Sângele lui asupra noastră

De prea multe ori s-a predicat în biserici că mulțimea care l-a însoțit pe Isus la intrarea în Ierusalim, de Florii, strigându-i: “Osana!”, este aceeași cu cea care a strigat în vinerea pătimirilor: “Răstignește-l! Răstignește-l!”. E bine de știut că lucrurile nu au stat chiar așa. Chiar deloc. Și de aceea aș vrea să clarificăm acest lucru și să spulberăm un mit clasic care circulă dintotdeauna printre creștini.

Mai întâi, evangheliile afirmă în unanimitate că cei care au strigat “Osana!” nu erau locuitorii Ierusalimului, ci ucenici și pelerini care îl însoțeau pe Mântuitorul către Ierusalim. “Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: Osana!” (Mt 21, 9 și Mc 11, 9) și “Când s-a apropiat de Ierusalim, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare” (Lc 19, 37). Mai mult, Matei întărește acest fapt evidențiind că, în ceea ce îl privea pe Isus, locuitorii Ierusalimului erau nedumeriți: “Când [Isus] a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare şi fiecare zicea: Cine este acesta? Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii, răspundeau noroadele.” (Mt 21, 10-11). Deși nunațează puțin lucrurile, nici Ioan nu face notă disonantă față de sinoptici: “O gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: Osana!” (In 12, 12-13).

Apoi, este absolut logic să considerăm că cei care au cerut răstignirea Mântuitorului și eliberarea lui Baraba erau locuitori ai Ierusalimului și susținători – sau poate chiar complici – ai liderului revoluționar. De ce? Pentru că vedem că mulțimea care a strigat “Răstignește-l!” era una obișnuită deja cu amnistia pascală a lui Pilat, una care a mers la pretoriu fix cu acest scop: “Norodul s-a suit şi a început să îi ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea totdeauna” (Mc 15, 8 ). Așadar, suporterii lui Baraba n-au putut decât să se bucure atunci când au văzut că liderii religioși s-au alăturat demersului lor. “Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” (Lc 23, 23).

Cunoscând deci aceste texte scripturistice, vă invit să fim mai atenți la pozițiile antisemite – tot mai prezente în societate, în ultimul timp – și la justificarea acestora prin folosirea versetului: “Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mt 27, 25). În definitiv, sângele lui Hristos este blestem sau este binecuvântare? Se varsă împotriva cuiva anume sau se varsă pentru noi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor?... În plus, nu se poate arunca vina pe toți iudeii din Ierusalim, din Palestina și din diaspora de acum 2000 de ani, pentru ce au făcut câțiva oameni manipulați de liderii lor. Cei mai mulți dintre evreii care au trăit atunci în Imperiul Roman nici măcar nu auziseră de Isus. Și de ce vocea acuzatorilor lui Isus ar fi fost reprezentativă pentru întreg poporul lui Israel? Erau cei prezenți în pretoriu împuterniciți să vorbească în numele tuturor evreilor din toate timpurile?

În volumul Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Inviere, Papa Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe iudei de vina colectivă de a-l fi crucificat pe Isus. Ilustrul Suveran Pontif a întărit că evreii, ca popor, nu sunt apăsați de nicio vină pentru răstignirea lui Isus și că Răspunderea pentru răstignire revine doar aristocraţiei templului şi susținătorilor ei, precum şi unor grupuri revoluţionare din Ierusalim. Poziția Papei Benedict privitoare la disculparea evreilor nu este o noutate în Biserica Catolică. Conciliul II Vatican, în Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra Aetate (În vremea noastră), a declarat clar şi răspicat că nu li se poate atribui evreilor vina pentru răstignirea și moartea lui Isus:

“Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor l-au dus pe Hristos la moarte, totuși, cele săvârșite în timpul pătimirii lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) De aceea, să aibă grijă toți ca nu cumva, în cateheză și în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic și cu spiritul lui Hristos.”

La volan

2025 a fost declarat Anul Cardinal Iuliu Hossu, de către Stat. Prilej nemaipomenit pentru organizarea de evenimente omagiale care să-i evidențieze caracterul și calitățile Vestitorului Marii Uniri. Astfel de momente reparatorii am mai trăit și în anul 2019, atunci când Papa Francisc i-a beatificat pe episcopii martiri ai Bisericii Greco-Catolice la Blaj, pe Câmpia Libertății.

Însă, pentru noi, clerul și credincioșii uniți cu Roma - cei care suntem rodul verticalității neînfrânte de teroarea temnițelor bolșevice -, oare este suficient doar să ne bucurăm la evocarea momentelor de har din trecutul nostru?... Cred că, mai mult decât atât, este de datoria noastră să renunțăm la pasivismul care-i caracterizează tot mai mult pe creștinii zilelor noastre și să ne asumăm și noi jertfa făcută din iubire pentru Hristos și pentru Biserică de Fericiții Episcopi Martiri.

Când ești la volan, privești mai tot timpul in față și te uiți ocazional în oglinzile retrovizoare. Nu poți să conduci o mașină, dacă te încăpățânezi să privești doar în spate. La fel e și în cazul misiunii pe care am primit-o la Botez, aceea de a duce tuturor Vestea cea Bună. "Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi - le spune Mântuitorul celor care își doreau să-l urmeze - nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62).

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!

Marcu 9, 14-29

Cum pot fi explicate cuvintele tatălui disperat din Evanghelie: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”? Cum poate acest om să spună că este credincios și, în același timp, să ceară ajutorul pentru a-și depăși necredința? Contextul acestei rugăciuni neobișnuite ne poate ajuta să-i înțelegem sensul.

Văzând în jurul ucenicilor săi mulțimea agitată, Isus întreabă ce s-a întâmplat, care este motivul disputei lor? Tatăl copilului demonizat i-a expus situația în care se afla fiul său și faptul că ucenicii nu reușiseră să-l ajute. I-a mai spus Domnului că au fost situații când fiul său a fost aproape de moarte și i-a cerut ajutorul. Isus l-a asigurat că totul este posibil pentru cel care crede. Atunci, tatăl copilului a exclamat: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Auzindu-l, Isus a certat duhul necurat și i-a cerut să iasă definitiv din copil.

Tema acestei relatări scripturistice este deci: credința și necredința. Mai întâi, Isus este dezamăgit de necredința mulțimilor: “O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”. La fel, în primă fază, și tatăl băiatului își arată necredința: “Dacă poţi face ceva, ajută-ne!”. Isus reacționează spunând: “Dacă poţi? Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”.

Ce împiedica vindecarea fiului posedat era, de fapt, necredința tatălui. Și nefericitul părinte își dă imediat seama de acest lucru, rostind: “Cred, Doamne! Ajută-mă să îmi înving necredința!”. Altfel spus, tatăl recunoaște că are o credință care e departe de a fi perfectă. Și dacă nu are suficientă credință, atunci îi cere lui Isus să îl ajute să aibă câtă îi trebuie. “Am credință, dar ajută-mă să am și mai multă!”, spune tatăl... Isus este mulțumit de acest răspuns și îi vindecă băiatul.

Și noi ne identificăm uneori cu acest părinte. Recunoașterea sinceră a insuficientei noastre credințe îi permite lui Dumnezeu să lucreze în viețile noastre. Putem deci să-i cerem Domnului tot ceea ce ne trebuie, iar când ne îndoim că vom primi ceea ce cerem, să-i cerem și noi mai multă credință. Când șovăim în a-l urma pe Domnul, la fel, îi putem cere mai mută hotărâre. Când nu avem dispoziție să ne supunem învățăturii sale sfinte, îi putem cere mai multă astfel de dispoziție.

Așadar, “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” este și o declarație de credință, dar și o recunoaștere a necredinței noastre. Putem să preluăm și noi aceste cuvinte și să le transformăm într-o succintă rugăciune pe care să o tot repetăm zi de zi, la fel ca pe Rugăciunea Inimii.

“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.