Fieca

Fie ca să nu treacă nicio zi din acest an nou fără să vă rugați! 365 de zile, minim 2-3 minute, de două ori pe zi. La fel ca spălatul pe dinți. De fapt, dacă nu găsesc un alt prilej, novicii se pot ruga și în timpul periajului dentar.

Fie ca să nu treacă nicio duminică fără să participați la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie! 52 de duminici, câte două ore, cu drumul inclus. Praznicele împărătești - adică marile sărbători, dar mă dădeam mare - sunt bonus. Nu e chiar mare lucru. E ca și când am vedea, săptămânal, încă două episoade din serialul preferat, dar fără plata vreunui abonament.

Fie ca să vă spovediți în fiecare lună! Cel puțin. Doar de 12 ori pe an. Mai puțin decât timpul petrecut la cumpărături pentru a ne reînnoi ținutele. Muuuult mai puțin. Tot o reînnoire e și spovada, dar pe interior.

Fie ca să citiți zilnic câte un capitol din Biblie! Astfel ați reuși să parcurgeți Noul Testament în 260 de zile. Așadar, ar mai rămâne timp și pentru parcurgerea unui studiu biblic. Alte două minute câștigate în fiecare zi. Iar Biblia poate fi găsită și online. Chiar și în format audio! Sunt convins că nu veți găsi vreun hit care să dureze doar două minute pe Spotify.

Fie ca să citiți măcar 2-3 cărți pe lună! Deci vreo 25-30 în tot anul. Garantez că Fb-ul o să vi se pară mult mai distractiv după câteva zeci de pagini de carte citite zilnic. Și, în definitiv, cam asta ne dorim de la rețelele de socializare - entertainment.

Fie ca să-i binecuvântați pe toți cei pe care îi întâlniți zilnic! În loc să le spuneți printre dinți ce bine le stă părul, spre exemplu, sau ce tricou drăguț poartă, le puteți spune: Dumnezeu să te binecuvânteze. Verbal sau în gând, în funcție de curajul din dotare.

Și mai fie ca să nu consumați excesiv la noapte! Că mâine e praznic împărătesc. A se revedea cel de-al doilea punct.

____________

Fie ca și eu să mă țin de toate aceste angajamente în 2022. Așa am putea fi mai buni. Și eu, și anul.

Plânsul nesfârșit al Rahelei

Biserica ne amintește astăzi de pruncii uciși de Irod cel Mare (74-4 î.Hr.). Mare măcelar acest nerod, nu doar al pruncilor, consemnează istoricii, ci și al persoanelor din propriul anturaj. Prilej să ne amintim de principala cauză a mortalității la nivel mondial: avortul. Uciderea pruncilor nevinovați. Din această cauză, în întreaga lume sunt omorâți anual cca. 50 de milioane de copii nenăscuți!! Așadar, de zece ori mai multe decese într-un singur an, decât cele cauzate de pandemia covid în ultimii doi ani! Se estimează că doar în țara noastră sunt uciși peste 100.000 de prunci nenăscuți în fiecare an. Adică un inocent este suprimat la fiecare cinci minute.

Totodată, Irod este și cel care a restaurat cel de-al doilea templu din Ierusalim. O adevărată definiție a ipocriziei, nu? Dar câți nu suntem la fel? Câți dintre noi nu pozăm în ctitori sau în buni samariteni, însă închidem ochii când vine vorba de uciderea celor nenăscuți? Sau, mai grav, devenim noi înșine parte a acestei nenorociri?... Mai mult, pe lângă faptul că acești prunci nu-și pot împlini vocația de a se naște, avortul mai provoacă și alte drame. Câte mame, spre exemplu, nu își plâng lăuntric copiii nenăscuți? Și nici ele nu pot fi mângâiate, pentru că micuții lor nu mai sunt. Să reținem că multe dintre aceste sărmane sunt tot victime ale irozilor măcelari.

Și dacă în fața acestei tragedii simțim că suntem neputincioși - deși, când vine vorba de alte drepturi și libertăți, găsim mijloace -, să ne împreunăm mâinile și să ne rugăm. Măcar atât să facem. Sfinților prunci nevinovați, rugați-vă pentru noi, nerozii!

Nașterea lui Isus – mit religios sau fapt istoric?

S-au scurs deja mai multe secole de când se tot încearcă o a doua ucidere a Mântuitorului. În sufletele noastre, de data aceasta. Și, parcă mai abitir în ultimul timp, tot mai mulți anti-criști depun eforturi considerabile pentru a ne convinge că de fapt Isus nu s-ar fi născut și că Fiul lui Dumnezeu ar fi cel mult un mit. Unul dintre numeroasele mituri religioase ale omenirii antice. Cu toate acestea, Hristos e tot mai viu și mai prezent printre cei care îl iubesc și care îl regăsesc în sacramenele Bisericii, în nevoiașii acestei lumi și în Evangheliile care sunt mărturii antice, explicite și adevărate. Și dacă în urma analizei istorice a unui ciob de ceramică putem aduce o serie de argumente despre atelierul de olărit din care provine respectivul vas, sau despre ce fel de mâncare se servea în el, sau ce fel de statut social avea proprietarul bolului din ceramică, de ce nu am putea să analizăm în același fel și informațiile lăsate de evangheliști despre nașterea lui Isus? Oare nu prețuiește istoria sursele scrise cel puțin la fel de mult cum prețuiește și vestigiile arheologice?

Dar înainte de a expune evenimentele întâmplate în urmă cu 2000 de ani în Betleem, să căutăm în evanghelii cine este acest Isus, Fiul lui Dumnezeu. Și o vom face în special la Matei și la Luca, cei care au și acordat mai multă atenție nașterii sfinte. Luca, spre exemplu, ne asigură că s-a documentat serios înainte de a scrie istoria lui Isus: “Am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri, de la începutul lor” (Luca 1, 3).

Genealogiile lui Isus prezentate de cei doi evangheliști (Matei 1 și Luca 3), deși diferite, îl confirmă pe Iosif ca tată al pruncului născut în iesle, din punct de vedere legal. Isus îi aparține deci seminției lui David. Însă din punct de vedere natural, conform acelorași evangheliști, este cât se poate de evident că Dumnezeu este adevăratul Tată – “Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Spiritul Sfânt” (Matei 1, 20). În același mesaj, îngerul îi cere lui Iosif să își asume rolul de părinte legal și să îi dea copilului numele Isus – Yeșua în aramaică, limba maternă a Mântuitorului – care, conform versetului următor, înseamnă Dumnezeu este mântuitor sau Dumnezeu (ne) mântuiește – “Îi vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul lui de păcatele sale”. Să reținem așadar că, în sens propriu sau natural, tatăl lui Isus este singur Dumnezeu, fiindcă acesta a fost zămislit din Spiritul Sfânt și nu din Iosif, cel care nu a cunoscut-o pe Maria înainte – conform Matei 1, 25 – și desigur nici după nașterea sfântă.

Dar oare este adevărat lucrul acesta, că Isus s-a născut din Fecioara Maria care zămislise de la  Spiritul Sfânt? Evangheliștii confirmă acest lucru prin redarea umilului consințământ dat de Maria glorioasei vești pe care i-o adusese Arhanghelul Gabriel: “Iată, serva Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Și, deși nașterea din fecioară ar putea reprezenta un adevărat scandal pentru omul modern, acest fapt este pentru creștinii fideli unul dătător de speranță și totodată un adevăr fundamental de credință.

Recensământul impus de Gaius Iulius Caesar Augustus (63 î.Hr.-14 d.Hr.) și amintit de Luca în debutul capitolului al doilea al evangheliei sale este un reper care ne poate ajuta să încadrăm în timp și în spațiu nașterea lui Isus. Cel căruia îi datorăm cercetările făcute pentru a stabili anul nașterii Mântuitorului a fost călugărul dobrogean Dionisie Exiguul (cca. 470-545). Așadar, el este cel care a pus bazele erei creștine prin împărțirea istoriei în două perioade: înainte de Hristos și după Hristos. Însă, deși lumea modernă folosește sistemul de numărare al anilor propus de Sfântul Dionisie și de aceea astăzi ne aflăm în Anul Domnului 2021, conform cercetărilor mai recente, se pare că Isus s-a născut cu câțiva ani mai “înainte de Hristos”(!). Probabil între anii 747-749 A.U.C. (de la fondarea Romei), adică 6-4 î.Hr. Argumentele luate în considerare în fixarea acestei perioade sunt legate de două personaje istorice contemporane cu evenimentul în cauză. Mai întâi, Irod cel Mare – ucigașul pruncilor din Betleem – care a murit în anul 4 î.Hr., apoi istoricul antic Iosif Flaviu (cca. 37-100) menționează că recensământul din timpul guvernatorului Quirinius – cel amintit alături de Caesar Augustus și de Luca – ar fi avut loc în anul 6 î.Hr. Totuși, ținând cont de instrumentele care puteau fi folosite de Dionisie Exiguul în secolul al șaselea al erei noastre creștine, putem să considerăm calculul său ca fiind unul suficient de exact.

Referitor la locul nașterii, potrivit relatărilor evanghelice, nu există dubii. Iosif a trebuit să se deplaseze la Betleem – oraș situat în Cisiordania de astăzi, la câțiva kilometri de Ierusalim – unde, foarte probabil, deținea o proprietate funciară. Și fiindcă știm că Sfânta Familie nu avea unde să înnopteze, nu cred că greșim dacă vom conchide că Iosif era proprietarul unui teren din Betleem.

Despre ziua exactă a nașterii Mântuitorului, în schimb, nu putem vorbi. Data de 25 decembrie a fost aleasă ulterior pentru a sărbători acest eveniment, începând cu secolul al patrulea în Apus şi cu cel de-al cincilea în Răsărit. Și mai înainte, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, atunci când se celebrau deodată naşterea, botezul, dar şi primul miracol făcut la nunta din Cana. De vreme ce evangheliile nu precizează niciun detaliu despre ziua naşterii lui Isus, celebrarea acestei sărbători – fie la finele lui decembrie, fie la începutul lui ianuarie – s-a datorat copierii tradiţiilor păgâne din preajma solstițiului de iarnă. Factorul determinant pentru care primii creştini au ales 25 decembrie ca moment al naşterii Domnului a fost o sărbătoare extrem de populară a Romei care, la această dată, celebra naşterea Soarelui Neînvins (Deus Sol Invictus), motiv pentru care și scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Spuneam că Luca însuși precizează că s-a documentat cu privire la evenimentele evocate în evanghelia sa, iar una dintre metodele folosite a fost cu siguranță anchetarea martorilor. Și e foarte probabil ca informația conform căreia pruncul Isus a fost culcat într-o iesle, imediat după naștere (Luca 2, 7), să fi fost preluată direct de la Maria. Iar tradiția creștină confirmă existența unor peșteri care erau folosite ca adăposturi pentru animale, în jurul Betleemului antic. Faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a născut în condiții cât se poate de modeste chiar și pentru acele vremuri, într-o astfel de peșteră-staul, denotă discreția atât de necesară intervențiilor dumnezeiești. Iar prezența păstorilor, persoane atât de neînsemnate în societate, întărește acest fapt. Așadar, inaugurarea planului de răscumpărare a întregii omeniri a fost un eveniment cât se poate de intim, unul care contrastează cu frenezia pregătirilor pe care le facem noi înainte de nașterea unui copil. Iar consumerismul și huzurul care caracterizează sărbătorile de iarnă în zilele noastre nu aduc deloc cu mediul în care s-a născut micuțul Isus.

La fel ca în urmă cu două milenii, Dumnezeu nu se lasă impresionat de milioanele de luminițe și de vitrine doldora care distrag atenția de la adevăratul mesaj al nașterii Domnului. Steaua amintită de Matei în evanghelia sa (2, 2), cea care i-a condus pe înțelepții din Răsărit la Betleem – o supernovă despre care astronomii spun că ar fi apărut în anii 7-4 î.Hr. –, poate fi simbolizată și de lumina unei banale candele care să răzbească în întunericul în care ne adâncim tot mai mult. Nașterea Mântuitorului a fost și trebuie să rămână un moment pe cât de important, pe atât de clar și de discret. Un eveniment care să ne îndrepte atenția și acțiunile către sufletele simple ale acestei lumi, cele care au avut și încă au întâietate în revelarea tainelor dumnezeiești. Doar privind în această direcție îl vom putea descoperi pe Fiul cel Unul Născut ca Domn și ca protagonist al istoriei și al mântuirii noastre.

Semnificația drapelului UE

Într-adevăr, astăzi se împlinesc 66 de ani de la adoptarea oficială a drapelului Consiliului Europei, la 8 decembrie 1955. Însă e musai de amintit că Arsène Heitz, creatorul acestui drapel, era un catolic practicant. Și că semnificația drapelului european este una profund creștină - albastru este culoarea care o simbolizează pe Fecioara Maria, iar cele 12 stele sunt amintite de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în Apocalipsă 12, 1. Acestea alcătuiesc cununa Sfintei Fecioare Maria. Deci, da, numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre, ci cu Sfânta Fecioară.

Totodată, este cunoscută devoțiunea pe care Arsène Heitz o avea pentru medalia miraculoasă a Sfintei Ecaterina de Labouré, care reia imaginea Maicii Domului încununată cu cele 12 stele. Apoi, să amintim și de părinții fondatori ai UE care erau creștini asumați. Robert Schuman, spre exemplu, este deja numit venerabil al Bisericii Catolice și, foarte probabil, urmează să fie ridicat la cinstea altarelor. Și dacă la toate acestea mai adăugăm faptul că pe 8 decembrie este sărbătoarea imaculatei concepții - sau a neprihănitei zămisliri - a Sfintei Fecioare Maria, putem să ne facem mai mult decât o idee a simbolisticii inițiale a drapelului UE.

Concluzia e clară: dacă fondatorii au pus Europa sub ocrotirea Maicii Domului, cei care se străduiesc astăzi să ne scoată de sub această protecție pot fi declarați uzurpatori.

A trece altfel prin pandemie

De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți, Un jurnal din vremea pandemiei, publicat la Editura Humanitas în acest an, depășește așteptările cititorului curios. S-ar putea crede că autorul – Mihai Frățilă (episcop greco-catolic de București) – detaliază în volumul său evoluția propriei sale simptomatologii în boala provocată de Covid-19. De fapt, descoperim din primele capitole cum anume autorul se folosește de experiența infectării pentru a-și reconsidera prioritățile. Și o face pentru a atrage atenția asupra unei alte pandemii decât aceea la care toți ne-am fi așteptat: aceea a “dizabilităților sufletești”.

Cartea se citește dintr-o răsuflare. Ademenit de subtitlu, cititorul se află într-adevăr pus în fața unei patologii medicale sui generis. Nu în fața uneia individuale, de regulă subiectivă, ci a aceleia legată de simțul societății care, printre atâtea infirmități, suferă și de paralizie spirituală. Și pentru că e vorba despre o pandemie a confruntărilor sufletești, autorul identifică, spre exemplu, riscul “folcloric” – predaniile numite adeseori cu emfază ca fiind strămoșești! –, în fața cuvântului viu al Scripturii. Autorul află ocazia de a evoca din propria sa postură ecleziastică – nu e puțin lucru! – primejdia superficialității care slăbește fundamentul credinței multor creștini.

Volumul ajută la delimitarea răului de bine, un atribut specific spiritului creștin. Înainte de a răspunde chestiunii ridicate de titlul cărții sale, Mihai Frățilă se folosește de miracolul vindecării demonizaților din ținutul Gadarenilor pentru a aborda problematica Răului. Și acest lucru este făcut cât se poate de pragmatic, fiind adusă în discuție și experiența pe care Biserica Greco-Catolică a avut-o cu forțele Răului în perioada totalitarist-comunistă. Apoi, cititorul primește acel pro-memoria al referințelor credinței, oferite societății post-decembriste pentru a reconsidera rănile trecutului, dar și recentele dezechilibre cauzate de noile întruchipări ale Răului, precum disprețul față de om și familie, “normalizarea” imoralității, political correctness-ul etc., toate fațete ale actualei secularizări

O altă temă care parcurge ca un fir roșu paginile acestui volum este vanitatea – păcatul capital asociat cu judecățile facile, cu părerea bună despre sine, dar și cu disprețul față de semeni și, implicit, față de Dumnezeu. Ajuns în acest punct și dând dovadă de curaj, autorul își face el însuși un examen de conștiință – un veritabil mea culpa –, recunoscând că, pentru a depăși astfel de “aventuri nefericite”, trebuie să te lași ajutat. De aici și remarcabila concluzie a unuia dintre capitole: “În viață lucrurile cu adevărat importante nu se obțin, ci se primesc”.

Spuneam despre această carte că este una dintre acelea care se citesc dintr-o răsuflare. Finalul cărții nu îl va găsi pe cititor dezamăgit de faptul de a nu fi reușit să pătrundă mai mult în intimitatea unui ierarh bisericesc trecut prin îmbolnăvirea cu covid. De fapt, acesta va fi surprins să descopere o radiografie pertinentă a propriei societăți, prea superficial trâmbițat creștină și în care cel mai prețios lucru rămâne zestrea de stăruință personală și de compasiune. O radiografie făcută cu franchețe și care îi va dezvălui cititorului faptul că în fața răului pandemiei omul nu poate fi un cobai din perspectiva credinței, ci colaborator veritabil al unui plan de care Pronia nu rămâne niciodată străină. Suferința – conchide episcopul Frățilă – poate fi, tocmai de aceea, considerată o școală a credinței propusă de Isus. O experiență menită într-adevăr să-l reveleze pe Dumnezeu, dar și pe aproapele aflat în suferință. Fiindcă Binele “se cuvine să ne găsească gata de a-l recunoaște, ca să-l facem să rodească”, în acea omenie pe care omul trebuie să știe să o dobândească.

Sunt mândru că sunt român, nu zic că nu

Sunt mândru că sunt român, nu zic că nu. Dar aș putea fi și mai mândru dacă în România...

Nu s-ar mai scuipa pe stradă.

Nu s-ar mai arunca chiștoace din mașini. Nici înjurături.

Nu s-ar mai arunca gunoi pretutindeni.

Manelele și derivatele nu ar mai fi pe primele locuri în trenduri.

Televiziunile și emisiunile de scandal nu ar mai avea audiență.

S-ar citi mai mult text tipărit decât digital. Scuze, o să reiau. S-ar citi mai mult.

Pe rețele sociale ar exista filtre care să cenzureze - exact, să cenzureze! - agresivitatea, kitsch-ul, prostia..., dulcegăriile sentimentale și citatele atribuite în mod eronat.

Părinții ar petrece mai mult timp cu cei mici decât cu ecranele tactile.

Copiii s-ar juca mai mult afară.

Nu ar mai exista violență domestică, bullying și abuzuri de orice fel.

S-ar pune mai mult preț pe viața celor vulnerabili. De la nenăscuți, la cei care nu au acces la serviciile medicale și la cei mai singuri dintre vârstici.

Nu s-ar mai vota politicieni demagogi, imorali și oportuniști.

S-ar putea vota doar în urma trecerii unui test cât se poate de succint despre instituțiile politice ale statului.

S-ar condamna ferm ultranaționalismul și discursurile xenofobe. La fel și filetismul, legionarismul, filoceaușismul, protocronismul, antieuropenismul etc.

S-ar stârpi din fașă cultul șpăgii și al atențiilor. Adică nu ar mai fi cultivat încă din grădiniță și din școală.

Nu s-ar mai confunda superstițiile cu credința. Și nici ocultismul cu știința.

Miturile nu s-ar mai contopi cu istoria. Măcar în manuale.

Oamenii ar fi mai recunoscători pentru ceea ce au și ar împărți mai mult. Chiar și din puținul lor.

S-ar zâmbi mai mult la ghișee, pe stradă și în biserici.

Pe lângă cele pentru țară, în liturghiere și în ceasloave, s-ar adăuga și rugăciuni pentru Europa.

Și bineînțeles că aș fi cât se poate de mândru dacă Ziua Națională nu ar mai fi serbată în miezul iernii, ci în toiul primăverii. Pe 10 mai, spre exemplu. A, și dacă defilările militare ar fi înlocuite cu garden-party-uri.

...

Altfel, sunt mândru că sunt român. Nu zic că nu.