvântul Domnului, dar şi faţă de harurile dumnezeieşti care i-au fost încredinţate. Solul fertil, aşa cum bănuiţi, simbolizează primirea cuvântului şi sporirea acestuia. Altfel spus, există mai multe tipuri de reacţii ale omului, atunci când i se dezvăluie cuvântul dumnezeiesc. Şi acest lucru este posibil pentru că omul are toată libertatea în a asculta şi a pune în practică sau nu cuvântul (după cum ştim, Dumnezeu numai ne recomandă, nu ne şi obligă!).

A asculta înseamnă mai mult decât a auzi. A asculta cuvântul lui Dumnezeu cu adevărat, presupune şi împlinirea acestuia. Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste tot ogorul lumii, însă, pentru ca aceasta să poată rodi însutit, depinde şi pe ce tip de pământ a căzut. Iar noi suntem singurii care hotărâm din ce fel de sol suntem plămădiţi. Aşa cum sămânţa aruncată pe pământ poate întâmpina diferite piedici în a face rod; la fel şi oamenii, prinşi în mijlocul hedonismului contemporan, pot fi întrerupţi sau înfrânaţi din acţiunea de sporire a talanţilor primiţi.

Căutând explicaţii ale acestei pilde, am găsit o comparaţie între etapele ascultării cuvântului dumnezeiesc şi dezvoltarea seminţei sădite în pământ. Astfel, audiţia cuvântului era comparată cu însămânţarea solului; înţelegerea sau priceperea cuvântului, cu încolţirea seminţei şi creşterea plantei; iar punerea cuvântului dumnezeiesc în practică era asemănată cu coacerea fructelor. Însă, prin parabola semănătorului, Isus Hristos ne arată că nu întotdeauna este aşa, nu întotdeauna sămânţa azvârlită pe ogor reuşeşte să aducă fructe sau roade. Deoarece omul poate auzi cuvântul lui Dumnezeu, dar să nu-l priceapă; sau îl poate pricepe, dar nu-l poate pune şi în practică. Iată, deci, la ce suntem chemaţi de textul evanghelic al duminicii acesteia: nu doar să ascultăm cuvântul dumnezeiesc, ci şi să ne străduim să-l înţelegem, pentru ca apoi să-l putem aplica în propriile vieţi!

Povestea Cărţii

Povestea Cărţii cu majusculă este una dintre acele poveşti neştiute sau, mai degrabă, nespuse încă. Este tipul de poveste după care tânjim cu toţii, intuind că aflarea ei ne va aduce mult bine. Este acea poveste care, dacă vom dori să o aflăm, ne va depăşi aşteptările; mie, cel puţin, mi le-a depăşit. Nu cu mult timp în urmă, eu am simţit această poveste într-un fel inexplicabil. Şi ceea ce m-a surprins la povestea Cărţii este tocmai faptul că mi-a fost destăinuită abia după ce am anticipat-o. Preabuni cititori de jurnale on-line, iată povestea!

A fost o dată, pe la 1900, o carte ce abia ieşea de sub tipar. Era scrisă cu litere străbune şi scrisul ei era încadrat între cele mai frumoase chenare ornamentate cu motive florale care se văzuseră până atunci, pentru că ea era însăşi Cartea. Ea era cea mai preţioasă dintre cărţi pentru că între încuietorile coperţilor ei se adăposteau chiar tainele lui Dumnezeu. Tainele Dumnezeului redate în limbaj uman! De aceea oamenii de atunci au numit-o: „Sânta şi Dumnedieesca Evangelie a Domnului şi Dumnedieului nostru Isusu Christosu”. După cum deja aţi văzut, noi o să-i spunem mai simplu: Cartea, cea scrisă cu majusculă.

Imediat după ce a fost legată temeinic între coperţile alese, Cartea şi-a găsit sălaş într-o biserică de piatră din inima Transilvaniei. Dar nu oriunde în biserică, ci în locul cel mai de seamă: pe Sfânta Masă din Altar, acolo unde moaştele din Antimis îi erau culcuş călduţ precum paiele din ieslea Betleemului. Misiunea cărţii era ca zi de zi, duminică de duminică, praznic de praznic şi an de an să le descopere oamenilor din tainele dumnezeieşti ce fuseseră scrise în paginile ei. Toţi cei care, cu frică de Dumnezeu, se atingeau de Carte pentru a proclama Cuvântul Domnului, de la amvon, îi fuseseră slujitori vrednici. Pe-atunci aceştia – preoţii - ştiau prea bine că ei îi slujesc Cărţii Sfinte şi că niciodată Cartea nu le putea sluji lor.

Însă, după o jumătate de secol presărat cu momente de glorie - precum acelea în care a fost purtată în mâini şi cinstită de înşişi episcopii Vasile şi Iuliu Hossu -, Cartea nu mai putea fi ocrotită de pereţii bisericii care-i fuseseră pavăză atâţia şi atâţia ani. Norii negrii veniţi din Est şi mânaţi de o armată roşie acoperiseră întreaga Ţară. Inşi nerecunoscători au uitat şi au înlocuit repede tainele Cărţii cu o doctrină nouă care-l detrona pe Dumnezeu din inima omului. Destoinicul preot ce atunci slujea Cărţii şi preoteasa sa ştiau că Domnul nu-i va biciui pe acei păgâni. Învăţaseră din Carte că Dumnezeu i-a lăsat omului toată libertatea, chiar şi pe aceea de a se răzvrăti.

Au înşfăcat Cartea şi sfintele odoare din biserică şi strângându-le în braţe au mers să le caute adăpost. Singurul loc în care fiii Întunericului - cei ce-au prins în ghearele lor Biserica şi Ţara - nu le-ar fi căutat era tocmai întunericul de sub duşumelele casei străbune. Acolo, la loc ferit de pângărirea bolşevicilor, a stat pentru o vreme şi Cartea. Iar cei ai casei, de fiecare dată când treceau pe lângă ascunzişul de sub podea îşi însemnau fruntea, pieptul şi umerii cu dreapta, dovadă că rămăseseră demni slujitori ai Cărţii chiar şi-n acele vremuri de restrişte. Când viforul prigoanei s-a mai domolit, părintele a scos din ascunziş odoarele şi le-a aşezat într-o ladă, loc mai potrivit pentru păstrare, precum şi Moise pusese Tablele Legii în Chivot, odinioară. De acolo, mai cu seamă în marile sărbători, tot părintele – destoinicul străjer - era cel care scotea Cartea pentru a-i mai afla din taine. Iar atunci când, albit de vremi, a trebuit să meargă în faţa Împăratului pentru a-şi prezenta iconomia înţeleaptă, misiunea de gardian al Cărţii i-a revenit vrednicei sale preotese.

Când norii negrii de deasupra ţărilor din răsăritul continentului bătrân s-au mai risipit, Cartea a fost înmânată de doamna preoteasă nepotului, ajuns şi el tot preot şi slujitor al Sfintei Cărţi. Acesta însă primise misiunea de a le dezvălui din tainele Cărţii, fiilor Ţării care erau rătăciţi peste mări şi ţări, tocmai în îndepărtata Britanie. Iar Cartea, după decenii de aşteptare, s-a lăsat purtată în zări, departe parcă de negura norilor din Est, şi aşezată iarăşi peste antimis, într-o altă biserică de piatră. Azi, Cartea îşi continuă povestea şi se deschide pentru toţi cei care l-au întronat pe Dumnezeu în propriile inimi şi care nu îndrăznesc să-l mai detroneze, deşi sunt plecaţi departe de ţărâna sfântă şi străbună. Acum, ea, Cartea, este cea care ţine locul gliei din care aceştia au plecat. Eu am văzut-o într-o fotografie şi iată, pot să v-o arăt şi vouă! Este cea de jos: Cartea care a fost tipărită la „Blasiu, 1900, de la Sânta Unire 200”. Şi aceasta este povestea ei, poveste adevărată care mie, aşa cum am mai spus, mi-a depăşit toate aşteptările!

Iubiţi-vă duşmanii!

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac... Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Luca VI, 31-36)

Câţi dintre noi nu rămân cu gura căscată citind textul evanghelic de mai sus? Câţi nu se zăpăcesc de-a dreptul puşi în faţa cuvintelor spuse răspicat în predica lui Hristos: “Iubiţi-i pe duşmanii voştri!”? Cum să-i iubim!? Indiferenţi faţă de ei şi de problemele pe care le au putem fi, dar să-i iubim? Nici chiar aşa! Şi de ce să o facem!? Ei sunt cei care ne calomniază şi ne fac rău ori de câte ori au ocazia; sau cei care ne-au luat din drepturile noastre de moştenitori; sau cei care ne-au părăsit după atâţia ani petrecuţi împreună; sau cei care nu gândesc asemenea nouă şi au alte viziuni politico-sociale etc. Pentru ce să-i iubim!?

Pentru Hristos! Pentru că asta ne cere El. Pentru că El ne-a oferit iertarea, chiar înainte ca noi să-i greşim. Pentru că El este primul care ne iartă şi, mai ales, primul care ne iubeşte, înainte ca noi măcar să-l fi cunoscut. Pentru că într-o lume în care conflictele şi războaiele mocnesc sau chiar sunt aprinse, singura cale de a reinstaura pacea devine iubirea duşmanilor. Tocmai la acest lucru ne cheamă evanghelia duminicii care vine: imitându-l pe Mântuitor, şi noi să fim primii care iubim şi primii care iertăm, atunci când ne aflăm în vreun conflict!

Şi totuşi, cum vom putea vreodată să întoarcem şi celălalt obraz, atunci când suntem pălmuiţi? Chiar şi Hristos, când a fost pălmuit de slujitorul arhiereului, a cerut socoteală: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău; iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan XVIII, 23). Cum să trecem peste astfel de ofense, mai ales atunci când ştim că iertarea adversarului nu înseamnă neapărat şi îndreptarea lui? Cum vom consimţi să-i dăm cămaşa de pe noi inamicului nostru de temut, însuşi celui care ne-a furat haina? Cum!?!

De data aceasta, pentru a putea răspunde, va trebui să ţinem seama de cine este vrăşmaşul nostru. În primul rând, dacă duşmanul nostru este cel pe care noi îl urâm, atunci nu-l vom putea ierta vreodată, dar nici nu suntem demni de a ne numi creştini. Dacă, în schimb, duşmanul este el cel care ne urăşte, atunci e o cu totul altă poveste. Este evident faptul că nu putem controla modul în care alte persoane ne privesc, însă putem controla modul în care le privim noi, modul în care ne comportăm noi cu acestea.

Experienţa ne-a învăţat că răzbunarea, ura sau justiţia umană nu pot fi remedii care să ne aducă pacea, niciodată! Şi pentru că tot este un subiect de actualitate, îi putem întreba pe foştii deţinuţi politici cum au reuşit să treacă peste suferinţele provocate de torţionarii temniţelor bolşevice. Răspunsul lor - al celor care au fost victimele schingiuirilor de neimaginat - nu va fi, nicidecum, răzbunarea sau pedeapsa, ci iertarea, iertarea şi iubirea. Căci adevăratul leac, singurul care ne poate transforma în „fiii Celui Preaînalt”, rămâne iubirea, chiar şi atunci când vine vorba de duşmani...

De fapt, cred că acesta este răspunsul celor care, contrar uzanţei, reuşesc încă să ne uimească iertându-şi duşmanii: iubirea şi milostivirea, pentru că şi Tatăl nostru este milostiv.

În timpul amânării… încă!

În fiecare seară ce precedă un nou termen de judecată, chiar şi după mai bine de cinci ani, acelaşi lucru: un trac enervant îmi întârzie somnul până dincolo de miezul nopţii. Noaptea trecută a fost la fel. Contrar aşteptărilor, în ziua judecăţii mă trezesc devreme, nerăbdător şi uşor… naiv. Oare, la fel de nerăbdător voi fi şi în Ziua Judecăţii (in the real Judgement Day)? Deşi sunt conştient că partea adversă îşi va atinge şi astăzi cu uşurinţă ţelul – acela de a obţine un alt termen, cât mai îndepărtat – încă mai sper la o decizie inopinată a completului de judecată. Aaa, că tot veni vorba de judecători, credeţi că e păcat grav dacă uneori mă rog să avem parte de un complet format din judecători atei? Cei creştini, creştini majoritari, mi-au demonstrat în anii trecuţi că nu se pot debarasa absolut deloc de partizanatul confesional. Dacă totuşi e păcat să îmi doresc judecători necredincioşi, sper ca acesta să fie doar un păcat venial.

Singur în maşină, în drum către Curtea de Apel din Piteşti, rememoram etapele procesului de retrocedare a bisericuţei greco-catolice din Brezoi. Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte, apoi, din nou, aceeaşi Curte de Apel. Iar până acum, nu ştiu ce a fost mai iritant: faptul că din hotărârea tribunalului vâlcean reieşea că orice locaţie sfinţită de BOR, devine bun imobil al acesteia (şi sincer, de la această hotărâre, nu am mai avut curajul să-l primesc pe preotul ortodox ca să-mi sfinţească apartamentul), sau faptul că Înalta Curte ne-a ţinut dosarul blocat timp de aproape doi ani, scuzându-se că noi nu constituim o prioritate pentru dânşii?

În Piteşti, aceleaşi străzi blocate de luni de zile şi aceeaşi problemă a locurilor de parcare. Ajung la uşa instituţiei. Blocată. Şi-au schimbat (pentru a câta oară?) locaţia. Îmi fac drum printre jurnaliştii care vânau un cadru cu Cioacă şi intru în sala de judecată la timp. La timp să văd satisfacţia întipărită pe faţa reprezentantului Arhiepiscopiei Râmnicului. Ştrengarul obţinuse, aşa cum era de aşteptat, o nouă amânare! Dănuţ, apărătorul nostru încearcă să-i convingă pe cei trei judecători că o nouă amânare este lipsită de temei. În zadar! Frustrarea-mi se mai micşorează o ţârică când reuşim să obţinem noul termen peste trei săptămâni, nu peste şase, aşa cum dorise iniţial completul. Ies din sală cu capul plecat, am lăsat cu mult timp în urmă aroganţa întemeiată pe veridicitatea documentelor depuse de noi la dosar. Şi totuşi, am învăţat ceva în tot acest timp petrecut prin sălile de judecată: accept din ce în ce mai voios să gust umilinţa. Oare cui să-i mulţumesc pentru aceasta?

Fiecare an scurs de la începutul acţiunii noastre îmi conturează din ce în ce mai bine ce înseamnă cu adevărat zicala: să mori cu dreptatea în mână. Şi aici nu mă refer la înţelesul propriu, la acela că o parte dintre cei care au muncit la ridicarea bisericuţei dispar treptat dintre noi, fără a mai apuca să participe la vreun hram, de Sfântul Gheorghe; ci la un alt înţes. La cel predat nouă de Fericitul Vladimir Ghika şi de ceilalţi mărturisitori şi martiri ai Bisericii, şi anume că este mai fericit să mori cu dreptatea în mână, decât să trăieşti cu nedreptatea! Iar timpul, acest premiu pe care credeţi că l-aţi câştigat astăzi, domnilor din partida adversă, mai are şi o calitate teologică - aceea de a fi… relativ!

"Rugăciune când pleacă copilul să înveţe carte"

Nu am mai scris de ceva vreme, nu? Asta însemnează că am avut ceva de lucru în ultimul timp. Păi, desigur, că am avut: zile minunate petrecute cu nepoţii, înainte ca aceştia să se întoarcă în Italia la şcoală, pelerinajul cu ocazia beatificării Monseniorului şi unde mai pui că a început sezonul nunţilor cu tot cu catehezele aferente. Poate că totuşi, aş fi avut timp şi pentru acest jurnal, însă, nu puteam refuza nici invitaţiile prietenilor de a ne petrece în natură timpul liber şi puţin – pe malul Latoriţei sau prin grădini diverse. Dar acum, când Pedeapsa macului cântată de Maestru nu mai e însoţită de arşiţa verii, inevitabil am intrat în toamnă.

Aceste ultime dimineţi, mai revene decât m-aş fi aşteptat, îmi amintesc de începutul anilor şcolari din trecut. Nu vă aşteptaţi ca aici să găsiţi vreuna din confesiunile mele din liceu, nicidecum! Pentru că a mai rămas puţin timp până când clopoţelul va zbârnâi din nou, duminica viitoare, la sfârşitul Sfintei Liturghii, îi vom invita pe elevi ca peste o săptămână, înainte de a intra în clasele şcolii, să vină la biserică şi să participe la rugăciunea începutului de an şcolar, ori, cum o mai numeşte Euhologhionul (Molitfelnicul) din 1940, Rugăciune când pleacă copilul să înveţe carte:

„Dumnezeule, Dumnezeul nostru, cel ce cu chipul tău ne-ai cinstit pe noi oamenii şi ne-ai îmbrăcat cu voinţă de sine stătătoare, cel ce la înjumătăţirea praznicului, intrând în biserică, i-ai învăţat pe oameni, încât se mirau mulţimile şi ziceau: De unde ştie acesta scripturile, fără să fi învăţat? Cel ce şi prin gura lui David ne-ai chemai, zicând: Veniţi fiilor, luminaţi-vă, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa! Cel ce i-ai dat înţelepciune lui Solomon, Dumnezeule al tuturor, Cuvinte atotstăpânitorule, deschide sufletul şi inima, gura şi mintea servului tău (numele elevului) ca să priceapă şi să înveţe şi să facă voia ta; şi-l scapă de toată ispita diabolică, păzindu-l în toate zilele vieţii lui şi făcându-l să sporească pururi în poruncile tale; cu rugăciunile preacuratei Maicii tale şi ale tuturor sfinţilor tăi!”

N.B.: Mai târziu vom reveni, probabil, pentru a discuta despre „ispita diabolică” cu care se confruntă elevii în prezent, mai ales cei din licee; ce părere aveţi despre aceasta?

Adormirea şi Ridicarea la Cer a Maicii Domnului

Tot ceea ce cunoaştem despre ultimii ani din viaţa Sfintei Fecioare sau despre adormirea şi ridicarea sa la Cer aparţine tradiţiei sau scrierilor unor sfinţi părinţi precum: Simeon Metafrastul şi Maxim Mărturisitorul (abia pomenit în calendarul oriental, pe 13 august). O altă sursă a acestor evenimente este şi scrierea apocrifă din secolul al II-lea, Trecerea Maicii Domnului la cele veşnice. Din aceste surse, reiese că după Învierea şi Înălţarea Fiului său, Fecioara Maria a mai trăit câţiva ani în Ierusalim, în mijlocul comunităţii creştine, iar apoi, datorită unei prigoane îndreptată împotriva creştinilor, în deceniul al cincilea, s-a mutat împreună cu ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul, la Efes, în Asia Mică (în Turcia de astăzi).

Maica Domnului a rămas la Efes până când şi-a simţit aproape sfârşitul acestei vieţi, probabil în jurul vârstei de 60-70 de ani. Atunci, Maria s-a reîntors cu Ioan la Ierusalim, în casa unor rude, loc unde a şi adormit şi unde astăzi se înalţă biserica Adormirii Maicii Domnului. Sursele apocrife ne informează şi că Arhanghelul Gabriel a fost retrimis la Sfânta Fecioară, cu trei zile înainte de moarte, pentru a-i vesti apropierea acestui moment care, aşa cum deja am spus, fusese presimţit de Maria în Efes.

Deoarece în Palestina înmormântarea se face chiar în ziua morţii, Trupul Fecioarei a fost dus şi aşezat într-un mormânt din apropierea Grădinii Măslinilor, în Valea Cedronului. Deasupra acestui loc, în secolul al cincilea s-a construit o bazilică sub care, în 1972, în urma unor lucrări de restaurare, s-a găsit şi cripta mormântului, datat de arheologi ca aparţinând primului secol. Arheologii au mai constat şi faptul că în acea criptă a fost înmormântată o singură persoană şi că trupul acestei persoane nu a rămas pentru mult timp în mormânt. Referitor la ziua adormirii şi înmormântării Sfintei fecioare, Maxim Mărturisitorul scria:

„Şi iarăşi, toţi apostolii i-au însărcinat pe Petru şi Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei şi îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici-colo plini de evlavie şi hotărâre, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt… Iar martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi acest lucru, şi el este vrednic de crezare şi sigur, că din adunarea sfinţilor apostoli la moartea Împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înştiinţat împreună cu ceilalţi… A treia zi însă a sosit şi apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilalţi prieteni ai săi gata să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psalmodia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul mărit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Spiritului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul mărit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei.” (Naşterea, Viata şi Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieţi bizantine, S. Maxim Mărturisitorul, S. Simeon Metafrastul şi Monahul Epifanie)

Acest praznic este celebrat de toţi creştinii în aceeaşi zi, pe 15 august, el fiind cunoscut în Orient ca Adormirea Maicii Domnului, iar în Biserica Catolică, mai ales, ca Adormirea şi Înălţarea cu trupul la Cer a Maicii Domnului. Dogma Înălţării Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi cu sufletul la Cer a fost definită la 1 noiembrie 1950 de către Papa Pius al XII-lea: “Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu şi pururi Fecioară Maria, odată terminată călătoria vieţii sale pământeşti, a fost primită cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească” (Constituţia Apostolică Munificentissimus Deus); după ce, cu un secol înainte, un alt Papă Pius (al IX-lea) definise dogma Neprihănitei Zămisliri, conform căreia, din prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de păcatul strămoşesc, a fost umplută şi de harul sfinţitor.

Civilizaţie urbană

Nu am mai scris de ceva vreme. Nu ştiu din ce motive, poate e plictisul verii sau poate plictisul oraşului. Şi despre ce-ar mai trebui să scriu? Poate, despre verdele crud din Cheile Latoriţei care ne-au răcorit duminica şi care contrastează agasant cu cojile de seminţe scuipate pe asfaltul în clocot din oraş. Gata, ştiu despre ce să scriu! E dimineaţă, mă îndrept către biserică şi o iau razna. (Avea dreptate rectorul când mă caracteriza ca fiind coleric; mare drepate avea!) Coji de seminţe şi câini. Haite de câini sălbăticiţi de betoanele cartierelor. Nu mă întrebaţi ce-i de făcut cu haitele de cotârle din oraş, că ar însemna să-mi pun în cap toate organizaţiile de protecţie a animalelor. Merg pe faleză şi sub tălpi îmi trosnesc cojile dungate de floarea-soarelui sau cele de dovleac. Din 20 în 20 de metri, bancă, coş de gunoi şi iar bancă. În jurul acestora, covoare de coji împletite parcă peste noapte de oameni opăriţi de bloc. Pungi aruncate şi peturi de cola. Coşurile de gunoi, bineînţeles, stau goale.

Poate din cauza dogorii, poate din cauza irascibilităţii, încep să fierb în propriu-mi suc. Îmi ridic capul în zare spre turla ascuţită a bisericii şi mârâitul unei căţele cu zgardă roşie mă avertizează să măresc pasul. Are ţâţele pline cu lapte, deci are şi pui. Înseamnă că îşi apără teritoriul. Nu mai este al omului, a devenit al ei. Păşesc cu grijă pe lângă căţea şi îmi amintesc de felicitările prietenilor care se bucurau că mă mut lângă faleza Oltului. Spuneau că, de acum, am unde să alerg şi că dacă nu voi reuşi să mai slăbesc, barem să-mi ţin sub control greutatea actuală. Am încercat de două-trei ori joggingul pe faleză, însă, aşa rotofei cum sunt, am avut impresia că doar le-am aţâţat javrelor apetitul. Fiind o pradă uşoară, am renunţat la jogging şi chiar e mai bine. Acum am o scuză plauzibilă că nu pot alerga.

Îmi continui drumul către biserică. După câţiva paşi, trec pe lângă un pechinez de apartament ce se răhăţeşte în mijlocul potecii. O fi constipat, că prea îi ies ochii din orbite. Doamna îl încurajează: Aşa mami, fă căcuţ… Bravo mami, acum hai acăsică! Fierb atât de tare că îmi ies aburi pe urechi. Îmi continui drumul peste preşul de coji de seminţe, printre pungi, peturi şi nelipsiţii răhăţei. Îmi mai aduc aminte şi de păţania unor prieteni care locuiesc la parter şi care şi-au găsit ghivecele cu flori pline cu resturi de mâncare aruncate de vecinii de mai sus. Iubitori de animale care, decât să-şi mişte oasele până la tomberonul dintre blocuri, preferă să azvârle resturile pe fereastră. Recompensa şi-o primesc în faţa blocului când vreo potaie vagabondă dă din coadă şi se aciuiează la picioarele lor când îi recunoaşte. Ce bucurie de nedescris! Câtă inteligenţă animalică! Ce suflete vibrânde!… Cât de lesne şi… cât de convenabil!

Mai am puţin şi dau în clocot, însă, din fericire, nu mai e mult până să ajung la răcoarea bisericuţei. Aici, o scurtă discuţie cu un domn, pe băncuţa din faţa bisericii şi din jurul căreia abia fuseseră măturate nelipsitele coji dungate. Domnul îmi spune că un oraş mizerabil şi plin de haite este un oraş necivilizat. Confirm. Intru în biserică şi, aşa cum e firesc, îmi găsesc tihna… Dar, ce mi-o fi venit mai înainte!?

Vladimir Ghika şi Biserica Unită, vocaţii îngemănate

Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii mai, în Catedrala Notre Dame din Paris, au fost elogiaţi, dimpreună, martirii români ai Bisericii Catolice: episcopii greco-catolici ucişi în temniţele bolşevice şi Monseniorul Vladimir Ghika, cel care a împărtăşit şi el aceeaşi soartă şi care va fi beatificat în luna august, la Bucureşti. Acest eveniment nu a fost însă o premieră, el fiind anticipat de o serie de alte colocvii sau conferinţe naţionale şi internaţionale dedicate monseniorului şi episcopilor martiri uniţi. De fapt, aproape de fiecare dată când s-a vorbit de cauza episcopilor martiri greco-catolici, s-a vorbit şi de cea a Monseniorului Vladimir Ghika şi viceversa, deoarece, datorită destinelor îngemănate ale acestora, nici nu se putea altfel! Lăsând deoparte alte momente deosebite şi însemnate ale biografiei sale (precum: opera literară, opera caritabilă sau pe cea misionară), în cele ce urmează, voi face referire tocmai la această îngemănare a vieţii Monseniorului Ghika cu viaţa Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

Născut într-o familie ortodoxă, chiar în ziua de Crăciun, Monseniorul a devenit catolic mărturisind: „Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”! Iată o cugetare care, dacă mai e cazul, poate lămuri şi momentul unirii religioase de la 1700; o cugetare în care eu însumi, fost ortodox, mă regăsesc. Desigur că îmbrăţişarea catolicismului i-a adus lui Vladimir Ghika şi dezaprobarea din partea mai multor personalităţi ale epocii; însă, pentru cei care cunosc reacţiile virulente apărute după Unirea făcută de Atanasie Anghel cu Biserica Romei, condamnarea gestului făcut de Monsenior nu poate fi surprinzătoare. Ca unul care nu a trăit conform standardelor şi aşteptărilor epocii, alegerile Prinţului Vladimir Ghika au fost întotdeauna pătrunse de dorinţa de a îndeplini voia sfântă a lui Dumnezeu.

Datorită activităţii desfăşurate mai ales la biserica vicarială „Sfântul Vasile cel Mare” din Strada Polonă (la a cărei târnosire, în anul 1909, participase ca laic) şi aşa cum remarca şi istoricul Cristian Vasile, putem afirma şi noi că dacă Monseniorul de iure aparţinea Arhidiecezei de Paris, de facto era parte integrantă a Bisericii Române Unite. Un argument în plus care să întărească această părere este şi faptul că Vladimir Ghika a fost primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cum altfel îşi putea respecta mai bine angajamentul de „a fi un ortodox mai bun”, decât săvârşind Sfânta Liturghie şi celelalte taine şi în ritul oriental. Şi pentru a fi înţeles deplin, revin la îngemănarea, la asemănările dintre Biserica Română Unită şi Monseniorul Ghika. Profesiunea de credinţă făcută Sfântului Scaun, apostolatul rodnic făcut în slujba Bisericii, a culturii şi a umanităţii şi, desigur, martiriul suferit sub acelaşi sistem totalitarist şi ateu sunt argumentele care îmi întăresc convingerea că destinele acestor două entităţi sunt fără doar şi poate corespondente.

Numit de Papa Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”, graţie dificilelor călătorii misionare întreprinse la Sidney, Tokyo, Buenos Aires, Manila, Dublin, Copenhaga, Bruxelles sau Varşovia, în India şi chiar în China, călătorii deosebit de extenuante chiar şi în zilele noastre, Monse (aşa îl numeau tinerii greco-catolici din Bucureşti) îşi merita pe deplin renumele. Datorită împrejurărilor istorice (începutul celui de-al Doilea Război Mondial), Monseniorul Vladimir Ghika şi-a început cu adevărat activitatea sacerdotală în România, abia la 66 de ani; activitate care, după refuzul categoric al îmbarcării în trenul regal din 3 ianuarie 1948, va culmina cu jertfa supremă, cu decesul în infirmeria temniţei Jilava, în 16 mai 1954; aproximativ în aceeaşi perioadă în care îşi primeau cununa muceniciei la Sighet sau la Văcăreşti şi episcopii uniţi.

Din mărturiile membrilor ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), dar şi din documentele serviciilor de informaţii reiese şi strânsa legătură pe care Monseniorul Vladimir Ghika o avea cu tinerii ardeleni sau bucureşteni greco-catolici. Astfel, începând cu anul 1946, Monseniorul a ţinut şi a prezidat cu regularitate conferinţe la sediul ASTRU din Strada Polonă. Din notele SSI (Seviciile Speciale de Informaţii) se mai subînţelege şi intenţia Monseniorului Ghika de a merge la Cluj „pentru a iniţia studenţimea din acest centru universitar pentru crearea unei asociaţii similare” (Monseniorul Vladimir Ghika în atenţia serviciilor de informaţii, 1945-1948, Cristian Vasile). Însă, în toamna anului 1947, datorită măsurilor luate de Guvernul Petru Groza împotriva cercurilor maniste (în bună parte greco-catolice), Monseniorul a decis să-şi suspende conferinţele ţinute la sediul Vicariatului greco-catolic din Bucureşti. Totuşi, din aceleaşi note ale SSI rezultă că Nunţiatura încuraja continuarea acestor conferinţe misionare. Cu toate acestea, datorită suferinţei fizice, dar şi datorită terorii care se aşternuse peste ţară, Monse nu şi-a mai putut continua acţiunea pentru unirea tuturor românilor sub o singură credinţă; mai ales după ce Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică (modelul unităţii propuse de Monsenior în conferinţele sale) a fost şi ea desfiinţată.

Într-o perioadă în care autorităţile comuniste din România pregăteau desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice, era de aşteptat ca acest tip de activitate a Monseniorului să fie privită drept o înfruntare a regimului politic totalitarist abia instalat. Profund mâhnit, datorită suprimării Bisericii Unite, în toamna anului 1948, Prinţul Vladimir Ghika îi scria fratelui său Dimitrie: „Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie, în persecuţie decât oricând” şi „Cât despre Biserica Unită, persecuţia e în toi. Cei cinci episcopi sunt la închisoare, peste 1000 de preoţi la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, Părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; iar preoţi în civil celebrează liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici buni. (…) Cel puţin, în toată această persecuţie nu mai există măcar nici un pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu” (Fratelui meu din exil, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Putem lesne descoperi în această ultimă frază, la ce se aştepta sau ce anticipa, ce prevestea cu seninătate Monseniorul în acele momente: suferinţa pentru Dumnezeu.

Dovadă incontestabilă a faptului că (foarte curând) Fericitul Vladimir Ghika a iubit Biserica Universală şi, în mod deosebit, Biserica românească, stă decizia sa definitivă de a rămâne în ţară atunci când putea să plece şi să evite astfel întemniţarea şi suferinţa. Cu toată libertatea primită de umanitate de la Creator, la cei 79 de ani ai săi, Prinţul Bisericii şi al românilor a ales să-şi apere crezul şi să îmbrăţişeze acelaşi tragic destin cu ceilalţi mărturisitori români ai credinţei din închisorile bolşevice (printre care s-au aflat şi foşti învăţăcei ai conferinţelor ţinute în Strada Polonă); şi, chiar mai mult, pe cât a mai avut putere, să le aducă acestora linişte şi speranţă în suflet.

Acum, când ne apropiem de cei 60 de ani de când a trecut la cele veşnice, Biserica, prin capul ei văzut, Sfântul Părinte Papa Francisc, îl beatifică pe Prinţul, Monseniorul şi Martirul Vladimir Ghika ca semn al speranţei că persecuţiile suferite pentru credinţă nu sunt inutile, ci dimpotrivă, rodesc postum în viaţa credincioşilor. Vom participa cu toţii la Sfânta Liturghie care va marca acest eveniment, la 31 august, purtând speranţa că nu peste mult timp de la beatificarea Monseniorului vom putea fi şi martorii ridicării la cinstirea altarelor a episcopilor uniţi morţi în faimă de martiri sub acelaşi regim de tip totalitarist.

Sfinţii Petru şi Pavel, unitatea varietăţii

Vă mai amintiţi istorioara cu tatăl care atunci când se afla pe patul morţii şi-a chemat fii şi i-a pus să rupă un mănunchi gros de nuiele? Niciunul nu a reuşit să le rupă pe toate deodată, însă, la sfatul bătrânului, după ce au desfăcut mănunchiul, le-au frânt una câte una. Concluzia? Unitatea fraţilor aduce şi trăinicie, rezistenţă. Dezacordul, orgoliile şi neînţelegerile nu aduc nimic bun Bisericii lui Hristos. Încă din antichitatea creştină acestea au slăbit unitatea Bisericii. Unii se declarau urmaşi ai lui Apollo, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui Petru, uitând prea uşor că, de fapt, împreună, cu toţii aparţineau singurului şi aceluiaşi Domn. Noi, ortodocşii, protestanţii sau catolicii contemporani, cărui domn îi aparţinem?

Vieţile şi chemările apostolilor Petru şi Pavel nu sunt identice. Petru a fost unul dintre primii ucenici chemaţi de Mântuitorul, cel căruia i s-a încredinţat o misiune mai deosebită faţă de a celorlalţi ucenici: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI). Pavel, în schimb, probabil că nu l-a întâlnit niciodată pe Isus faţă către faţă. Un persecutor convertit. Vizionarismul său era diferit de pragmatismul lui Petru. Unul este numit apostolul iudeilor, iar celălalt al neamurilor. Şi chiar dacă între aceşti doi stâlpi ai Bisericii au existat şi dezacorduri - privitoare la amestecarea la masă a creştinilor evrei cu cei din alte neamuri -, iconografia îi înfăţişează împreună, susţinând cu mâinile aceeaşi biserică.

Serbându-i în aceeaşi zi (29 iunie) pe Petru şi pe Pavel, Biserica ne invită să reflectăm la forţa unităţii în Hristos, la rezistenţa mănunchiului de nuiele. Astăzi, parcă mai mult decât în vremea bisericii primare, varietatea confesiunilor creştine reprezintă călcâiul lui Ahile din trupul Bisericii lui Hristos. Şi în tot acest timp, în care nu reuşim să recunoaştem autoritatea incontestabilă a unui singur lider spiritual, creştinii se aseamănă cu nuielele fragile desprinse din mănunchi. Misiunea aparte, aceea de a păstori turma şi de a consolida credinţa fraţilor, nu i-a fost încredinţată în mod fortuit lui Petru. Din acest motiv, Mântuitorul i s-a şi destăinuit individual: „Simone (…) m-am rugat pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu piară. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Luca XXII).

Este adevărat şi faptul că precum are nevoie de primatul instituţional al apostolului Petru, Biserica are nevoie şi de energia, viziunea şi harurile Sfântului Pavel; iar unitatea Bisericii are drept model unitatea diversităţii acestor doi corifei care - aşa cum spuneam - nu au avut tot timpul o gândire uniformă. Însă, pentru a putea predica iubirea şi această unitate a varietăţii, liderii creştini, dar şi noi - cei care ne situăm pe aceeaşi poziţie ca şi aceştia, adică aceea de membre vii ale trupului Bisericii lui Hristos - va trebui să predicăm mai întâi iertarea şi împăcarea.